Vanatoare in voie - crima in toata regula!!!

La cat de subiectiv se evalueaza efectivele de animale la noi (se umfla!!!), proaspatul ordin insemna chiar exterminare in masa! Iata ce emana un minister condus sub un nume fatidic: Plumb. Nu se dezminte!

“Ordinul Nr.3456 din 18.09.2012

pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup şi pisică sălbatică
ACT EMIS DE: Ministerul Mediului si Padurilor
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 663 din 20 septembrie 2012

Articolul 2 Se aprobă numărul maxim de intervenţie în cazul speciilor de urs, lup şi pisică sălbatică, pentru care se aplică prevederile art. 1, după cum urmează:
a)urs (Ursus arctos) 365 de exemplare;

b)lup (Canis lupus) 520 de exemplare;
c)pisică sălbatică (Felis silvestris) 430 de exemplare.

Articolul 4

(1) Se stabilesc perioadele de derogare şi metodele pentru recoltare, după cum urmează:

a)pentru speciile lup şi pisică sălbatică: până la 31 martie 2013, prin metodele „la goană“, „la pândă“ şi „la dibuit“;

b)pentru specia urs: până la 30 noiembrie 2012 prin metodele „la goană“, „la pândă“ şi „la dibuit“ şi în perioadele 15 septembrie 2012-31 decembrie 2012 şi 15 martie 2013-14 mai 2013, prin metodele „la pândă“ şi „la dibuit“.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), exemplarele din speciile lup şi urs care pun în pericol sănătatea şi securitatea publică, exemplarele aflate în intravilanul localităţilor, cele care frecventează locurile special amenajate pentru adăpostirea animalelor domestice, punând în pericol siguranţa acestora şi/sau a personalului de deservire, precum şi cele prezente la cadavrul animalului domestic ucis de acestea, aflat în afara habitatului natural al speciilor de faună sălbatică, pot fi recoltate, prin metoda „la pândă“, sau capturate şi în afara perioadelor stabilite pentru derogare.”

http://www.legex.ro/Ordin-3456-2012-122722.aspx

Ar trebui starpiti ei, politicienii! Sunt prea multi si prea nocivi!

Asta se adauga cazurilor tot mai numeroase de braconaj, multi din locuitorii satelor de la poalele muntilor au arme si se duc la puscat cand au chef, ca nimeni nu-i intreaba de sanatate!

http://romania.panda.org/?206111/Ursul-monitorizat-prin-satelit-de-catre-WWF-n-Maramures-a-fost-braconat

Foto sursa: WWF

Ploaie si sange pe Muntele de Sare

Inca de la inceput vreau sa spun ca nu sunt un kamikaze! 
Blogul meu e oarecum asezat  si nu cere sange, spre deosebire de blogul lui Suca :) (pe care il savurez deseori), dar trebuie sa recunoastem ca uneori pasiunile cer sacrificii, sau tribut (dupa caz).
Sacrificiile sunt voluntare, ti le programezi benevol (de exemplu, un program de antrenament in timpul tau liber), pe cand tributul tine uneori de hazard. Atat legile naturii si fizicii cat si curat ghinionul isi iau uneori tributul, iar 'fraierii' platesc.
De ce zic 'fraierii'? Pentru ca in majoritatea cazurilor, hazardul (intamplarea) se poate anticipa... stii ca e alunecos terenul, stii ca nu ai asigurare, stii ca ar fi cazul s-o lasi mai moale... si totusi te bagi, dai drumul la herghelie. Ghinionul, nu, ala te loveste subit.

Sunt dispus sa fortez limitele uneori, dar totusi siguranta primeaza.
Ce-i drept ca uneori estimez siguranta cu propria masura, mult mai laaaarga decat a altora, si zic eu ca in general am o abordare realista ... dar hazardul are rolul sau, asa ca nu poti anticipa intotdeauna ce te asteapta dupa colt...

Sa o luam cu inceputul.
Ca intr-o joaca, soarta si Mbike (multumiri Mbike si Dan Mazilu!) m-au trimis la Salzkammergut 2012, 'Osterreichs Groesste MTB Marathon', dupa cum singuri se lauda organizatorii. Si probabil ca asa e.
Apoi nu era sa dau norocul din mana, asa ca m-am sfatuit cu nevasta si m-am inscris la concurs... daca tot n-ajung sa particip la concursurile din tara, macar sa merg la unul de prestigiu, sa vad si eu cum se mananca un concurs adevarat, poate invat cate ceva si pentru Tarcu.
Si cum parerea mea (confirmata la fata locului) e ca la noi concursurile sunt in general mai grele decat afara (si asta din cauza terenului complet ne-amenajat din Ro), am ales o proba mai lunga decat ce obisnuisem pe la noi: Proba C - 75 km, 2400m diferenta de nivel. Eu estimam ca o voi face undeva pe la 7 ore, cu lipsa mea cronica de antrenament.

Tin sa precizez ca nu ma antrenez pentru concursuri... nu am nici rabdarea si nici nu sunt dispus sa aloc timpul necesar. Nu ma afecteaza deloc faptul ca altii ies mai bine in clasamente, avand zeci si zeci de ore de antrenament si pregatire. Eu merg la unele concursuri din placere, dau atunci pe loc tot ce pot si cum stiu, si-atat. Nu sunt dispus sa aloc mai mult timp decat nimicul de moment, pentru pregatire. Merg la concursuri sa vad de ce sunt in stare, dar asa cum sunt in starea mea naturala, netunat, nedopat - si necopt, as zice :).

