Pagini

4 decembrie 2003

Weekend Gugu III/III

Urmarea episodului anterior

"Cu forte proaspete si parca mai un pic mai dezmeticit m-am intors spre baraj, nu inainte de a trage insa un gat de tuica(de-aia tare de 40*) si a-i multumi lui Dumnezeu ca am scapat ca prin urechile acului. 
Peisajul insa, parca era diferit. Brazii nu mai aveau mantia alba, se scuturase toata zapada de pe ei in urma socului. Urmele mele pe unde venisem, nici urma de ele. 
Din fericire nu era ceata sa ma ratacesc, era senin, iar soarele la apus poleia in aur versantul din dreapta mea. Si oricum nu m-as fi ratacit ca tineam valea Raului Ses catre baraj. 
Nu dupa mult timp am zarit dezastrul... Retragerea imi era barata !!! Revarsata de pe o vale secundara dinspre dreapta, avalansa imi bara drumul. 
Inghesuiala mare de trunchiuri retezate, unele cu tot cu radacina, bolovani si urme de pamant proaspat (de humus) ieseau din masa de zapada. 
Ma apropii de acel loc cu grija, iar apoi cu dificultate, ca ma afundam tot mai tare in zapada. Ce sa mai zic, era o masa imensa, cam de inaltimea unui bloc, iar eu eram intr-o parte si voiam sa trec in partea cealalta a piramidei... Am pornit cu grija sa ma catar, ba sprijinindu-ma de un trunchi, ba tasand zapada cu piciorul. Am ajuns cam pe la jumate, cand... Inca un pas si m-am trezit pana la brau in zapada! Caut un punct de sprijin pt mana sa ma trag sa ies, nimic! Si mai era si rucsacul din spate, ma dezechilibra. Cu greu am reusit sa dau jos rucsacul, dar cu tot cu geaca, nu aveam loc sa ma misc, sa ma intorc deloc. Cu chiu cu vai m-am catarat cu picioarele pe rucsac si am reusit sa ma sprijin pe niste crengi (ce le simtisem sub zapada, pana in coaste, cand am alunecat). Dupa vreo 10 min de zbatere am reusit sa ies de acolo, dar tot pe unde intrasem. Asa ca n-am facut nimic, numa m-am enervat. 
Zapada imi intrase dupa gat, se topise si simteam un firicel rece ca se prelinge pe spate. La fel intrase si in pantaloni. Cum am iesit din belea, m-am dezbracat, am scuturat bine toate hainele. Ce bine ca aveam polare! 
Sunt bune si tin de cald chiar si umede. 
Problema era insa ca nu puteam trece dincolo, spre baraj. Asta sa nu mai zic ca deja se intuneca. Ce sa fac?
 Pana una alta am scos frontala. Daca nu puteam trece, trebuia sa dorm acolo, cam nasol... si cand te gandesti ca eram doar la cativa km de baraj! 
Mi-a venit o idee: ce-ar fi sa atac pe ocolite? Zis si facut. Am mers inapoi vreo cativa zeci de metri, apoi am urcat pe versantul de E o bucata. Era tare greu, cadeam in genunchi aproape la fiecare pas. Am incercat sa pun coltarii, dar se umpleau imediat cu zapada si frunze si era tot aia. De ciuda, imi venea sa plang, sa urlu! 
Dar mi-era frica si de animale... asa ca taceam chitic si urcam mai mult taras, si tinandu-ma de copaci. Desi cred ca le speriase prea tare avalansa ca sa mai fie prin zona. 
Soarele apusese de mult, dar cerul spre V mai pastra inca roseata amurgului. Cred ca rasarise si luna, adica sigur, nu o vedeam de unde ma aflam, insa versantul opus era scaldat intr-o lumina argintie. Se vedea feeric partea superioara peste vale printre crengile copacilor. Apreciind ca am urcat destul sa trec peste nenorocita de avalansa, am pornit prin padure pe curba de nivel. Nu am mers mult si am dat de urmele trecerii dezastrului: Un vale montana, un fel de ravena, rasa! Curatata aproape la sol, de copaci si zapada, ce sa mai zic, era cam cheala! Totul, dar absolut totul fusese luat de zapada ca niste chibrite si aruncat colo-n vale... Pe cer apare luna, nu mai aveam nevoie de frontala, acum se inaltase si lumina toata valea. 
O priveliste fioaroasa mi se infatiseaza. Jos pe vale, proptita in versantul opus, imensa masa de zapada si tot ce maturase in calea ei. De unde venise??? Am observat ca pe urmele tavalugului se inainta foarte usor!. Doar in vale era o problema , unde se acumulase zapada. 
O idee imi surade, dupa toate ce le-am patit... Sa urc pana in caldare! Consult ceasul: ora 20. Ar fi timp. Ca la coborare nu e problema, daca e nevoie ma dau pe fund la vale! Infulec ceva in graba, las rucsacul acolo (de data asta nu il ascund ca n-are cine sa-l ia), iau coltarii cu mine sa nu am probleme, si la deal. 
Luna imi lumineaza calea ca ziua. Culoarul de avalansa ce-l urmez ma scoate din padure pe la vreo 22. Am in fata o creasta, iar in stanga un pinten ce de fapt schimbase directia avalansei pe valea aceea. Insa se zareste totul in jur. Sunt pe un versant necunoscut, pe culoarul unei avalanse si am avut mare noroc ca i-am dat prioritate. E timpul sa nu ma mai joc cu soarta, asa ca voi urca in creasta aceea. Montez coltarii, ca zapada deja e beton, gheata pe alocuri si atac creasta. E destul de greu dar o dovedesc, parca cineva imi da aripi si merg cu indarjire. 
Surpriiza, e chiar Creasta Nordica. Din Gugu!!! Varful se remarca impunator in dreapta, in mantia sa argintie. Nici nu-i departe... Mai fac pana pe varf 2 ore, caci imi batea vantul in fata. Nu foarte tare, dar destul cat sa ma incetineasca. 
Cerul senin, Luna deasupra erau o companie de neuitat, parca Luna imi dadea puteri si turna energie in mine. Numai asa am putut reusi! La ora 2 duminica dimineata am ajuns pe varf. Nu am stat mult, decat 5 minute, studiind catranul vailor care ma inconjurau. 
Pe urma fuga inapi, la 3 recuperam rucsacul si faceam bivuac sub cetina unui brad. Folia de supravietuire mi-a fost de mare ajutor, ca dimineata era toata inghetata peste mine. Pe la 9 am pornit si eu la vale. 
Am avut bucuria ca zapada pravalita sa se intareasca de ger, si de data asta nu ma mai afundam in ea. Cu grija am coborat in vale. Am vazut jumate acoperit de zapada si mutilat un cadavru de lup, undeva aproape de drum. Eu iubesc animalele, dar daca era ala ce ma urmarea pe mine atunci si-a meritat soarta. 
Din pacate nu mai recunosteam locurile. Dau sa caut bitzicla, dar nu o gaseam !!! Am ajuns la concluzia ca fusese acoperita de zapada, care era beton ! 
Curat ghinion. Si tin mult la ea! Sper sa fie intreaga, oricum ma duc la primavara cand se topeste zapada sa o caut. Am pornit pe jos trist spre baraj. Nu-mi puteam dezlipi gandurile de la bitzicla mea ce zacea inghetata sub avalansa pe valea Raului Ses. 
M-am consolat de faptul ca scapasem eu. Am ajuns pe 13 amiaza la baraj. Nici n-am apucat bine sa mananc ceva, ca au aparut 2 masini dinspre V Lapusnic. 
Am facut semn si m-au luat, cred ca de mila cand m-au vazut cum aratam. Erau unii de la o banca ce mersesera acolo sa-si petreaca weekendu. Din fericire pentru mine erau din Tm. S-au facut cruce cand au auzit ca eu fusesem pe munte. 
Ei se intorceau de la Rotunda unde fusesera sa ia o gura de aer, dar cand i-am intrebat au zis ca au stat aproape toata ziua in cabana ca pe afara nu aveau unde se duce aiurea prin padure ca era zapada mare si frig. Am ajuns pe la 19 la Tm, nici bani n-au vrut sa-mi ia (erau oameni de treaba), dar unul era medic si m-a invitat sa trec pe la el pe la cabinet sa-mi faca un consult cand le-am povestit pe unde umblasem. 
Nu, nu la cap! Ala era la locul lui. La plamani, ca deja tuseam de numa! "
 Cu bine , AC

