Pe urmele zeilor, pe Olimp

 Olimp (Olympus, Olymbos) - 'Although ancient Greeks used to climb up to Profitis Ilias to sacrifice to the Gods, they didn’t dare get close to the highest peaks. Some unsuccessful attempts to the summit were recorded in the 17th and 19th centuries. Finally, in August 2 1913 Swiss climbers Fred Boissonas and Daniel Baud Bovy and the local guide Christos Kakkalos made it to the summit. They named it Venizelos, after the prime minister who has led the country to victory in the Balkan wars, and the one to the north “Zeus’ throne”. Those peaks are today named Mytikas and Stefani.' - sursa www.summitpost.com

 Am profitat de vacanța din Grecia să vizităm Olimpul și anul ăsta. De data asta însă, am urcat până pe cel mai înalt vârf, Mytikas (2918 m).

   Anul trecut, Ana Maria a învățat la școală de vechile civilizații, de zeii din mitologie și chiar au avut o serbare pe această temă. Vara trecută (2017) am sperat să putem urca măcar până la o cabană de altitudine de pe Olimp, să vedem Tronul lui Zeus, dar neavând alți copii cu noi Ana s-a plictisit rapid, n-a mai vrut să urce și am decis să ne întoarcem de la mijlocul drumului spre refugiul A (alfa, în grecește). Am rămas cu amintiri frumoase legate de Parcul Național Olimp (Olympos Oros), de cascada de pe râul Enipeas de la Prionia (deși destul de aglomerată zona, e poarta principală spre munte) și cu imagini ale cailor/catârilor ce aprovizionează cabanele de pe sus și ale impresionanților pini gigantici (Pinus heldreichii), unii vechi de 1000 de ani.

 Și anul acesta am mers la bălaceală in Halkidiki, și am avut o companie excelentă cu familia Cosma. Copiii s-au simțit excelent împreună, s-au jucat și s-au distrat de numa. Ne-am propus să mergem și pe Olimp, pe final de concediu.
 Am fost destul de dezamăgiți când am sunat să rezervăm locuri la refugiul Alfa (Spilios Agapitos) la 2100 m și nu mai aveau, totul era plin... Căutând alte variante am găsit liber la refugiul Petrostrouga (la 1950 m), pe partea de NE, pe unde urcă alergatorii muntele dinspre Dion la Olympus Marathon. De acolo există o potecă superbă spre Platoul Muzelor și spre mărețele stâncării ce îl veghează, Tronul lui Zeus.
 Așa că joi 23 August ne-am pornit cu cățel și purcel către munte, să urcăm la cabana Petrostrouga. Moșmondindu-ne cu plecarea de la vila unde stăteam la Nea Irakleia, am ajuns la refugiu pe întuneric după 22 seara, urcând vreo 3h pe jos de la Gortsia (1100 m) unde lăsasem mașinile. Am avut bagaje destul de grele, pentru că Raul fiind mic trebuie cărat în spate. Copiii mai mari în schimb (Ana, Casian și Carina) au zburdat pe potecă la deal, erau tot timpul primii. Pe final am urcat în serpentine la lanterne niste versanți stâncoși și împăduriți, călauziți și de lumina lunii ce răsărise și se ițea printre ramuri.
 Deși cei de la cabană nu primiseră mesajul de rezervare de la noi, erau locuri disponibile (era joi seara) și ne-am cazat fără probleme, două nopți.
 A doua zi, dimineața devreme cabana a început să se anime, căci veneau turiști din jos, făceau popas și continuau mai departe spre platoul de la 2700m. M-am trezit și ieșind pe terasă eram uimit de frumusețea locului în care ajunsesem. Soarele scânteia deasupra Golfului Thermaic, subliniind linia coastei ce se așternea în zig-zag spre E, la picioarele muntelui. Cabana era amplasată pe un promontoriu stâncos, într-un loc de belvedere în care pădurea de pini începea să se rărească. Un decor mirific!
  Copiii au fost mai leneși, au dormit mult, pe la 12 abia terminam micul dejun și la 13 am reușit să ne urnim la drum. Deși Raul dorea să urce și el cu ceilalți copii la munte, Lore nu era dispusă să vină cu noi și m-a durut sufletul când ne-am ascuns de el, ca să ne piardă urma și să rămână la cabană.
 Poteca urca ușurel prin pădurea de pini până la o ravenă, de unde începea pajiștea presărată cu stânci. Pe drum am mers încet, cu multe pauze, copiii șe opreau ba pentru una, ba pentru alta, și Marcel nu se simțea prea bine. Dar eu nu mă grăbeam niciunde. Nu voiam să plec de unul singur să bifez vârful, ci voiam să motivez copiii să urce măcar până la Platoul Muzelor, să vedem Tronul lui Zeus și minunățiile de acolo. După vreo 2h în care am avansat cu greu pe potecă până la vreo 2300m pe versantul inierbat, Marcel și Casian au hotărât să se întoarcă.
În schimb, Ana Maria și Carina păreau suficient de fresh și motivate să urce mai sus, așa că eu și Oana am decis să continuăm cât de mult putem și ne permit condițiile. Erau ceva nori, însă doar cât să ne țină umbră, nepericuloși, erau faini și se jucau ascunsa cu muntele. Urcând, am văzut în dreapta noastră o ravenă fenomenală, imensă, plină de stâncării, era foarte spectaculos cadrul mai ales că drumul nostru trecea peste un vârf intermediar Skourta (de 2485 m) unde zăream prin ceață două siluete de capre (negre), pe marginea ravenei...