In tara sunt peste 40 grade de saptamani bune... nu-mi vine sa cred a prognozele indica ploaie pentru zona Salzburg in weekendul de concurs. Din cauza previziunilor meteo si distantei ai mei nu vin cu mine (nu are rost sa chinuim copilul), asa ca ma alatur altui grup de timisoreni doar pentru a merge la concurs, si voi reveni imediat dupa spre casa.

Pornim joi dimineata spre Wolfgangsee in formatie larga cu masina Turtureilor (la camping Berau, va pun si o poza ca-i faina imaginea, din pacate din realitatea cruda lipsea si fata, si vremea buna). Ei merg in vacanta, vor mai ramane si saptamana urmatoare, impreuna cu Marius, Ioana cu familia, Bogdan, Codruta, Dana. Nici bine ajunsi in camping, noaptea se pune ploaia, si tine pana a doua zi dupaamiaza. Kein problem, azi avem treburi casnice: mergem la Bad Goisern si ne luam numerele (si ceilalti din grupul meu sunt inscrisi tot la proba C de 75 km), intram in atmosfera festiva de concurs (aici toata regiunea participa la eveniment), ne intalnim cu alti baieti din tara, cunoscuti sau necunoscuti, unii dintre ei campioni la sportul asta (la noi).
Spre seara rasare soarele, ne intoarcem la Wolfgangsee si ne permitem si o tura prin minunatele catune cocotate pe munte. Spre deosebire de alte dati, imi pregatesc minutios echipamentul si bicicleta... 

Povestind cu alergatorul de Bogdan (proaspat finisher de Olympus), imi impartaseste opinia ca 'e mai safe sa alergi decat sa te dai cu bitzicla' si nu pot decat sa-i dau dreptate.
Sambata 14 iunie, cursa noastra incepe comic, dimineata tarziu cand Loganul lui Mihai echipat deasupra cu bitziclele dichisite cu numere si pregatite de concurs, refuza sa porneasca din lipsa de baterie :)
Se prapadea campingul de ras... romanasii voiau sa mearga la concurs dar nu le pornea masina... un nene neamt ne ofera un cablu electric auto, dar il refuzam demni si pornim Loganul impins (din a doua incercare).
Cu patania asta pierdem trenul ce trebuia sa ne duca de la Bad Goisern la Obertraun (doar la proba noastra C startul era diferit, se pornea din alt satuc).
Ajungem cu 15 min inainte de start, bineinteles ne asezam printre ultimii in formatie... nu-i nimic, o sa am mai multi de depasit acuma.
Se da startul si incepem cu o rulare pe plat si apoi abordam o jucarie de deal langa Obertraun... plecand din coada, vad doar puhoiul de ciclisti din fata asa ca inca de la inceput ma pun sa depasesc cat de multi pot, fara sa fortez. Si uite asa, nivelul de adrenalina incepe sa creasca... cu fiecare concurent depasit.
Dupa ce inchidem o bucla scurta trecem iarasi pe la start, si ne asteapta un rulaj mai lung pe sosea intre Obertraun si Hallstatt (da, celebrul satuc din patrimoniul UNESCO)... dupa care un munte intreg de urcat in doua etape: o prima urcare din Hallstatt pe o poteca abrupta in zig-zag la minele de la Salzberg (de la 500 la 1100m) , urmata de o scurta coborare, realimentare si iarasi urcare serioasa pana la 1500m la un pas (Rossalm).
Imi fac socoata ca odata ajuns acolo la Rossalm langa varful Sulzkogel 1546m, cursa e ca si gata... de acolo, coborarea de15 km! spre lacul Gosausee cu siguranta ma va reconforta pentru ultima urcare majora, putin mai facila decat celelelte doua. Restul era nesemnificativ... cel putin asta reuseam sa citesc din profilul de pe ghidon.
In Hallstatt urcam cu bitzicla in brate niste scari si trecem un check-point (ne pozeaza), pe urma pe o poteca abrupta direct in sus, in zig-zag. Acolo fac ce stiu mai bine, ma dau jos si fac push-bike. Si nu sunt singurul. Desi unii se ambitioneaza sa ramana in sa, nu fac mari progrese, si cum ma pricep la impins bitzicla pe unii ii chiar depasesc. Remarc un danez langa mine ... mult asfalt o batut asta sa ajunga aici!
Ii admir pe concurentii varstnici ce imping in ghidon sau pedale cot la cot cu mine... dar nu-i iert. Bineinteles ca sunt cativa care ma si depasesc... ajungem langa mina, pe un asfalt cu panta de abia stateai in picioare, undeva peste 30% (estimez eu) si unii nebuni se incapatanau sa urce pe bitzicla!
Eu unul imping de ghidon constiincios si ma tot intreb unde se gata panta... nestiind drumul dinainte, unele bucati mai 'dulci' ma pacalesc sa urc in sa... repede ma dau jos cand vad ca e iar de impins.
Muntele de Sare se joaca cu concurentii... dar pana la urma, mai devreme sau mai tarziu fiecare il biruieste in felul propriu: pe doua roti sau pe doua picioare.
Cu rabdare, se termina panta... 2-3 concurenti in fata mea se urca pe biciclete si se pregatesc de coborare... parca s-ar codi, asa de incet se misca!
Ma gandesc: astia-s deja terminati! si cu o satisfactie perversa, ma ridic in sa si bag puternic doua pedale, lasandu-i in urma... ce a urmat, ar fi fost comic, daca n-ar fi fost tragic: a fost tributul meu (de sange) pe Muntele de Sare.
Cobor in viteza pe drumul forestier, panta e accentuata dar nu ceva de speriat, drumul e relativ drept si undeva in fata cam la 100m urmeaza o curba la dreapta.
Vreau sa reduc putin din viteza, dar stupoare!!!: cacatul asta de drum forestier are pe el bucati de piatra netasate suficient, aderenta ioc!... numai ce pisc frana si roata spate incepe sa danseze samba. Viteza nu se reduce defel, abia redresez animalul de sub mine si ma apropii in continuare vertiginos de curba... mama ei de curba.
In fractiunile ce au urmat, am reactionat instinctiv si chiar nu stiu daca procedand altfel as fi putut face ceva mai bun (pentru propria piele).
Ma indreptam direct spre taluz cu viteza (bine ca nu spre vreo prapastie)... cu o viteza ce crestea cu fiecare fractiune de secunda caci abia indrazneam sa franez din cauza echilibrului precar pe pietre, si panta era mare. Estimez ca mai aveam undeva la 20 m cand am constientizat clar ca voi rata curba... in clipa aia reflexele mi-au dictat sa franez progresiv ambele roti...si cum ma pregateam totusi si sa iau curba deci aveam o oarecare inclinatie dreapta (tilt), roata fata a derapat brusc pe pietrele instabile si am simtit ca plonjez!!!
Din pacate, n-am avut timp nici sa iau mainile de pe ghidon, asa ca reconstituirea ar arata asa:
1. sunt pe pietre instabile cu viteza mare (aprox 50 la ora, estimez) putin aplecat pentru curba si franez fata-spate
2. roata fata derapeaza sub mine brusc in stanga, simt un gol in stomac si sunt proiectat in fata peste coarne.
3. lovesc solul (un drum de pietre) cu partea dreapta a tamplei, protejata de casca (nu am apucat sa aduc in fata mainile). Casca ma protejeaza si se rascheteaza nesemnificativ.
4. partea dreapta a fetei si barbia cu maxilarul rascheteaza (sau mai bine zis, sunt raschetate) de sol, si ia foc.
5. habar n-am daca m-am rostogolit sau nu, dar ma opresc pe drum, cu fata plina de sange.