3 decembrie 2003

Weekend Gugu II/III

Urmarea postului anterior

"Merci prieteni pentru incurajari. Si Alin T m-a imbarbatat, iar dupa experienta aia subscriu la opinia ca rucsaku trebuie purtat pe portbagaj... Dar sa continui sa va relatez:
 La drum spre tinta mea: varful Gugu. Eram cam in intarziere, dar probabil ca si voi ati fost uneori in intarziere si stiti cum e. Tot speri sa recuperezi pe ultima suta de metri. Am omis sa va spun ca eu am luat-o pe partea de V a barajului, pe Valea Raului Ses, nu cum au facut nestiutorii aceia (din Oradea) ce s-au dus pe dincolo...
 Auzi, cu masina! Cand am dat de zapada in strat compact (vreo 15 cm grosime), de nu mai puteam inainta pe tzoacla, m-am hotarat sa continui pe jos. Am vrut sa ascund bitzicla-n boscheti , dar de unde boscheti, ca eram inca in zona padurii de foioase, si toate toate frunzele cazute, nu aveam unde s-o ascund. Plus ca urmele bicicletei pe zapada intiparite clar puteau sa serveasca reper hotilor. Asa ca am mai carat-o o bucata cu mine.
 La un moment dat, un cot al drumului este plin de gheata. Pe distanta de 20m numai gheata compacta, un parau dinspre Nedeea a facut un pod de gheata. Dupa primul pas am fost in cap (peste bicicleta), m-am si lovit cu genunchiul de cadru... Atunci iarasi m-am enervat, si am scos coltarii. Pune coltarii (direct pe bocanci, nu am luat inca plasticii), treci dincolo, scoate coltarii.
 Pana la urma am ascuns bitzicla intr-o rapa. Mi-a luat o ora sa acopar urmele pana acolo, am adoptat tactica mersului cu spatele si am rascolit toata zapada sa nu se vada urmele. Nu mai stiai ce a fost acolo, vazand zapada rascolita. Acolo am si vrut sa mananc. Numai ce am scos mancarea, cand mirosul ei imbietor m-a pus pe ganduri... Daca...? 
Un urlet infiorator sparse tacerea !!! Iar ecoul a fost preluuunng, izbindu-se de mai multe ori de peretii vaii. Fara sa-mi pierd cumpatul, am scos cateva petarde si le-am aprins una dupa alta. Bubuiturile rasunara sec, si apoi tacere. Am mai tras un urlet (urletul lui Rahan): -Rahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 
Apoi tacere. Doar susurul paraului si respiratia mea. M-am linistit 5 minute ca inima imi batea cu putere, si am pornit mai departe pe Raul Ses in amonte. 
Inca era drum forestier, si au inceput sa apara brazii. Am ajuns intr-o poiana, era o feerie alba, inconjurata de brazi pitici, si aia albi. La capatul celalalt al poienii era o constructie. De fapt o ruina. Fusese candva o cabana forestiera, acum acoperisul era cazut pe alocuri, usa crapata legata cu sarma, si cu placaje la feresti in loc de geamuri. Am scos harta, intr-adevar era o poiana trecuta acolo, Poiana Zanelor... 
Mai aveam vreo 4 km pe vale pana in dreptul varfului, insa la 800m sub el. Erau inca 2-3 ore bune de lumina, de care trebuia sa profit. Am pornit iarasi la drum. 
Nu am mers un km (se mergea bine, nu ma afundam mai sus de glezne), si am auzit iarasi urletul lupului (cred ca era lup). Inseamna ca animalul ma urmarea! De data asta un pic mai departe parca. 
Nu am stat pe ganduri si iarasi am dat cu petarde, de data asta un pack de 10 odata. Bubuitura scutura zdravan tacerea muntilor. 
Se vede treaba ca lui Zamolxes nu-i placu ce facusem...caci... abia se stinse ecoul petardelor, si un zumzet se percepu in padure. La inceput ca un fosnet de valuri mici spargindu-se pe plaja, si apoi tot mai tare, mai intens. Duruitul crestea, crescand in intensitate, era deja un vuiet care ma invaluia, mai tare, tot mai tare! 
Avalansa!!! Trebuia sa fug... Dar unde??? Am lepadat intr-o miscare rucsacul si m-am adapostit dupa cel mai gros copac, la marginea drumului. Am mai avut timp doar sa ma ghemuiesc si sa-mi acoper capul cu bratele. Izbitura fu puternica. Foarte puternica. Am simtit-o in stomac, in plamani si-n urechi mai ales. Abia mai aveam aer, tot caput imi vajaia si mi-a luat cateva minute bune sa-mi revin. Nu realizam ce sa intampla. Parca fiecare celula din corp fusese izbita la randul ei. 
Dupa cateva minute m-am dumirit. Fusesem izbit doar de unda de soc, nici urma de avalansa in jurul meu. In aer parca ningea, erau particule de zapada plutind, coborand incet spre sol. 
Scapasem. Eram VIU! Intr-o stare cam confuza, dar nici macar ranit! In aval pe valea raului, era jale... 
Avalansa venise de pe Gugu! Pornise de aproape de varf si crescuse pe versant (neavand nici o caldare in cale sa se opreasca, varful Gugu fiind ca un tugui, cu inclinatie 45 grade). De pe langa varf pornise spre NV, dar cum intalni in cale afluentu raului Ses la granita cu Branu, isi schimba cursul brusc in stransoarea vaii, maturand totul pe acea vale secundara. Asta aveam s-o descoper mai tarziu. 
Deocamdata eram nauc, speriat, si am decis sa ma retrag imediat... Cum pericolul trecuse, si ca sa-mi revin, am mancat ceva si asta m-a mai invigorat. Ceaiul din termos (ce bine ca-l pastrasem) nu era rece de tot (dupa o zi jumate!), asa ca am putut sa-l beau pe tot fara sa-mi inghete gatul. 
Oricum nu mai imi folosea, si oricum s-ar fi racit de tot peste noapte. Care noapte se apropia deja. "


 (Va urma )
Continuarea in numarul de maine...
Cu bine, ALin C

X: "si io astept continoarea ! aseara eram cu harta in mana si refaceam traseul lui AC mandru de un asa zmeu de prieten. :)"
Y: "in afara de asta nu stiu daca ati citit RT a lui suteu leontin de pe alpinet: daca n-a fost fictiune :) atunci se pare ca e zapada sus (de la 1700 parca zicea). merita sa vizitati si sectiunea de poze."
 Z: "pai cred ca baiatu are dreptate,pozele vorbesc,pregatiti-va de tura de iarna!"

