10 octombrie 2003

Luna plina pe Tarcu

Era vara. Iulie, anul trecut. Tentativa de a parcurge masivul Tarcu a esuat din cauza vremii. Dupa ce intr-o zi am reusit sa urcam de la Poiana Marului peste Muntele Mic pana la Cuntu, vremea rea si posibilitatea de a prinde furtuna pe creasta ne-a determinat sa ne intoarcem la telescaun. Am fost trei, Cata 2m, Cristina si eu. Am ramas cu dorinta sa parcurg muntele asta. Noiembrie 2003. De data asta il facem. Alt traseu, alta formatie. Dupa ce am amanat pentru o saptamana tura din cauza unor chestii personale, avem norocul sa nimerim un weekend cu luna plina. Plecam in 7.11 seara, dupa servici, eu cu nevasta, Alin T cu Cata si Nati cu alta masina. Ne regrupam in Caransebes, si la 22 seara suntem lasati de Kitty dupa statia telescaunului. 0 grade, atata era pe bordul masinii. Nu avem echipament de iarna, daca va fi sa ninga abundent, ne vom retrage intr-o directie sau alta. Dar previziunile meteo spun vreme frumoasa. Noaptea e la fel de frumoasa. Urcam panta din padure la lumina lanternelor, dar in curand le stingem, pentru ca ajunsi la liziera luna lumineaza calea. In stanga, noua cruce de pe Muntele Mic este aprinsa. Ne bucuram de o feerie in nuante gri argintii. Decorul scanteiaza pe poieni, iarba inghetata arunca reflexii. Pasii nostri scartaie pe covorul moale si zgrunturos. In dreapta, padurea desfrunzita parca e ciopartita de razele lunii. Lumini si umbre ne pandesc printre copaci. Urcusul ne incalzeste, mai dam jos din haine ajungand in sa. Acolo urmam drumul forestier spre dreapta si imediat ajungem in Poiana Seroniu. Nu ma pot abtine sa nu urc pe baliza. Nati ma urmeaza. Balustrada de lemn e inghetata. Ce spectacol...! Tarcu (2190) chiar in fata noastra, impunator, escortat de Caleanu in stanga mai indepartat (2199). Se zaresc urme de zapada in Caldarea Olteana, culoare verticale albe amestecate cu stancarii negre. Luna deasupra, intr-un halo imens. Poiana, padurea din jur sunt trase in nuante de gri. Spre sud, nu departe, un ocean in clocot. E mare de nori deasupra culoarului Timis-Cerna. Patura de nori sa tot fie pe la 1200 m. Noi suntem mai sus, pe drumul ce serpuieste spre Cuntu. Nu departe spre sud-vest un tugui intunecat: Culmea Pleasa (1414). Peste saua impadurita dintre Cuntu si Pleasa (Saua Strigoniu) se revarsa o cascada laptoasa: marea de nori curge! In fata noastra, fuioarele albe mangaie padurea, coboarind impreuna cu panta spre valea Borlovii. Apoi se destrama si se pierd in adancurile padurii. Toata scena este statica, nici o adiere de vant nu tulbura cascada incremenita. Dupa cateva minute, incepe sa ne ia frigul, deci pornim spre Cuntu. Iesind din padure, suntem la tarmul aceleiasi mari nemiscate. Am impresia ca o pot atinge, atat e de aproape. Cu un salt mai curajos as putea sa ma arunc in bratele ei inghetate. Nici o miscare nu o tulbura, dar forme nefiresti, pitici si zane plutesc pe cuprinsul ei. Linistea e sparta de un latrat prelung. Ne-au simtit cainii. Ajungem imediat, seful de statie e cam suparat ca am ajuns asa tarziu... Cainii latra pana tarziu in noapte. Cred ca si soba mai scapa ceva gaze si nu reusesc sa dorm ca lumea.

Dimineata nu intarzie, si ne zoreste la drum. E lumina deja, dar nu a rasarit soarele. Aceeasi cascada laptoasa de nori zace incremenita la poalele Tarcului. Suntem odihniti, si in curand ne scalda primele raze de soare de peste culme. Ne bate in fata, si pajistea inghetata parca ia foc. Ajungem pe muchie, de unde admiram caldarea Olteana. O poteca o parcurge pana in Saua Plaiului, fara sa mai urce pe varf. De fapt sunt mai multe poteci, brazdate de turmele de oi pe vreme buna. Acum stanele zac parasite, sunt mai multe. Unde nu bate soarele, pe versant nordic, urme de zapada si totul inghetat. Muntele canta bucuria luminii si soarele il imbraca in aur. Marea si cascada de nori completeaza tabloul, acum suntem binisor deasupra plafonului. In departare, la vreo 40 km, acelasi plafon de nori se izbeste in platoul Semenicului, il cuprinde pe de-a intregul din sud, nelasand descoperite decat cele doua varfuri: Semenicul si Piatra Goznei, cu releul mot. Culmea ca Semenicul, cu altitudinea sa modesta, actioneaza ca o bariera, nici urma de nor nereusind sa treaca spre N. Fenomen curios, patura de nori se termina brusc si pe culoarul Timisului, la Caransebes si in intreaga Campie de Vest fiind senin. Spre sud, Muntii Cernei, coada de balaur adormit in marea de puf.