Primul gand: am comis-o!!! S-a dus dracu' tot! O ciuda uriasa ma cuprinde, o rusine sora cu moartea, imi vine sa ma bag in pamant, dupa ce era sa ma sinucid, numai si numai din prostia mea!


Ridic capul din tarana si ma bucur ca vad ceva,  putin incetosat... ma dumiresc, am inca ochelarii pe nas, sunt nesparti dar sunt plini de sange si au un semn de lovitura pe lentila. Bicicleta e lange mine, ma ridic (pot sa ma ridic!), o ridic... si vad cum picura sange pe bidonul alb prins in suport. Dau jos ochelarii si pun mana pe fata... palma devine rosie. 
In santul de alaturi (care probabil mi-era destinat, dar l-am evitat preferend drumul de piatra pentru aterizarea fortata) curge un paraias. Sar in sant si ma spal pe fata cu apa, care se tulbura dupa ce-mi bag eu mainile in ea. Continui sa ma spal si durerea din fata se intensifica. Multi concurenti trec pe langa mine, le aud harsaitul cauciucurilor pe pietre, dar nu-i vad... ma spal pe fata. Degetul imi intra prin pielea maxilarului inferior dreapta, simt o gaura franjurata mai mare decat o moneda... e o bucata de piele ce o pot trage in afara si apuca cu degetele. Nasol!
 In timp ce fac inventarul ranilor, gandul imi zboara la scene din razboi, din filme, sau citite, cu raniti de tot felul. Nu par sa fiu lovit si in alte parti decat la fata, afara de o zgarietura superficiala la un cot, n-am nimic altceva. Ma consolez ca pe langa ranitii in lupta, ranile mele de pe fata sunt un fleac!


Langa mine se opreste Mihai, ma intreaba daca sunt ok... Da, sunt! Ii zic sa mearga mai departe, ca ma descurc. Trec multi alti concurenti, mi-e ciuda pe ei ca merg asa de incet, parca se taraie la vale, parca ar fi stiut ca-i o zona periculoasa, mi-e ciuda pe mine... WTF? numai eu n-am stiut!? Un barbat per pedes (l-am vazut si mai devreme cand urcam) se opreste sa ma ajute, imi recupereaza ceasul si manusa de pe jos...

Ma intreaba daca ma pot deplasa pana la punctul de control si alimentare, 1 km mai jos... e coborare. Cred ca pot.