Weekend pe Gugu I

Hello,
Ca sa mai dezmortesc putin lista m-am hotarat sa va trimit descrierea turei, ce am povestit-o pe mail prietenilor, provocat de unii dintre ei.
Cu toate ca abia am scapat cu viata, ei nu au renuntat in tentativa lor de a merge pe Gugu we asta (nici n-am vrut asta), insa au renuntat la bicicleta (asta dupa ce au citit ce am patit eu).
Enjoy!

 "O sa descriu tura facuta de mine pe Gugu combinat bitzicla cu hiking: 
 Am plecat din Tm dis de dimineata vineri pe la ora 6 cu rucsacu in spate. Cu bicicleta. Am luat-o pe Buzias ca nu-i asa circulat. 
Cand am avut 4 benzi a fost bine, pe urma cand am ajuns la una banda/ sens a trebuit sa merg mai mult pe aratura ca ma stergeau TIRurile. Cel mai mult ma enervau plasticii agatati de rucsac, ce faceau o galagie ingrozitoare cand pedalam cu rucsacu in spate.
 La calea ferata pe Buziasului am facut pana din cauza greutatii. Am intarziat o ora sa repar roata. Pana la Lugoj pe urma am avut doar o mica nemultumire: transpiratia care curgea si intra in oki. Am gafait putin la o mini-panta, (cine ar fi crezut, la conditia mea fizica?!), dar a fost OK. 
Am ajuns in Lugoj dupa 3 ore. Lumea se uita dupa mine pe strada ca la urs. 
Drumul spre Caransebes a fost superb. In zare se vedeau muntii. 
Ca sa scurtez din drum, am trecut Timisul pe un pod darapanat si am luat-o pe la Pestera direct spre Otelu Rosu. Nu am mai mers pana la Caransebes. 
Am facut vreo 4 ore pe distanta Lugoj- Otelu caci am si mancat in drum. De aici, am intrat in peisajul de basm al vaii Bistrei. Insa nu am fost prea incantat de urcusul de 15 km pana in Porti, unde am gafait de numa si daca nu era unu cu camionul de m-am agatat de el cu o cordelina sa ma traga la deal ma prindea noaptea la Bucova. 
Insa ce incantare sa cobori in partea cealalta... Din pacate am luat o tranta caci am nimerit o portiune de gheata si am derapat. Am spart faru de la tzoacla si am facut opt pe roata fata. Din fericire nimic grav, insa frana fata pxxa.... Dupa ce m-am calmat, am pornit mai departe. 
Deoarece era deja intuneric, am scos frontala caci trebuia sa ajung macar pana la Gura Zlata in ziua aia. Am mai facut 1 ora pana la Clopotiva. Era sa iau un cap de pod ca m-a orbit unu cu farurile, din fericire am atins doar cu pedala (s-a rupt jumate din plasticul pedalei) 
Urcarea spre Gura Zlata a fost groaznica. Deja ma durea capu, si pedalam, pedalam ca un inconstient. Gatul imi intepenise ca trebuia sa tin capu tot drept sa vad drumul la frontala. 
Pe la 12 noaptea am ajuns la cabana. Acolo era chef. M-am cazat si eu unde am putut, am legat tzoacla sa n-o fure careva si la somn. Noroc ca eram obosit rupt, ca aia au chefuit toata noaptea. M-am trezit odihnit de dimineata si gata de drum. 
Nici nu le-am platit la cabana, ca au fost nesimtiti si au facut galagie. Si oricum dormeau toti cand am pornit eu, la 8. Am facut dooooua ore pana pe baraj (13 km, la dracu, ca mai bine mergeam pe jos). De fapt ultima parte asa am si mers, ca nu mai puteam. 
Insa era frumos acolo sus pe baraj. Se zarea in departare Godeanu. Tinta mea Gugu era mascat de Borascu ( sau altu ), nu mai stiam, si mi-era groaza sa scot harta. 
Pana la capatul lacului a fost o aventura. Drum drept, dar inghetat bocna. Zapada ici colo, se putea ocoli. Insa urmele de TAF in noroi inghetasera beton, odata intrat cu ele cu rotile nu mai puteai iesi, trebuia sa cobori de pe bici. Daca intalneai o balta inghetata, aveai surpriza ca gheata ceda si roata se afunda in apa cu noroi de dedesubt. 
M-am murdarit tot pe pataloni de noroi, ca noroiul de la roti daduse peste furcile fata si spate. Asa am mers o bucata pana spre amiaza. Pe urma nu mai puteam continua, ca deja zapada era strat compact, si nu mai puteam inainta.... "
 Va urma ... (continuarea in episodul II)
 AC .......

Discutia prietenilor:
X wrote: "Eu initial ma gindisem la o tura care sa includa o traversare Tzarcu-Godeanu, deci cu plecare de la statzia de telescaun Muntele Mic-Cuntu-Tzarcu-pasul > Cu biciclatul ce sa zic : n-am facut ture mai lungi de 60-70km si mai ales pe sosea la drum intins. In principiu mi-ar place provocarea si daca mi-as pune in cap cred ca as face fatza (eu zic ca stau f. bine la capitolul conditzie fizica), dar nici n-as vrea sa compromit o tura din cauza asta. Adica totusi sunt multzi km (pina la baraj ~ 220km) si cu 2 portziuni de urcus, iar apoi vad ca vrei sa urcam in aceeasi zi pe Gugu. Cind spun de compromis tura, nu ma gindesc la a renuntza, ci la timp, adica sa reusesc sa pastrez o medie rezonabila la distantza asta. Tu daca ai experientza de rutier, cam la ce medie te incadrezi in distantza asta ? In cit timp crezi ca s-ar face ? Tine cont si de urcusuri."

20 octombrie 2003

Retezat o juma de zi

Retezat o juma de zi

Am fost sambata toata ziua la cules mere si prune la Pestenita. De acolo din livada, ma cocotz putin pe deal si ce zaresc? Spre sud, culmile Retezatului, pe un cer limpede ca lacrima. Vaile Nucsoara, Rausor, Rau Mare se astern la poale. In dreapta, Furcatura Clopotivei, si inca vreo culmi. Care o fi Vf Pietreanu? Se vede oare, ca de mult ma bate gandul la o tura pe acolo? In stanga de Retezat, Muntii Sureanu, ma intreb daca tuguiul din zare e Vf lui Patru? La nord, culmi impadurite si poieni pe M Poiana Rusca. Intr-acolo e Ghelaru si alte sate risipite, ale padurenilor. La picioarele mele, satul Pestenita intr-un peisaj de basm. Ma aflu pe un delusor, intr-o caldare (Tara Hategului) inconjurata de munti, iar Retezatul cu crestele ninse (la propriu, sunt albe) vegheaza ca un suveran. La intoarcere, (calatoream cu o caruta plina de mere si prune, deasupra) zaresc peste Raul Mare niste palarii albe. Si rosii... Parapantisti, vreo 7, se lansasera de la Clopotiva! Cativa sunt mai jos, deja ii pierd din vedere, insa doi dintre ei se pare ca au prins un curent ascendent ceva, ca descriu rotocoale in zare vreo 10 minute.

Ma apuca dorul de Retezat! Maine negresit ma voi duce! Pentru tura s-a inscris si socru-meu, Romica, era si bebele trecut in program, sa mearga la aer de munte.