 Traseul urma în urcare culmea plină de pietre, o traversa spre partea cu valea râului Enipeas/Gavos și apoi escalada în zig-zag printre ultimii pini pricăjiți un versant mai înclinat, cu bolovani instabili. E același traseu pe care îl urmau demult zeii, și pe care aleargă în prezent skyrunnerii, spre înălțimi. Eu l-am aflat de pe hărți și de la un oracol mai modern (ce se cheamă ViewRanger).
 Mă întrebam cum reușesc bieții catâri să parcurgă poteca abruptă și plină de bolovani (Giosos Trail), încărcați cu poveri, zilnic!? Foarte grea viața de catâr!

 În schimb, fetele noastre se mișcau ca niște căprițe pline de energie, și erau foarte motivate să urce cât mai sus. Deși era destul de târziu (ora 16.30), discutam cu Oana ce alte riscuri ar implica o tentativă de a urca pe vârf, afară de faptul că ne va prinde noaptea.
 Pe măsură ce urcam norii se risipeau și priveliștea se deschidea în toate părțile. Noi ne cam grăbeam și admiram peisajul mai mult din mers. Urma să ne hotărâm dacă încercăm vârful sau nu la baza hornului ce trebuie escaladat (în stil scrambling) pentru a ajunge în top, în locul numit Louki de pe versantul Zonaria. Până acolo trebuia să tragem tare, daca voiam să avem șanse să urcăm în top.

 După ce am escaladat un mic jgheab prevăzut cu un cablu de fier, am ieșit în pajiștea Platoului Muzelor. Vremea se îmbuna și muzele ne zâmbeau, deschizându-ne calea spre Tronul lui Zeus.

 Am parcurs rapid platoul, trecând pe lângă noua cabană/refugiu Giosos Apostolidis (e la 2750 m) și lăsînd-o în stânga pe prima construită în platou, numită Christos Kakkalos (după numele ghidului grec ce a condus echipa la premiera vârfului în august 1913).
 Platoul era plin de capre negre ce pășteau impasibile la câțiva metri de noi deși vedeai destui turiști pe lângă cabane, unii cu corturi. Un grup mare urca pe vf. Prophitis Ilias (Profetul Ilie 2803m) ce părea un delușor pe lângă stâncăriile impresionante ale vârfurilor Stefani și Mytikas, spre care ne îndreptam noi.

 La ora 18 am abordat hornul abrupt spre vârf, pe versantul Zonaria/Louki. L-am urcat în 45 min, un timp normal. Am avut anouri la noi și o bucata de cordelină, pentru asigurări. N-a fost nevoie. Fetele au zburdat la deal pe stâncile ca o scară spre cer, mai dificilă a fost coborârea... Din fericire eram singuri pe horn așa că nimeni nu ne-a dislocat vreun bolovan deasupra, toți ceilalți turiști se întorseseră deja de pe vârf. Pe ultimii i-am întâlnt chiar la intrarea în traseu, erau doi greci din Katerini ce coborau, cu care vorbisem de dimineața în cabană la Petrostrouga, si erau mirați să ne vadă acolo spre vârf așa târziu... Totuși, când am decis să urcăm mai aveam 2h de lumină, una pentru urcare pe vârf și una pentru coborâre, și lanterne pentru întoarcere,

 Pe vârf, lumina era caldă, norii sfioși, momentele magice. Ne învîrteam în toate părțile și eram deasupra a tot ceea ce puteam acoperi cu privirea, panoramic.
 În jur vedeam stânci semețe, abisuri colosale și platouri stâncoase, unele cu iarbă (la Muze). Din ele plecau văi sterpe, mai jos pline de vegetație. Nu foarte departe, se vedeau câmpiile pline de orașe și coasta Mării Egee... Eram sus, pe cel mai înalt vârf din Grecia.