Urc pe bicicleta si incep sa cobor incet... inca sunt destul de buimac. Ma simt ca dracu ca am avut accidentul asta si va trebui sa abandonez. Sau sa continui in starea in care ma aflu?!
Se urca iarasi putin, pot pedala si la deal, ma ustura obrazul drept dar nu conteaza... se vede punctul de realimentare. E vanzoleala ca sunt multi concurenti ce-si refac proviziile, oamenii se uita la mine cu ochii mari, e evident ca arat ca un zombie.

Ma-ndrept hotarat spre cortul cu alimente si cer ajutor... o tanti ma ia in primire, ranile imi sunt curatate si pansate, mi se da ceai, mancare. Ma apuca tremuriciul, de tensiune si de frig... e rece caci e vreme inchisa. Vor sa ma inveleasca in patura si sa ma trimita cu masina jos in sat... ati innebunit !?
Io am batut atata drum degeaba!? Dupa ce am cazut ca o bashina sa mai si abandonez!?, cand inca functionez motric si inca pot sa continui?? Oameni buni, voi nu-l cunoasteti pe Ciula!
Iau in calcul ipoteza ca totusi as putea ceda fizic pe lungul drum ce ma asteapta: deci ma imbrac, umplu rezervele de lichide si mai mananc inca o banana, si pornesc.
Sunt inca la inceputul cursei, abia la km 20, mai am in fata inca 56 km si doua urcari majore (aproape 1500 m cumulate), am un bandaj imens pe un sfert de fata si inca cativa plasturi... dar eu vreau sa continui traseul, chiar daca arat ca o mumie! De ce!?
Acum, cred pur si simplu pentru ca mi-e rusine... de mine insumi si de toti ceilalti, chiar si de tine cititorule, mi-e rusine ca am cazut ca o bashina puturoasa pe un drum forestier de piatra, ce l-am apreciat gresit. A, si mai era un motiv: pentru ca inca puteam. Am luat in calcul ca daca n-o sa mai pot, o sa am posibilitatea sa abandonez si sa ma retrag din oricare din punctele urmatoare, prin care sper ca voi trece.
Incep deci sa macin metru dupa metru si sa urc spre altitudinea maxima 1500 m, cand pe bicicleta cand pe jos, dupa cum ma simteam confortabil. Pe aceasta urcare, au inceput sa ma depaseasca tot mai multi, si n-aveam ce le face. Nu mai aveam nici o motivatie sa trag tare, si nu mai voiam sa depasesc pe nimeni, ci imi dramuiam fortele ca sa termin traseul. Ma simteam ca un mort viu, ce se taraste spre reincarnare!
Si ca tacamul sa fie complet, imediat dupa ce am ajuns in varf a inceput si ploaia. O ploaie de-aia marunta, mocaneasca. Mie-mi convenea... mi-am luat pantaloni lungi din rucsac. Chiar acolo sus, am vazut un indicator ce indica 35 km si am simtit un nou impuls... in curand voi trece de jumatatea traseului, iar ce-a fost mai greu deja a trecut!!!
Am facut lunga coborare pe ploaie, nu inainte de a opri la alt punct de prim ajutor si a-i ruga pe oamenii de acolo de pe salvare sa-mi schimbe pansamentele, ce deja incepeau sa se desprinda de la vant, transpiratie si umezeala. 
Curand, am devenit o muratura... apa venea de sus si de jos, aruncata de roti. Suvoaie deja curgeau pe drum in toate directiile, in coborare te lua frigul din cauza vitezei... mie-mi convenea, fata-mi ingheta la viteza si ma consolam cu gandul ca ranile mele beneficiaza de putina criogenare, desi bandajate (in mai mica sau mai mare masura, caci bandajul plin de apa iarasi incepea sa fluture din cauza vantului). Nu-mi pasa de ploaie, nu-mi pasa de frig, singura mea grija era sa nu o iau (din nou) in freza, caci asta ar fi insemnat, poate, sfarsitul!


Am iesit de pe drumul forestier si coboram pe asfalt spre Gosausee. Ploaia necontenita transformase si soseaua intr-o balta curgatoare... dar eram pe drum public si circulam laolalta cu masinile la vale. Soferii rulau cuminti in spatele nostru si nu ne depaseau (aveam si noi ceva viteza la vala),  nu ca unii tampitii de la noi ce aproape ca te arunca in sant cand trec pe langa tine.