Nu prea am reusit sa dorm bine, cu gandul la tura. Sa plec de dimineata ar fi fost ideal. Dar programul e altul: trebuie hranit bebele, nu merge altfel, si lumea se trezeste greu... Incerc sa conving si nevasta sa vina. Vremea nu e f. buna, muntii au caciuli albe, iar bebele se pare ca respira cam greu, si trage si un stranut-doua. Asta se intampla in curte, chiar daca e soare termometrul indica 7 grade. Deci e clar, copilul nu-l ducem azi acolo sus, la frig, si nici nevasta n-are chef. Drept pentru care ma voi duce doar eu cu Romica. Ma intreb daca va face fata Romica, cu ale lui 100 kg si la calitatea lui de bunic. Dupa 10, ma bucur ca plecam (oricum nu mai suportam sa stau la doi pasi de munte si sa nu ajung la el). Urmeaza in goana masinii Ostrov, peste baraj, Rau de Mori, Suseni (e duminica, merge lumea la slujba la Manastirea Colt), intram pe valea Rausorului si inainte de 11 parcam la Rausor. Echipament ultra-lejer, (adidasi, tricou, polar, pelerina, rucsac mic), iar traseul... vedem noi in functie de vreme. Cum prea multe alegeri nu sunt, apucam pe Valea Stevia, in mod normal si daca ne prinde furtuna tot pe acolo ne putem retrage din caldare, fara probleme. Marcaj bun (BR), in prima faza in padure ne suprapunem peste CA=Traseul Curiosilor, un traseu insotit de panouri explicative, proaspat amenajat pt turisti nepretentiosi pana pe creasta Lolaia spre Cabana Pietrele. Acest traseu nou face un ocol in padure, insotit de panouri explicative f. frumoase de altfel, desi normal el urca direct pe langa partia de ski. In fine, pt. initiere e f. frumos de parcurs, dar cam pentru copii si bunici as zice eu... Ne despartim de Traseul Curiosilor si urcam pe BA prin padurea deasa de brad. Ajungem la fostul Refugiu Condor, si-i contemplam resturile cu tristete. O bucata de zid din bolovani inca e in picioare. Sub daramaturi, resturile unei sobe. Intr-o parte, table contorsionate, totul innegrit de fum. O masuta langa fosta cabana putrezeste-n liniste, la fel ca si alte acareturi putin mai departe. Cativa brazi in jur sunt arsi si uscati. Luam apa din parau, si ne continuam urcusul de-a lungul lui, printre jnepenis. Deja putem contempla Crestele Lolaia (in stanga) si Valereasca (in dreapta), printre care urcam. Unde o fi lacul? Inapoi, cu ochiul liber se zaresc lacurile de pe raul mare, satele, Hategul (cu fabrica de bere cu tot). Cu binoclul din dotare vad chiar Ghelarul, Calanul Nou si Hunedoara. La un moment urcam mai sustinut spre o terasa. Il astept pe Romi, desi mai incet, se descurca bine chiar si pe grohotis. Vremea cam ametita, innorat, frig, dar nu sunt semne de ploaie sau furtuna. Intalnim un grup ce coboara de la Bucura. Se vad altii pe Retezat, chiar pe varf. Oare ei au aruncat ambalajul pe poteca? (Da, l-am luat si l-am dus acas...) Ma inteleg cu Romi sa mergem si sa vedem Taul Stevia, apoi urcam pe Lolaia si coboram pe creasta spre Rausor. Daca nu are nimic impotriva, eu o voi lua inainte, urc pe Retezat, si apoi il ajung pe creasta Lolaia pe drumul de intoarcere. Fezabil, tinand cont ca plecasem de la Rausor de 2 ore. O iau inainte spre Tau. Lacul secat (1-2m) lasase urme caramizii pe bolovanii din jur. In stanga in apropiere, printre bolovani, un fel de barlog de piatra, numa bun de refugiu pe timp urat. Ala trebuie tinut minte, cine stie cand voi ajunge iarna pe aici.

Gafai putin pana in creasta, si-l pierd din vedere pe Romi (inca in caldare incercand sa gaseasca traseul). Eu trag tare spre varf, la care si ajung dupa 20 min. In adidasi! Avantaje: Aderenta f. buna (pe piatra chiar uda sau inclinata)+ lejeritate. Dezavantaje: te dor talpile, nu protejeaza gleznele, pe alea tra' sa le protejez singur, te uzi mai repede dar nu-ti pare rau de ei. Nu m-am udat, zapada ramasese doar printre pietre.

O tura de platou in vf Retezat, nu fac poze ca e prea innourat, dar binoclez in toate partile: Vf Mare (Portile Inchise nu se disting), Papusa, Peleaga, Custura Bucurii, Slaveiul, Judele, Bucura , Retezatul Mic, cateva lacuri in jur, caldari in toate partile. Chiar si Tarcu, cu statia Meteo cutie de chibrituri ca un mot. Grupuri de turisti pe virf, schimbam doua vorbe. Ei merg la Bucura. Sa le dea Dumnezeu vreme buna, mai buna decat asta. De transpirat ce sunt, mi se face frig, tre' sa cobor. Nu reusesc sa vad valea Stevia si Stanisoara, ca un nor rebel urca pe ambele si ne invaluie in ceata. Ceilelti turisti pleaca spre Bucura, se insira pe cararea din creasta unul dupa altul, doar eu ma intorc pe Saua Lolaia. Coborarea prin Horn din Vf Retezat, desi ceata, nu pune probleme. Ajungand mai aproape de saua Lolaia, se risipeste si ceata (a fost doar un nor mai putin inalt), se vede indicatorul si-l zaresc si pe Romi, deja angajat pe drumul de intoarcere, nu departe. Grabesc pasul, il ajung. Imi cere apa, apa era la mine, iar el dupa urcusul in creasta e leoarca de sudoare. Poteca BG se asterne prin stanga vf. Lolaia pe curba de nivel peste grohotis. Romi desi mai incet se descurca binisor. In stanga Valea Steviei, iar in dreapta Valea Stanisoara, se zareste si cabana Pietrele. Retezatul nu mai e in ceata si troneaza in spatele nostru, atrage privirea numai cat intorci capul.

Nu ne mai saturam de frumusetea din jur. Romi spune ca a meritat efortul. Trecem printre tufe de jnepeni, cand calare pe bolovani, cand pe bucati inierbate. La un moment dat Romi imi spune linistit: -Uite capra! Inspre V Stanisoara, nu departe de poteca, printre ierburi inalte, o capra ne privea. Ma aplec sa scot aparatul, se indeparteaza un pas, dar continua sa pasca. Reusesc un click, sa vedem ce iese ca era destul de innorat, si nu am teleobiectiv. Altele nu erau in jur. Ne vedem apoi de drumul nostru, iar capra de pascutul ei.

Ajungem la Traseul Curiosilor (CA), capatul de sus de pe creasta. Alte 2-3 panouri explicative. Ma ospatez din plin cu afine si zmeura, profitand de faptul ca Romi venea mai incet. Indicator: Rausor 1h45. Chiar atat de mult sa fie? Coboram pe carare prin desis spre Rausor, apoi poteca se largeste, un fost drum forestier. Oare cand a fost taiat? pentru ca deja copacei in toata regula il bareaza. In alte locuri, bolovani si surpaturi. Talpile si mai ales varfurile dor. Deh... adidasi! Ajungem intr-un final si la Rausor, recuperam masina, e 17.50. Sapte ore pe traseu, n-am luat nimic de mancare, suntem lihniti. La plecare nu speram sa ajungem sa facem acest traseu. In 1/2 ora suntem acasa (la tara). Romi maine are zi de recuperare (noroc ca-i sarbatoare), dar eu trebuie sa merg la lucru maine. Mai am de condus 200 km pana la Timisoara, unde ajung dupa 23.