Nu ne mai saturam de privit, dar mai avem de urcat. Aproape de statia meteo, Godeanu (2229), Moraru si Gugu (aimandoi 2291) se descopera in toata maretia lor. In Godeanu e ceva zapada,...balaurul are spinarea alba. Nu si in Retezat, care se zareste in stanga. Varful Retezat (2482) nu poate fi confundat, si descoperim in continuare Peleaga (2509), Judele (2384), si altele... La statie suntem primiti omeneste de Mitel, cu care Alin T a vorbit la telefon in prealabil. Aici aflam ca muntele Gugu are secretele sale. Auzisem noi destule deja, dar pe asta n-o stiam: "Nu poti dormi noaptea pe varf. Se zice ca au incercat mai multi, dar au patit-o. Ii cuprindea o stare de angoasa, de neliniste, ca erau nevoiti sa plece." Auzind asta, deja prietenii mei isi fac planul cum o sa puna cortul acolo. Dupa o pauza pornim mai departe. E deja amiaza. Coboram in Saua Plaiului, gasind petice de zapada, unele lungi de te indeamna la o tura cu punga. E tare si grea, bocancii nu se afunda deloc. Un parau ne indeamna sa-l sorbim. Ne saturam cu apa rece, caci am dramuit apa nestiind cum o s-o gasim pe creasta. Dupa o pauza de papa, urcam putin pe versant, destul cat sa vedem un patinoar: Lacul Suculetu inghetat. Saua Suculetului ne indeamna sa pasim in Godeanu, insa o sa-l vizitam alta data... Acuma doar visam si trasam cu privirea viitoarele trasee. Urmarim poteca ciobaneasca (marcata) si ajungem in curand in Saua Scheiului (1886). Locul e atat de pitoresc, ne ia rasuflarea... Parca suntem intr-un balcon si privim un spectacol! E timpul sa facem o pauza.

In fata noastra spre E cu un etaj mai jos o caldare imensa inierbata, cu un lac in stanga: Pietrele Albe. In dreapta, paraul Scheiul isi croieste drum printre brazi razleti spre raul Ses, jos in valea impadurita. Iar pe scena magica, peste vale in plan indepartat, lantul varfurilor Godeanu Moraru Gugu a incins hora cu vaile ce se catara pana pe sei. Suntem in amfiteatru si citim muntii, le invatam lectia pentru data viitoare. Poate atunci nu va mai fi senin... Ne asteapta o culme prelunga, si dupa un urcus usor dar lung, poteca trece pe langa vf. Nedeia (2150). Merita sa mergem pana la stincile de pe varf, deoarece sufletul iti ingheata numai privind de acolo inspre raul Ses. De sub Nedeea izvoraste Matania, ce ne ofera un impresionant abis inghetat! Peisajul e de-a dreptul selenar, zapada fuioare printre jnepeni intunecati si stancarie gri, vesnic in umbra culmii (Pietrele Albe). Un alb-negru in total contrast cu locul unde ne aflam si care de-a dreptul ia foc, efecte speciale create de soarele spre chindie in iarba ingalbenita.

Apusul ne prinde pe Baicu (2123), de unde trebuie sa coboram in Saua Iepei (1727). Incercam sa dormim undeva intre, pe malul unei balti inghetate intr-o cuta de teren. Intre timp, Luna plina se arata chiar de dupa varful Retezat. Abia a asteptat sa plece soarele, ascunsa dupa varf.

Ne trebuie apa, nu vrem sa topim zapada, dar balta nu e primitoare. Pana la urma coboram in sa. Ceilalti nu ma cred cand afirm ca am zarit fuioare de apa la lumina lunii, nu departe in valea spre lacul Gura Apelor. Deocamdata avem apa, insa dimineata va trebui sa ne innoim rezerva. O luminita se plimba pe vale departe... o masina pe drum peste baraj venind de la Rotunda. Luna plina si mare! Instalam cortul in Saua Iepei. E deja foarte frig, asa ca scoatem tot: manusi, caciuli, schimbam hainele umede cu altele uscate... Si mancare! Primusul duduie, imi aduc aminte cum am dat pe jos bunatate de mancare numa buna de luat de pe flacara la Gura Bucurii, asta-vara. Ce-as pati acuma pt acelasi lucru, nici nu vreau sa-mi imaginez! Papa, si la somn, cam inghesuiti 4 intr-un cort. Am adormit tarziu... ratand eclipsa de luna din noaptea aia. Eu credeam ca-i ziua urmatoare, acas am aflat ca trecuse deja! Dimineata nu mai am rabdare si ies repede din cort... Mijeste de ziua, luna nu a apus inca la V peste Muntele Mic, iar soarele inca pandeste dupa Retezatu Mic. Dar nu pentru multa vreme, caci in curand o raza poposeste pe culmea de langa noi. In cateva minute, sagetile aurii ne ating, se revarsa pe cort, inca putin, inunda si valea dinspre lac. E ziua!