La Gosausee doi concurenti in fata mea abandoneaza, se opresc si predau chipurile. Ce dracu', ati fost de carton, v-a muiat ploaia?
Eu refac proviziile de lichide, mai bag o banana si pornesc pe ultimul urcus semnificativ: inca 450m de impins.
Am parcurs deja 40km si intreb pe spectatori cat e ceasul: 14... am luat startul de 4 ore, si sunt ranit de aproape 3. Sper sa nu-mi agravez ranile continuand cursa asta inutila, doar pentru a o termina!
Incep sa ma depaseasca  concurenti izolati... si remarc pe numerele lor litera B. Astia vin de pe un traseu mai lung, au in plus fata de noi cei de la C inca 50km si 1000m urcati. Cu toate astea, trec ca rachetele pe langa mine, imi pare ca stau pe loc, si ma uit ca boul. Imping resemnat bicicleta la deal si imi fac propriile socoti... iata ca ajung totusi un italian, Alessandro ce si el impinge bitzicla... schimbam cateva vorbe, zice ca nu s-a antrenat nici el. Urcam o bucata de drum impreuna si estimam cat mai avem de urcat, incercand sa descifram din graficul de pe ghidon. Calculele mele sunt corecte, dupa putin plat mai avem 100m de push-bike, maxim 10 minute. Dupa ce panta se mai domoleste Alex nu poate tine pasul cu mine, e prea obosit... asta parca imi da forte noi, desi altii ne depasesc cu rapiditate.
Coborarea ce urmeaza nici n-o mai tin minte, stiu doar ca am mers la vale destul de repede, si cu toate astea, multi m-au depasit. Franele mi-erau deja destul de uzate, trebuia sa le strang mai puternic... insa acum stiam sa franez preventiv.
Practic bucata ramasa a prelungit putin bucuria (sau agonia) finishului: ma saturasem de pedalat murat, bandajul de pe fata se desprinsese din nou, iar traseul ne baga pe coclauri desfundate si namoale.
Intr-un tarziu, dupa ce am dat ture prin centrul Bad Goisern de aproape am ametit, trec si linia de sosire in 6h14min. Trebuia si gura casca de la sosire sa vada ultima 'bucata' de cursa, nu-i asa?


Imediat ce-mi e luat cipul, intru in cortul Crucii Rosii, unde sunt luat in primire. Sunt impacat, linistit si ma simt bine, in ciuda faptului ca arat jalnic, cu falca rupta.
Sunt intrebat de toate ciudateniile, daca-mi aduc aminte cum am patit-o, daca simt falca, daca pot sa misc buzele, ochii, limba, daca am facut in ultimii 5 ani injectie antitetanos?! Bai baieti, fiti seriosi... eu nu stiu ce-am facut ultima luna in materie de fleacuri de-astea... darmite daca am facut injectii in ultimii ani.
Ranile imi sunt curatate, si ma aleg cu 4+1 copci, sa-mi tina buzunarul din pielea mandibulei si buza superioara, ca si aia are o gaura.
Ii sugerez doctorului ce ma coase sa nu ma mai streseze cu o injectie cu anestezic, si sa-mi faca direct cusaturile ca si asa-s amortit dupa umblat cu falca sparta prin frig 60 km. De treaba doctorul, se conformeaza, si apoi imi da apoi drumul.
Colegii de tabara ma asteapta afara si ma intampina cu bucurie, abia astept sa ajung la cort sa dorm... Multumesc personalului medical si colegilor ca ati avut grija de mine, m-ati ajutat si m-ati oblojit cand a fost nevoie.

Chiar si a doua zi cand am plecat spre casa cu trupa unora din cei mai buni romani prezenti la concurs (Georgian, Vlad Dinu, Petrache, Rosioru, Zaco) ploaia continua inca sa spele muntele de sare (Salzberg).

Am plecat zambind, caci in ciuda sortii si a hazardului, nu m-au ingenunchiat nici muntele, nici ploaia, nici chiar nenorocitele alea de pietre ce-si luasera tributul.
Tribut din sangele meu si din carnea mea.

Tura Talvelor - si a gunoaielor!

Tura de bitziclat in sine a fost foarte reusita!

Veselie dupa ce-am escaladat cateva tâlve (foto Dragos B.)

Din pacate multe din locurile vazute in acest periplu mi-au lasat gustul amar ilustrat de zicala:
Frumoasă ţară... păcat că-i locuită!

Si asta din cauza ca în Tura Tâlvelor desfasurata sambata am vazut gunoaie cu nemiluita!

Dar sa revenim la aspectele pozitive: am biciclat iarasi memorabil intr-o tura a la Carol!

Inca de la inceput se anunta o iesire faina:
"Berzovia – Ramna – Valea Smizii – Culmea Cazărmii (401 m alt.) - Bocsa – Ezeris – Soceni – Târnova - Poiana Finelui – Tâlva Matricii (610 m alt.) – Tâlva Câmpului – Tâlva Orasului – Fântâna Seacă – Resita ... circa 80 de kilometri lungime, pe asfalt, drumuri cu pietris, drumuri forestiere si poteci."

 Pră vale cătră munce, cum zic bănaţenii  (poza Carol) 

 Pe ulitele Târnovei  (poza Carol) 

 Vreme numa' buna de dat cu bitzigla  (poza Carol) 

 Dupa deal ne dăm la vale (poza Carol) 

La cantonul Tâlva Câmpului (poza Carol) 

Ispita era mare, mai ales ca tura se-nvartea prin locuri de care ma leaga atatea amintiri.
Pana la urma m-am alipit si eu, pentru partea cea mai interesanta a turei.
Iata-ma deci asteptand restul grupului la Bocşa... urmau sa coboare din Culmea Cazarmii, venind peste deal dinspre Ramna.

Neaţa bade! (foto Dragos B.)