Una peste alta, a fost faina tura. Mai vrem!

10 octombrie 2003

Luna plina pe Tarcu

Era vara. Iulie, anul trecut. Tentativa de a parcurge masivul Tarcu a esuat din cauza vremii. Dupa ce intr-o zi am reusit sa urcam de la Poiana Marului peste Muntele Mic pana la Cuntu, vremea rea si posibilitatea de a prinde furtuna pe creasta ne-a determinat sa ne intoarcem la telescaun. Am fost trei, Cata 2m, Cristina si eu. Am ramas cu dorinta sa parcurg muntele asta. Noiembrie 2003. De data asta il facem. Alt traseu, alta formatie. Dupa ce am amanat pentru o saptamana tura din cauza unor chestii personale, avem norocul sa nimerim un weekend cu luna plina. Plecam in 7.11 seara, dupa servici, eu cu nevasta, Alin T cu Cata si Nati cu alta masina. Ne regrupam in Caransebes, si la 22 seara suntem lasati de Kitty dupa statia telescaunului. 0 grade, atata era pe bordul masinii. Nu avem echipament de iarna, daca va fi sa ninga abundent, ne vom retrage intr-o directie sau alta. Dar previziunile meteo spun vreme frumoasa. Noaptea e la fel de frumoasa. Urcam panta din padure la lumina lanternelor, dar in curand le stingem, pentru ca ajunsi la liziera luna lumineaza calea. In stanga, noua cruce de pe Muntele Mic este aprinsa. Ne bucuram de o feerie in nuante gri argintii. Decorul scanteiaza pe poieni, iarba inghetata arunca reflexii. Pasii nostri scartaie pe covorul moale si zgrunturos. In dreapta, padurea desfrunzita parca e ciopartita de razele lunii. Lumini si umbre ne pandesc printre copaci. Urcusul ne incalzeste, mai dam jos din haine ajungand in sa. Acolo urmam drumul forestier spre dreapta si imediat ajungem in Poiana Seroniu. Nu ma pot abtine sa nu urc pe baliza. Nati ma urmeaza. Balustrada de lemn e inghetata. Ce spectacol...! Tarcu (2190) chiar in fata noastra, impunator, escortat de Caleanu in stanga mai indepartat (2199). Se zaresc urme de zapada in Caldarea Olteana, culoare verticale albe amestecate cu stancarii negre. Luna deasupra, intr-un halo imens. Poiana, padurea din jur sunt trase in nuante de gri. Spre sud, nu departe, un ocean in clocot. E mare de nori deasupra culoarului Timis-Cerna. Patura de nori sa tot fie pe la 1200 m. Noi suntem mai sus, pe drumul ce serpuieste spre Cuntu. Nu departe spre sud-vest un tugui intunecat: Culmea Pleasa (1414). Peste saua impadurita dintre Cuntu si Pleasa (Saua Strigoniu) se revarsa o cascada laptoasa: marea de nori curge! In fata noastra, fuioarele albe mangaie padurea, coboarind impreuna cu panta spre valea Borlovii. Apoi se destrama si se pierd in adancurile padurii. Toata scena este statica, nici o adiere de vant nu tulbura cascada incremenita. Dupa cateva minute, incepe sa ne ia frigul, deci pornim spre Cuntu. Iesind din padure, suntem la tarmul aceleiasi mari nemiscate. Am impresia ca o pot atinge, atat e de aproape. Cu un salt mai curajos as putea sa ma arunc in bratele ei inghetate. Nici o miscare nu o tulbura, dar forme nefiresti, pitici si zane plutesc pe cuprinsul ei. Linistea e sparta de un latrat prelung. Ne-au simtit cainii. Ajungem imediat, seful de statie e cam suparat ca am ajuns asa tarziu... Cainii latra pana tarziu in noapte. Cred ca si soba mai scapa ceva gaze si nu reusesc sa dorm ca lumea.

Dimineata nu intarzie, si ne zoreste la drum. E lumina deja, dar nu a rasarit soarele. Aceeasi cascada laptoasa de nori zace incremenita la poalele Tarcului. Suntem odihniti, si in curand ne scalda primele raze de soare de peste culme. Ne bate in fata, si pajistea inghetata parca ia foc. Ajungem pe muchie, de unde admiram caldarea Olteana. O poteca o parcurge pana in Saua Plaiului, fara sa mai urce pe varf. De fapt sunt mai multe poteci, brazdate de turmele de oi pe vreme buna. Acum stanele zac parasite, sunt mai multe. Unde nu bate soarele, pe versant nordic, urme de zapada si totul inghetat. Muntele canta bucuria luminii si soarele il imbraca in aur. Marea si cascada de nori completeaza tabloul, acum suntem binisor deasupra plafonului. In departare, la vreo 40 km, acelasi plafon de nori se izbeste in platoul Semenicului, il cuprinde pe de-a intregul din sud, nelasand descoperite decat cele doua varfuri: Semenicul si Piatra Goznei, cu releul mot. Culmea ca Semenicul, cu altitudinea sa modesta, actioneaza ca o bariera, nici urma de nor nereusind sa treaca spre N. Fenomen curios, patura de nori se termina brusc si pe culoarul Timisului, la Caransebes si in intreaga Campie de Vest fiind senin. Spre sud, Muntii Cernei, coada de balaur adormit in marea de puf.

Nu ne mai saturam de privit, dar mai avem de urcat. Aproape de statia meteo, Godeanu (2229), Moraru si Gugu (aimandoi 2291) se descopera in toata maretia lor. In Godeanu e ceva zapada,...balaurul are spinarea alba. Nu si in Retezat, care se zareste in stanga. Varful Retezat (2482) nu poate fi confundat, si descoperim in continuare Peleaga (2509), Judele (2384), si altele... La statie suntem primiti omeneste de Mitel, cu care Alin T a vorbit la telefon in prealabil. Aici aflam ca muntele Gugu are secretele sale. Auzisem noi destule deja, dar pe asta n-o stiam: "Nu poti dormi noaptea pe varf. Se zice ca au incercat mai multi, dar au patit-o. Ii cuprindea o stare de angoasa, de neliniste, ca erau nevoiti sa plece." Auzind asta, deja prietenii mei isi fac planul cum o sa puna cortul acolo. Dupa o pauza pornim mai departe. E deja amiaza. Coboram in Saua Plaiului, gasind petice de zapada, unele lungi de te indeamna la o tura cu punga. E tare si grea, bocancii nu se afunda deloc. Un parau ne indeamna sa-l sorbim. Ne saturam cu apa rece, caci am dramuit apa nestiind cum o s-o gasim pe creasta. Dupa o pauza de papa, urcam putin pe versant, destul cat sa vedem un patinoar: Lacul Suculetu inghetat. Saua Suculetului ne indeamna sa pasim in Godeanu, insa o sa-l vizitam alta data... Acuma doar visam si trasam cu privirea viitoarele trasee. Urmarim poteca ciobaneasca (marcata) si ajungem in curand in Saua Scheiului (1886). Locul e atat de pitoresc, ne ia rasuflarea... Parca suntem intr-un balcon si privim un spectacol! E timpul sa facem o pauza.