Apa nu e departe, cateva izvoare pornesc de langa noi spre baraj, al carui unda licareste vesel pe vale. Mai aproape de noi, un laculet la poala padurii ne face cu ochiul. O sa revin negresit in locul asta, se ajunge simplu de la baraj. Rezolvam foamea, umplem sticlele si la drum. Pornim urcand pe creasta spre N, insa nu mai suntem iertati de vant care ne zgailtaie zdravan. Tinem incapatinati creasta, strangand glugile pe cap. Descoperim pe dreapta spre baraj stana din Gropita, de data asta intr-o caldare-mozaic. Pajistea-i galben auriu, jneapanul verde inchis. Vantul nu ne slabeste, asa ca urcam rapid pe Vf Netis (2089). Lacul Netis in vale parca nu-i asa frumos acum ca in pozele de pe net. Poate fiindca-i inghetat, sau pentru ca spre iarna culorile muntilor palesc. Nu-i nimic. Voi reveni in primavara... Ii dam bice spre vf Pietrii (2192), care cica-i cel mai inalt din traseul nostru... fata de Tarcu cu 2190. De acolo avem o panorama faina a lacului Bistra Marului in partea cealalta, spre V. In partea opusa, peste Valea Raului Mare, tot drumul ne insoteste un prieten: Retezatul.

Undeva, pe un petec de zapada urme mari cu 5 degete si gheare. Mos Martin sa fie oare? Dar momaile tacute nu raspund la intrebare. Ajungem imediat pe Bistra (2153) saltand printre lespezi de piatra. Dupa culme, lacul Bistra intr-o caldare ce pare inaccesibila. Mai departe ne asteapta jnepenii, intai palcuri-palcuri strajuind poteca de culme, pe urma o mareee!!!. Dealul Negru e acoperit cu jnepeni complet, si doar o carare unde pe alocuri abia te strecori ne salveaza. Cetinile de jnepeni mai mari ca noi ne freaca pe brate uneori, tragand de buzunarele rucsacilor. Vorbim cu voce tare sa nu dam nas in nas cu ursul.

Iesim la liman intr-o sa si o sa avem iarasi de urcat. Jos departe in dreapta este cabana Gura Zlata, nu o zarim, iar peste, valea Zlata musca adinc in trupul Retezatului. Ii dam bice si nu departe un fel de stana subreda ne imbie la poze. Ajungem pe vf Petreanu (1895) de unde se zareste la limita Hategu cu a sa faimoasa fabrica de bere cu tot. Mai departe numai nori, patura peste toata Transilvania. Spre N Poiana Ruscai si Apusenii, peste nori... Unii cu zapada, departe, departe,... oare or fi Rodnei? Mai degraba M Mare Baisoara. De pe Petreanu coboram pe Plai, pe urma prin padure, unde si nimerim un drum forestier. Il urmam printre brazi si ajungem in Valea Zlatina, unde reusesc sa prind semnal si o sun pe Kitty la recuperare. Insa drumul ne pacaleste, ne coboara pe langa niste salase in ceata (caci intre timp ceata cuprinsese toata Tara Hategului), prinzindu-ne si inserarea. Am intrat cu stoicism in patura de ceata deasa, trecand la 200m de satul Paucinesti, unde ne astepta Kitty cu masina. Am tinut-o inainte pe drum, orbi, inca vreo 3 km pana in Sarmisegetuzsa (ne-am dat seama unde suntem dupa ce am ajuns in sat la sosea). Telefon (ce inventie dasteapta!) si dupa 15 min apare si Kitty din ceata. Culmea ca ceata se termina in Portile Transilvaniei, in Banat pe v Bistrei era senin. Caransebes, prietenii recupereaza masina, si acas, prin Buzias ca E 60 din Lugoj e dezastru!

In incheiere, nu vreau sa va divulg locul unde am vazut intai 3, pe urma 4, 6, in final au fost 11 capre negre, ce in 2 minute s-au evaporat din raza noastra vizuala...

O sa mai mergem! Alin C, cu multumiri fotografului expeditiei Alin T pentru imagini, si caruia ii recomand cu caldura sa mai puna din ele si pe site, ca are multe si faine...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Gugu-loc unde viitorul vine in intampinarea trecutului pentru a se intalni in prezent, prezent deslusitor de destin si implinitor de karma a Romaniei-Dacia
din inima
Mioara Mioc Timisoara