Zic in Bocşa, dar de fapt i-am asteptat in Măgúra (cu accent pe u), cartier locuit de tigani.
Pana la urma am gasit cantonul silvic si drumeagul pe unde urmau sa coboare, si iata ca ma intalnesc cu o trupa de inca 18 biciclisti, din care cativa prieteni si cunoscuti.
Drumul judetean spre Ezeriş ne poarta agale spre culmea munceilor Arenisului, prin padurea inca desfrunzita. Se vede insa ca mugurii sunt pe cale sa plesneasca, si natura sa redevina iarasi verde. Floricele si muguri vedem la tot pasul, paducelul este invesmantat in flori albe si salciile isi arata pufosii matisori.
Dupa o pauza scurta pe culme ne avantam vijelios si pot sa testez bitzicla pe coborare (de data asta am mers cu o toagla de imprumut, merci Calin!!!).
Curand reduc viteza caci ajungem intr-o vale superba, parcursa de un paraias ce descrie meandre jucaus prin pajiste, o vale ce arata exact asa cum ar trebui sa arate: curata si nepangarita de oameni.

O vale încă naturala, exceptand drumul (poza Carol)

Din nefericire aceste vai sunt tot mai putine, natura originara este deranjata si batjocorita tot mai mult de catre oameni. Visul frumos parca se termina la intrarea in sat, unde apar si primele gunoaie.
La Ezeris ne regrupam la magazinul satului, si luam asa-zisa 'pauza de pranz'.

Facem plinul (foto Carol)

Pe urma gonim aliniati pe asfaltul impecabil pana in Soceni (fain ca sunt foarte putine masini pe acolo) si traversam satul luand-o pe Valea Tarnovei. Paraul de-a lungul caruia urcam spre munte sare zglobiu peste praguri de piatra, si ma bucur caci sunt pentru prima data pe aici.
Iesim din padure si dam de pajiste, dar in multe locuri inconstientii de tarani au pus foc, a ars pajistea si ienuperii sunt uscati.
Tot in urcare ajungem in sat, si profitam de parculetul amenajat in centru sa ne hutulam si sa ne odihnim inainte de a ataca urmatorul deal, mai serios.

 La bitziglat

Statu' la sat

Dupa ce ne refacem rezervele hidro la o fantana, pornim pe ulita din deal sub privirile mirate ale satenilor.
Imediat ce iesim din sat drumul devine abrupt si morcilos, nu se mai poate pedala la deal si incepem sa ne noroim.

Cărăm bitzigla peste nămoale (poza Carol)

Ajungem pe o culme (Tâlva Matricii 610 m zice harta) ce oscileaza sus-jos printre cranguri si poieni cu salase. Uneori mai descalecam, impingem bitziclele si apoi ne hodinim si ne asteptam.

Sa ne hodinim

In ceturile departarii se vad zapezile Semenicului si culmile sale domoale spre care ne indreptam, insa drumul este foarte accidentat, folosit doar de enduristi si tractoare. Facem cunostiinta cu multe noroaie si balti, rotile umplandu-se de namol. Uneori pedalam pe iarba sa evitam noroiul. O panta inierbata ma fura si ma las purtat la vale, pe urma vrand sa franez alunec din plin pe iarba uda... lipsea putin sa ma dau peste cap.

Nu-mi ajunge drumul (foto Carol)

Gata de decolare (foto Dragos B.)

Privelistile si senzatia de libertate oferita de biciclatul in natura merita din plin efortul, si in ciuda noroaielor ajungem curand la Tâlva Câmpului, un canton forestier parasit intr-o poiana pe culme in mijlocul padurii. Locul e de vis, cladirea si amenajarile notabile printre brazii ce inconjoara poiana, insa lacatul e pe usa si o parte a acoperisului deja se rupe...

 Cantonul Tâlva Câmpului

Ciresi în floare

Conditii grele la inaintare

Din cauza umezelii si a faptului ca drumurile de culme sunt cam varza si desfundate, vom continua la vale spre lacul Secu (la Şură cum zic reşiţenii).

De aici la vale

Ne asteapta o coborare faina si pornim pe drumul forestier desfundat ce devine tot mai ciclabil pe masura de coboram spre valea Bârzavei. Iese si soarele dintre nori (ploaia ne-a iertat) asa ca ne bucuram pe deplin.

 Carol pe viraj

Drumul devine chiar foarte bun

Dupa cativa km de coborare, dam de rau. Pedalam apoi in avalul Bârzăvii si iesim la capatul lacului Secu, acolo unde cateva hoteluri renovate si pensiuni noi contrasteaza cu imaginea sumbra a spatiilor de cazare degradate.
Barajul e plin ochi, asfaltul bun... mi-ar fi placut sa alegem pentru intoarcere drumul pe culmea de pe celalalt mal, insa ne grabim spre Resita sa nu piarda colegii trenul.
Profitam de un paraias sa ne spalam bitziclele inainte de intrarea in oras, si apoi directia la gara din Govândari.
Acolo colegii mei iau trenul spre TM, iar eu mai pedalez pe sosea, suficient de repede sa ajung sa fac o poza trenului la intrarea in Bocşa-city.

Doua vagoane cu multi biciclisti inauntru

PS: Frumoasă ţară... păcat că-i locuită!