In fata noastra spre E cu un etaj mai jos o caldare imensa inierbata, cu un lac in stanga: Pietrele Albe. In dreapta, paraul Scheiul isi croieste drum printre brazi razleti spre raul Ses, jos in valea impadurita. Iar pe scena magica, peste vale in plan indepartat, lantul varfurilor Godeanu Moraru Gugu a incins hora cu vaile ce se catara pana pe sei. Suntem in amfiteatru si citim muntii, le invatam lectia pentru data viitoare. Poate atunci nu va mai fi senin... Ne asteapta o culme prelunga, si dupa un urcus usor dar lung, poteca trece pe langa vf. Nedeia (2150). Merita sa mergem pana la stincile de pe varf, deoarece sufletul iti ingheata numai privind de acolo inspre raul Ses. De sub Nedeea izvoraste Matania, ce ne ofera un impresionant abis inghetat! Peisajul e de-a dreptul selenar, zapada fuioare printre jnepeni intunecati si stancarie gri, vesnic in umbra culmii (Pietrele Albe). Un alb-negru in total contrast cu locul unde ne aflam si care de-a dreptul ia foc, efecte speciale create de soarele spre chindie in iarba ingalbenita.

Apusul ne prinde pe Baicu (2123), de unde trebuie sa coboram in Saua Iepei (1727). Incercam sa dormim undeva intre, pe malul unei balti inghetate intr-o cuta de teren. Intre timp, Luna plina se arata chiar de dupa varful Retezat. Abia a asteptat sa plece soarele, ascunsa dupa varf.

Ne trebuie apa, nu vrem sa topim zapada, dar balta nu e primitoare. Pana la urma coboram in sa. Ceilalti nu ma cred cand afirm ca am zarit fuioare de apa la lumina lunii, nu departe in valea spre lacul Gura Apelor. Deocamdata avem apa, insa dimineata va trebui sa ne innoim rezerva. O luminita se plimba pe vale departe... o masina pe drum peste baraj venind de la Rotunda. Luna plina si mare! Instalam cortul in Saua Iepei. E deja foarte frig, asa ca scoatem tot: manusi, caciuli, schimbam hainele umede cu altele uscate... Si mancare! Primusul duduie, imi aduc aminte cum am dat pe jos bunatate de mancare numa buna de luat de pe flacara la Gura Bucurii, asta-vara. Ce-as pati acuma pt acelasi lucru, nici nu vreau sa-mi imaginez! Papa, si la somn, cam inghesuiti 4 intr-un cort. Am adormit tarziu... ratand eclipsa de luna din noaptea aia. Eu credeam ca-i ziua urmatoare, acas am aflat ca trecuse deja! Dimineata nu mai am rabdare si ies repede din cort... Mijeste de ziua, luna nu a apus inca la V peste Muntele Mic, iar soarele inca pandeste dupa Retezatu Mic. Dar nu pentru multa vreme, caci in curand o raza poposeste pe culmea de langa noi. In cateva minute, sagetile aurii ne ating, se revarsa pe cort, inca putin, inunda si valea dinspre lac. E ziua!

Apa nu e departe, cateva izvoare pornesc de langa noi spre baraj, al carui unda licareste vesel pe vale. Mai aproape de noi, un laculet la poala padurii ne face cu ochiul. O sa revin negresit in locul asta, se ajunge simplu de la baraj. Rezolvam foamea, umplem sticlele si la drum. Pornim urcand pe creasta spre N, insa nu mai suntem iertati de vant care ne zgailtaie zdravan. Tinem incapatinati creasta, strangand glugile pe cap. Descoperim pe dreapta spre baraj stana din Gropita, de data asta intr-o caldare-mozaic. Pajistea-i galben auriu, jneapanul verde inchis. Vantul nu ne slabeste, asa ca urcam rapid pe Vf Netis (2089). Lacul Netis in vale parca nu-i asa frumos acum ca in pozele de pe net. Poate fiindca-i inghetat, sau pentru ca spre iarna culorile muntilor palesc. Nu-i nimic. Voi reveni in primavara... Ii dam bice spre vf Pietrii (2192), care cica-i cel mai inalt din traseul nostru... fata de Tarcu cu 2190. De acolo avem o panorama faina a lacului Bistra Marului in partea cealalta, spre V. In partea opusa, peste Valea Raului Mare, tot drumul ne insoteste un prieten: Retezatul.

Undeva, pe un petec de zapada urme mari cu 5 degete si gheare. Mos Martin sa fie oare? Dar momaile tacute nu raspund la intrebare. Ajungem imediat pe Bistra (2153) saltand printre lespezi de piatra. Dupa culme, lacul Bistra intr-o caldare ce pare inaccesibila. Mai departe ne asteapta jnepenii, intai palcuri-palcuri strajuind poteca de culme, pe urma o mareee!!!. Dealul Negru e acoperit cu jnepeni complet, si doar o carare unde pe alocuri abia te strecori ne salveaza. Cetinile de jnepeni mai mari ca noi ne freaca pe brate uneori, tragand de buzunarele rucsacilor. Vorbim cu voce tare sa nu dam nas in nas cu ursul.

Iesim la liman intr-o sa si o sa avem iarasi de urcat. Jos departe in dreapta este cabana Gura Zlata, nu o zarim, iar peste, valea Zlata musca adinc in trupul Retezatului. Ii dam bice si nu departe un fel de stana subreda ne imbie la poze. Ajungem pe vf Petreanu (1895) de unde se zareste la limita Hategu cu a sa faimoasa fabrica de bere cu tot. Mai departe numai nori, patura peste toata Transilvania. Spre N Poiana Ruscai si Apusenii, peste nori... Unii cu zapada, departe, departe,... oare or fi Rodnei? Mai degraba M Mare Baisoara. De pe Petreanu coboram pe Plai, pe urma prin padure, unde si nimerim un drum forestier. Il urmam printre brazi si ajungem in Valea Zlatina, unde reusesc sa prind semnal si o sun pe Kitty la recuperare. Insa drumul ne pacaleste, ne coboara pe langa niste salase in ceata (caci intre timp ceata cuprinsese toata Tara Hategului), prinzindu-ne si inserarea. Am intrat cu stoicism in patura de ceata deasa, trecand la 200m de satul Paucinesti, unde ne astepta Kitty cu masina. Am tinut-o inainte pe drum, orbi, inca vreo 3 km pana in Sarmisegetuzsa (ne-am dat seama unde suntem dupa ce am ajuns in sat la sosea). Telefon (ce inventie dasteapta!) si dupa 15 min apare si Kitty din ceata. Culmea ca ceata se termina in Portile Transilvaniei, in Banat pe v Bistrei era senin. Caransebes, prietenii recupereaza masina, si acas, prin Buzias ca E 60 din Lugoj e dezastru!

In incheiere, nu vreau sa va divulg locul unde am vazut intai 3, pe urma 4, 6, in final au fost 11 capre negre, ce in 2 minute s-au evaporat din raza noastra vizuala...

O sa mai mergem! Alin C, cu multumiri fotografului expeditiei Alin T pentru imagini, si caruia ii recomand cu caldura sa mai puna din ele si pe site, ca are multe si faine...

22 septembrie 2003

Salbatic de Caras

Prolazul

"Intre Prolaz si Gura Comarnicului, Cheile Carasului sunt de o salbaticie uluitoare. Peretii calcarosi se inalta cu 150-200m deasupre apei si se apropie uneori pana la doi metri. In albie se afla locuri unde apa are adancimi de 10-15m." - citat din Vasile Sencu, Muntii Aninei (MN17). O fraza care m-a facut curios numai cat am lecturat-o. Imi doream sa strabat acele locuri. Ocazia s-a ivit... Plecam vineri 19 septembrie 2003, seara. Dupa un drum rapid pana la Resita, o las mai moale pe serpentinele Domanului. E intuneric deja cand cotim stanga pe drumul de Iabalcea. Suntem 4, ii debarc pe Claudia si pe Cata cu bagaje cu tot in drum si merg pana in sat sa parchez masina. In Iabalcea la prima casa o gramada de masini, ale colegilor mei. Sper sa se fi descurcat sa ajunga la Prolaz. Ma intorc cu Cristina, ne recuperam rucsacii si la drum. Gasim f. usor drumul ce urca spre salasul din deal. Linia de inalta tensiune de alaturi ne este reper sigur. Ajungem in sa, este noapte, trecem printr-o livada, practic aici poteca deja se ingusteaza si apare marcajul. Aprindem lampile. Coboram usor in depresiunea Prolazului, cei de jos ne remarca si ne fac semnale luminoase. Mai sunt trei licurici undeva pe coasta dealului, intarziati ca si noi ce-si cauta drumul in noapte. La ravena din padure cotim direct in jos spre albia Carasului pe scurtatura stiuta. Ne intalnim cu trupa. Vreo 9 corturi, multi necunoscuti.

Din pacate campasera la primul loc mai drept, departe de izvor si mai cu seama, langa stalpul "Proprietate Privata -Nu Campati". Decat sa merg singur cu cortul pe malul celalalt, mai bine cu turma... pana la urma proprietarul nu are ce face si ne lasa acolo, si noi suntem cuminti si facem focul intr-o vatra mai departe de terenul lui. Stam la foc pana avem ce arde, apoi la somn. Noaptea pe la 3 fac o excursie la izvor cu Cristina ca-i e sete. Dimineata iarba e plina de roua. Dupa 9 soarele ne scalda cu blandete. Lumea se trezeste greu.

Spre Tolosu

Ma hotarasc sa mut cortul pe malul celalalt, mai aproape de izvor. Si asa ne-am impartit in 2 tabere, Ioana, Catalin M, Marius s-au mutat, altii au ramas pe locul vechi. Pe Cata P mai ca l-am mutat cu forta. Plecam in traseu pe la 10, in amonte spre Tolosu. Nemarcata, poteca bine definita e sculptata in pereti de stanca. Dar asta nu va dura mult... Raman mai in spate caci Cristina nu se simte bine, intre timp trupa a ajuns la impas: s-a terminat poteca! Urmeaza festivalul trecerii apei: catarare pe mal, echilibristica pe pietre, sau descaltare.

Iata-ne dincolo, dornici de actiune si sa vizitam pestera! Tolosu e ascunsa sub o fata de stanca, nu stiu exact unde pe versantul din stanga. Marmite mari se succed pana in albia raului, mai pastreaza apa ploilor de saptamana trecuta. Unele acoperite cu muschi verde, altele spalate de ape, coboara in trepte cazanele uriasilor. Noi suntem piticii din tara minunilor si escaladam care pe unde apucam. Cind ploua abundent, apa adunata de dolinele din platoul Iabalcei se scurge partial si prin aceasta pestera, tasneste suvoi din gura ei si bolboroseste la vale printre bolvani, umpland marmitele si facandu-le sa fiarba. Imi inchipui suvoiul demential, n-as vrea sa fiu acolo cand se dezlantuie apa...

Unde e pestera? Rosana mai isi aminteste cate ceva, si eu stiu ca aici pe undeva. Dupa ce escaladam pe niste colti de calcar in dreapta, Catalin ne striga ca a gasit-o. Ne adunam cu greu la gura pesterii, captusita cu muschi de la jumatate in sus. Nu sunt povesti torentele alea...! Ati mai vazut voi muschi uscat pe tavanul pesterii? Ca sa intram, traversam o balta in care intram pana la genunchi, apa e tulbure, murdara, plus o senzatie de congelare. In continuare podea de nisip fin si umed, pe urma pietre spalate. Vizitam pestera, suntem cam multi si cam putine lanterne. Ne minunam la vederea unui splendid baldachin, parca e de zahar, nu departe o masa cu un sfesnic ne asteapta. Nu ne scriem amintirile pe aceasta, doar admiram minunea de calcar galbui, cu reflexii de cristal. In rest pestera nu prea a fost interesanta, ne-am intors cand am fost nevoiti sa escaladam un etaj si apoi trebuia coborat pe partea cealalta.

Pe Culmea Iabalcei
Ne rasfiram ca soparlele la soare iesind din pestera, dar nu putem sta mult, mai avem drum de strabatut. Urcam in dreapta pe colti de calcar, printre tufe de liliac salbatic, corn, si spini de toate neamurile. Soarele e dogoritor, si urcusul e abrupt. Fetele se descurca foarte bine, ma asteptam sa se lamenteze vreuna, dar singurul protest este de forma:

-Cat mai avem pana sus? De unde sa stiu?, saracul de mine, si eu urcam acolo prima data drum nemarcat, dar stiam sigur ca sus ne asteapta primitoare poieni, cu livezi si drum de care superaccesibil. -Suntem la jumate! Raspuns clasic menit sa linisteasca... Urcusul e mai scurt decat estimasem, si nimerim intr-o faneata presarata ici-colo cu bolovani albi de calcar. Ramas in urma, ma alatur grupului ce trandavea la umbra unui nuc. Doua salase sunt in apropiere, merii incarcati ne imbie cu fructe.

Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea.

Marea Aventura

Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea. Ne despartim deci. Cu mine mai sunt Alin T, Cata si Nati, pe care nu-l cunosc, insa Cata zice ca merge bine. Ogasul Comarnic curge ciocolatiu, murdarit de exploatarea forestiera de la canton. Exista un fel de poteca, jalonand cand pe un mal cand pe celalalt, peste trunchiuri cazute si bolovani. Valea este dreapta parca trasata cu rigla la inceputurile vremilor, si devine tot mai salbatica si mai intunecata. Padurea se indeseste, urme de animale sunt intiparite in namol. Umblam tacuti spre un taram uitat de lume, doar cate-un obiect doua aduse din amonte de viituri mai aminteste de oameni. Tulburam si mai mult paraul intrand uneori in apa, indreptandu-ne direct spre Caras. Dupa 1/2h de mers sustinut, o geana de lumina sparge negura vaii inguste. Nici nu ne dam seama ca de fapt e Carasul pana cand nu pasim de-a dreptul in el. Curge limpede dinspre amonte, dar Comarnicul il murdareste la confluenta. Albia sa e mai larga, pe pat stancos de calcar, cu repezisuri si mici praguri. Urcam pe malul stang, ocolind un cot mai suparat al raului. Suntem intr-o vale destul de larga, plina de bolovani. Nivelul este scazut dupa atata seceta, dezvaluind pe maluri bancuri de nisip si namol recent format, in timpul ploilor de saptamana trecuta.

In lipsa bolovanilor, suntem nevoiti sa trecem uneori prin acest namol, piciorul intra pina la glezna. Un prag, inca unul, topaim de pe un bolovan pe altul, de pe un trunchi prabusit pe un banc de nisip. Unde este posibil ne strecuram pe linga rau, imprumutand potecile salbaticiunilor. Apele linistite sunt adanci...