Sa revenim la gunoaie... ca astea sunt de fapt problema asupra careia vreau sa insist.
Le luam la rând:

1. Cartierul bocşan Măgúra (cu accent pe u) unde am asteptat biciclistii este o comunitate de ţigani... ma asteptam sa fie mizerie insa ce am vazut depasea orice imaginatie: trecand pe strada mare dupa multi ani, mai sa nu vad paraul din cauza gunoiului... pe bietul paraias nu mai curgea apa ci doar deseuri si PETuri de plastic. La fel, de-a lungul drumului de iesire din sat parca innotam printre gunoaie... poate ca primarul bocsan Mirel Pascu n-a umblat vreodata pe acolo, ii sugerez sa faca o vizita pe teren si sa caute solutii pentru problema. O sa-i fac o sesizare la http://www.domnuleprimar.ro
2. Urcand din satul Soceni, peisajul ar fi fost superb daca pe valea paraului Târnova n-ar fi fost plin de gunoaie: din pacate aceasta vale este in aval de satul Târnova, si dupa cum bine stim localnicii arunca deseurile la rau. Efectul: de-a lungul paraului in aval de sat se vad urmele 'civilizatiei'.
   Let's do it Romania! ar putea sa aiba in vedere zona, bineinteles cu conditia ca târnovenii sa nu mai arunce mizeria 'pe vale', altfel n-are nici un rost orice tentativa de curatenie
3. La coada lacului Secu, printre trestii e plin de gunoaie aduse de rau din amonte (dinspre Valiug)... dar cine sa le curete cand cei ce au pensiuni si hoteluri pot sta linistiti cu mizeria langa ei? Oare se mai face baie la Şură? Malul lacului este impestritat cu tot felul de resturi, la fel de-a lungul drumului... yo ma mai gandesc daca mai merg la baie acolo.
4. Intrarea in Reşiţa dinspre lacul Secu ne arata progresiv binefacerile 'civilizatiei'. M-au frapat totusi zecile  de cauciucuri auto aruncate direct in albia Bârzavei (probabil de cei de la vulcanizarea de langa), precum si urmele gloriei de mult apuse a Banatului Montan, vizibile sub forma ruinelor pe masura ce parcurgi orasul.

Pe langa gunoaiele ca atare, se vad peste tot dezinteresul si furaciunea practicate de gunoaiele umane ce ne-au condus in ultima vreme pe plan local si central, dar si de multi dintre muritorii de rand, 'care este necivilizati'.

Banatul Montan a fost odata demult un pol al industrializarii, dar si al bunului gust in aceasta parte a Europei. Asta pe cand era sub stapanire straina. De cand au ajuns sa conduca comunistii, se fura pe rupte si se distruge mostenirea lasata de inaintasi. Exemple sunt cu duiumul, si se vad cel mai bine in localitati incepand cu Herculanele (vezi cum moare o statiune imperiala), Resita, Oravita, Anina, etc... si terminand cu Buziasul ce-i in pusta.

Mai multe despre gloria apusa ne ofera spre aducere aminte cativa oameni pasionati pe siturile proprii:

- dl Mircea Rusnac http://istoriabanatului.wordpress.com/

- dl Adrian Drăgan http://www.banatuldemunte.ro/

- dl Dusan Baiski http://www.banaterra.eu/
Banatul Montan a fost odata fruncea:  http://www.banaterra.eu/romana/biblioteca_banat/monografii/istoria_industriei_banatul_montan.pdf
Acum... multe s-au dus de râpă, mai putem doar sa le comemoram.

PPS: I'velo

Ca sa inchei intr-o nota optimista, nu pot sa nu remarc un nou pas pe care Timisoara il face in directia buna: I'velo are centru la Timisoara din 10 aprilie!

Acum turistii (si nu doar) au posibilitatea sa viziteze orasul pe bicicleta!

Scoala de iarna Nahanny Camp - Retezat

In primul rand, tin sa-i multumesc lui Dan Glazar pentru ca a avut incredere in mine, si mi-a oferit onoarea de a participa si a impartasi cu voi din aventura si experienta mersului la munte iarna.

In al doilea rand, ignorati stilul pompos a articolului :)

Multumesc Dane! Nahanny Camp is the best!

Dupa luni intregi de curs teoretic asiduu...

Dupa ateliere sofisticate, practice dar extrem de dificile in niste conditii inimaginabile pentru muritorii de rand...
Dupa ce am tras ca niste eroi in teren si am dat tot ceea ce eram in stare, pana si sufletul din noi...
Dupa ce am infruntat stihiile naturii: ploaie, lapovita, viscol, canicula, sete...
Dupa ce am muncit in cateva zile cat altii in ani, de a iesit si untul din noi...
Dupa ce am invatat intr-o iarna cat altii in zece...
Dupa ce ne-am storcit creierii cu complicate probleme de conduita si etica montana...

... am terminat cu bine si ultima practica a Scolii de Iarna Nahanny Camp.


Daca in urma cu o luna in Tarcu ne adaposteam de stihiile dezlantuite ale naturii, sapand ca si cartitele grote in zapada, daca am reusit tot atunci sa scapam in extremis de o cadere in prapastie oprindu-ne cu pioletul pe panta inghetata, sa ne asiguram retragerea folosind piese de echipament pe post de ancore, daca am reusit sa salvam in timp record colegii ingropati in avalansa (si asta, doar datorita experientei acumulate pana in momentul respectiv), de data asta in Retezat lucrurile au stat cu totul altfel.
Am pasit cu incredere si deplin pregatiti in regatul alpin al zapezii!

What a feeling!

Inca de la inceput, auspiciile au fost favorabile caci s-a adunat trupa intreaga, ba mai mult am avut si invitati diversi prieteni si neamuri. Nimic nu a putut opri proiectul glorios al cuceririi varfului, caci nimic nu a mai fost lasat la voia sortii.
Inclusiv Salvamontul ne-a asigurat si netezit calea spre succesul deplin al expeditiei.

Caci asta a fost pentru cei mai multi: o expeditie initiatica in tainele muntelui - iarna.
Retezatul (varful - iarna), tinta suprema si de neimaginat pentru unii dintre noi cu ceva vreme in urma, era acolo impasibil si ne astepta cu vreme buna si multa ZAPADA (inca)... sa nu uitam ca suntem la final de martie dar in zonele mai joase deja pocneste firul ierbii, si-am plecat de la 27 de grade din pusta Banatului.

Unde: Retezat - Rausor

Cand: sfarsit cald de martie

Expedition Report:

Ne reunim vineri seara la pensiunea Inabela (nota bene pt ospitalitate) si ne pregatim minutios plecarea: sunca, omleta, vin fiert, ceai, cartofi frantuzesti.
Bineinteles asortam dis de diminetata cu schiuri de tura, rachete, hamuri, corzi, coltari, lopeti si alte cele.
Ora 6 si un pic, START.

Read more...

Pradatori si ucigasi

Cuvinte alese din partea lui Zsolt Torok (alpinist) pe situl propriu:
http://www.torok.ro/?p=830

"După o vacanţă la schi, în Austria, am înţeles de ce ma întristează atât de mult uciderea unui animal liber.

În holul pensiunii unde am stat, unde totul era perfect, inclusiv animalele de pe pereţi  erau perfecte, dar ochii de sticlă, strălucitori, ai animalelor împăiate se uitau mereu la mine, încercau să-mi spună ceva, dar privirea lor spunea de fapt totul."

Capra neagra vanata (cu acte) in zona Poiana Marului

Din pacate vajnicii vanatori nu au resentimente, cu atat mai putin sa le pese de parerile si sentimentele iubitorilor de natura.
Ei ucid si expun trofee. Sunt deja ucigasi de meserie, si invoca tot felul de pretexte (unele acoperite chiar de lege, ca gunoiul sub pres) pentru a continua tacutele masacre departe de ochii lumii.

In lumea 'civilizata', locul pradatorilor naturali, exterminati de mult, este luat de ucigasii cu cizme si lunete. Ei 'controleaza' ca nu cumva celelalte specii (doar ierbivorele mari au ramas in Vestul Europei) sa se-nmulteasca prea tare, sa nu care cumva sa fim agresati de caprioare, iepuri sau marmote.
La noi si in alte tari ne-civilizate, inca mai exista pradatori naturali, insa acestia sunt vanati in mod curent cu tot felul de pretexte si derogari, sa nu mai vorbim de braconajul in floare.

Read more...

Primul atelier de iarna 2012

 "Mersul iarna la munte este prin excelenta o mare aventura. Si pt. o adevarata aventura, trebuie sa fim pregatiti de orice...

   Ce caut eu de fapt aici (la munte)?!  Trebuie sa-ti marturisesc ca si eu imi pun aceasta intrebare de multe ori... Si mai trebuie sa-ti spun ca aproape toate vor fii impotriva ta! Vei incepe sa-ti dai seama, mai repede decat crezi, ca nu esti echipat corespunzator. Apoi, vei reface cunostiinta cu un prieten mai vechi- FRIGUL... Se cuibaresc dibaci in san nesiguranta, nerabdarea, frustrarea, oboseala, neputinta, slabiciunea. Asul din maneaca poate sa fie la tine si se numeste MOTIVATIE. Daca o ai, dai un sens la toata nebunia..." 
Dan Glazar - www.nahannycamp.ro (autor poza Ovidiu Micsa)


Am lasat instructorul sa vorbeasca, si iata ceea ce am invatat (eu personal) din acest prim atelier (asta-i si feedback pentru Dan):
- ca o zi mohorata cu vreme execrabila (ploaie, lapovita, ninsoare, frig) se poate transforma intr-o experienta deosebita, utila si totodata captivanta in functie de ceea ce-ti propui sa faci, de deschiderea pe care o ai atat fata de noi provocari cat si fata de oameni (grupul cu care esti), si bineinteles de doza de motivatie.
- am invatat sa am rabdare :)
- am invatat ca atunci cand echipamentul incepe sa paraie, e cazul sa-l verific inainte de a-mi da drumul :))
- ca niciodata nu e prea tarziu sa ma reintorc la o mai veche pasiune.

Inchei cu un citat tot de-a lui Dan, si apoi las fotografiile sa vorbeasca, multumesc celor ce ne-au pus poze la dispozitie (Ovidiu, Alina, Cristi)
"La Craciunesti - ploaie, soare si ninsoare, am exersat ceva mult mai important decat nodurile si tehnicile de catarat. Am facut un exercitiu de incurajare! Fie ca a fost autoincurajare (precis ca a fost), fie ca ai fost incurajat, acest lucru este o actiune prin care se insufla curaj, fireste. Omul incurajat este un om care infrunta pericolul si greutatile cu capacitatile folosite la maxim. Cred ca un om incurajat corect este un om capabil."

Ceturi peste vale, o zi mohorata si ploioasa

Read more...