Niciunde nu se verifica vorba asta mai bine decat acolo, in izolarea Cheilor Carasului. Umblam atenti prin apa rece, picioarele incep sa doara, noroc ca suntem in permanenta miscare. La un moment dat nu mai simtim aceasta durere si nici raceala apei. Sondam cu betele apa inainte de a pasi, de accea inaintam greu. Trecem un prag, doua, trei... le pierdem numarul, un canion ingust ne bareaza calea, il depasim urcand un versant, adidasii uzi se umplu de frunze si pamant pe langa nisipul care este deja inauntru. Deocamdata nu am intrat la apa decat doua palme mai sus de genunchi, asa ca ne consideram inca uscati. De accea ocolim canioanele cu apa adanca si neagra. Dar asta inseamna escaladari de maluri si pereti, tinandu-ne de fisuri in stanca si copaci. Desi avem coarda cu noi, nu e cazul sa o scoatem caci am pierde timpul. Raul coteste la fiecare pas, parca ascunzandu-se privirii. Il urmam cand prin apa, cand escaladand malurile, incapatanandu-ne sa ramanem in preajma lui si evitand sa intram prea mult in padurile neumblate de pe margini. Ele ascund stancarii si prapastii pot apare la fiecare pas. Prin frunzisul des ne mai zambeste uneori soarele, cand stanca ii lasa razele sa treaca. Inca un cot la dreapta, apa e adanca, urcam pe versantul drept. La baza unui impunator perete, Pestera Racovita se dezvaluie. Sansa acestei pesteri e ca se ajunge greu la ea, deci e mai bogata. Ne arata alta fata decat ceea ce vazusem la Tolosu, e diferita, nefiind inundata. Parca ne mai trece amaraciunea de a nu fi vizitat Comarnicul. Sacrificam juma de ora sa o exploram pe o bucata mai accesibila. Unde si unde mai zarim inscriptii. Iesind din pestera, consultam harta. Mai avem de doua ori pe atat din "zona necunoscuta"!, si timpul ne cam inghesuie. Traseu ca asta la lumina lanternelor? Deloc placut... Ii dam bice mai departe. Dupa inca o ora de lupta cu canioane, stancarii si padure seculara incep sa caut cu privirea o speranta, un reper sa-mi spuna ca ajung la Tolosu. Nimic, nimic... Ape repezi, albie straina si tot mai intunecata pe masura ce ne apropiem de amurg. Deja merg robotic, aproape ca nu mai simt talpile in apa rece, dar senzatia aceasta dispare dupa cativa pasi pe mal. Pe un banc de nisip zarim urmele unui animal, sunt proaspete si distanta intre pasi e mare, 1 metru. Poate l-am speriat noi, o fi fost mistret sau ciuta, nu reusim sa deslusim din nisipul rasfirat in fuga. Am vazut vechi vetre de foc, adaposturi improvizate din crengi alaturi din loc in loc. Langa fiecare din ele, mizerie: conserve, PET-uri goale, sticle... Ce animale! Am umplut un rucsac cu mizeria lasata de altii, dar macar le-am distrus cu satisfactie adaposturile improvizate. Pescari, vanatori, speologi sau care-or fi fost pe acolo, le-as fi pocit bucuros mutra in momentele alea! M-am saturat de mers prin chei. La fel si Cata, si Alin. Nati e tacut, nu scoate o vorba... Maresc pasul, cu indarjire, distantandu-ma putin de celialti 3. Nu se poate sa nu fie pe aproape... Au trecut deja 4 ore de mars fortat de la Cantonul Comarnic! Mintea incepe sa alerge inaintea pasilor, vad ca-ntr-un cliseu trunchiul cazut in dreptul pesterii Tolosu, trebuie sa ajungem la el pe lumina! Parca nu-mi vine sa cred cand il disting in sfarsit in zare la 100m. Incep sa-i strig pe ceilalti si sa topai in apa de bucurie! Se poate sa ma insel, dar nu cred, copacul doborat intr-o rana in albie pare sa fie tinta noastra. Ne apropiem, trecem de trunchi, iata si marmitele...!!! Mai avem o ora de mers normal pana la Prolaz, dar e semi-intuneric. Pornesc pe carare ca din pusca, inca se distinge poteca, pietrele. Dupa 35 min sunt in poiana. Focul arde, ceilalti au ajuns, Cristina e acolo. Surpriza: au aparut si Florin cu Elena, Petre, Adi, Cristi (Bambi) cu sora sa. Aventura s-a incheiat. Maine vom face o tura cuminte. Vin si coechipierii mei. Mancam, mai stam la foc. Sunt obosit si nu mai am chef sa merg si la celelalte corturi peste apa, unde e tambalau mare. La somn. Am dormit dus, nici n-am auzit galagiosii ce-au umblat pe la corturile noastre in toiul noptii, nu spun cine.

La Lilieci

Ne pornim dimineata greu de tot (adica la 12) spre pestera Liliecilor. Mult mai accesibila, afara de faptul ca al meu Catalin a lasat coarda la cort, satul fiind s-o tot care si sa n-o foloseasca. Problema este ca nu-mi amintesc exact cum e urcusul, stiu ca am urcat peretele spre intrare destul de usor, si l-am coborat cu atentie. Asa ca peste o ora, in fata pesterii dezamagire totala... urcusul e foarte greu pt. unii si coborasul aproape imposibil fara coarda.

Fara sa stea pe ganduri, Cata se sacrifica si pleaca dupa coarda. Ce gest! Oare eu as fi fost in stare sa-l fac? Intre timp se incearca urcusul, si cu ajutorul unei iedere ce imbraca stanca. Iedera e plina de zumzet de albine, mai cauta si ele saracele hrana pe unde mai gasesc... Si oamenii incep sa catere: unii mai usor, altii mai greu, Ioana se retrage intr-o prima incercare, insista pe urma si reuseste. Fetele nu se lasa: Claudia, Elena, Adina, Teo sunt in curand sus alaturi de baieti.

Pana la urma se aduna trupa serioasa pe platforma pesterii. Intram si exploram. Lampa de carbid a lui Petre e foarte eficienta. Lilieci! Stau cuminti agatati de perete, cate unul ne mai da tarcoale. Saracul animal deranjat nu mai stie unde sa zboare din calea noastra. Trecerile printr-o fanta de calcar sunt memorabile. La fel tarasul prin balta. Ne intoarcem cand galeria se ingusteaza. Am stau ceva vreme inauntru. Intre timp Catalin si Alin T s-au intors cu coarda, si ma trezesc inauntru si cu Kitty care se lauda ca a urcat singura. Bine ca n-ai vrut sa urci cu toti laolalta, acuma sa mai fac un drum cu tine in pestera! Uite, poftim lilieci! Ai mai vazut? Bine... Cand iesim, lumea coboara pe coarda. Se imbraca hamuri, opturi de coborare. Cata si Alin intra si ei in pestera, raman eu la service coborare. Oare mai stiu sa pun un coborator? Cam greu, dar o nimeresc, dandu-i emotii la Adina. Poate si altora. Unii prefera sa coboare in maini pe coarda, sa nu pierdem vremea. Urca intre timp Monica, prietena lui Ionut si pleaca aimandoi sa viziteze inauntru. Dureaza mai bine de o ora pana ajung toti jos. Ii mai asteptam pe ultimii doi, strangem si gonim spre tabara. Impachetam in graba si pornim numaidecat spre Iabalcea. Pe drum intrecem doi localnici, ce cara cu magarul dovleci si alte cele de la salas. Soarele aproape de chindie imbraca fanetele in aur. Drumul de pamant, satul, masina, goana spre Timisoara incheie un weekend de neuitat. De n-ar fi fost barierele alea!

PS: Multam oamenilor pentru poze!