 Mytikas, Olympos Oros, 2918 m. The legendary place of the Gods.
 Zeii ne-au primit în regatul lor așa cum se cuvine, în acea vineri de August 2018. Le mulțumim!
 Am coborât cu prudență pe unde am și urcat, fără incidente. După ce am regăsit potecile, am dat viteză la vale. Fetele mai puteau alerga după 1800 m urcați în ultimele 24h (trebuiau și coborâți metri ăia!)... eram impresionat!
 Întunericul ne-a prins aproape de pădure, la cabană am ajuns puțin după 22, obosiți.

 A doua zi am mai ieșit în jurul cabanei să tropăie puțin și Raul, după care cocoșați de rucsaci ne-am îndreptat spre vale, spre valurile înspumate ale mării și ulterior, spre casă.

Magia focului

Focul farmecă, încălzeşte corpuri şi inimi, dar poate fi şi periculos. 

Focul uneşte oameni, mari şi mici, îmblânzeşte frigul şi înmoaie întunericul.

Intr-o frumoasă seară de final de august, retrăim magia unei seri la foc de tabară cu Şcoala Zero Waste şi îmi aduc aminte de vremurile în care eram copii.

Poze: Ecostuff/Şcoala Zero Waste şi Ionela Slejiuc.

La Dumbrava, ca pe vremuri

Mai sus de Dumbrava, sub geanţurile Munţilor Mehedinţi, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai... şade badea Nicolae Dragu.

Şade, e un fel de a spune. Omul chiar locuieşte acolo, departe de lumea dezlanţuită.

În prezent e singur la cei 80 de ani, soţie nemaiavând de vreo doi. Doar el şi marhăle* din bătătură. Are doi purcei într-un coteţ ş-un cal ce-l ajuta la treburi, bolnav cu plămânii, ce abia urcă la deal când are greutate pusă-n şaua improvizată peste crupă. Vaci nu mai are badea Nicolae.

Nea Nicolae e încă sprinten. A trait în munte de când se ştie. Aici s-a născut, aici vrea să rămână cât o mai fi. Deşi spune că e de peste munte, din Costeşti (Balta, MH), a văzut lumina zilei pe Valea Cernei în căsuţa veche cu pridvor din poiana de sub geanţuri şi tot aici şi-a petrecut viaţa, şi soaţa. A stat la munte sus pentru c-a avut (şi mai are încă) pământ şi animale, iar în satul din podiş n-avea aşa ceva, şi - spune el - era sărăcie.

Cei doi copii ai săi (oameni mari de fapt) sunt la oraş, în Herculane. Deşi relativ aproape, rar îi trec pragul. El îşi duce zilele departe de lume, cocoţat într-o poiană la 30 min de mers pe jos de şoseaua asfaltată. La fel ca şi spre alte gospodării similare, accesul până la el se face doar pe poteci, unele aşa de înguste că nici căruţa nu trece. Cănd plouă, potecile se umplu de mocirlă şi alunecă - calul fără potcoave nici nu poate urca panta, şi nici vitele.

Nea Nicolae a lucrat într-o vreme la pădure, şi a deprins meşteşug cu lemnul. Casa de bârne unde locuieşte  a făcut-o cu mâna lui, în urmă cu aproape 50 de ani.

Foarte aproape, zace în uitare o casă mai mare şi mai veche, cu pridvor, decorată manual cu un brâu cu motive florale,  ce are mai mult de 100 de ani. Acolo s-a născut, dar de la o vreme nu s-a mai putut ocupa şi de ea, din pacate. Casa părintească şade părăsită şi se prăpădeşte.

 Locul e bun, are fântână cu ciutură cu apă bună în bătătură, dar a avut apă trasă şi din munte, prin cădere de-a lungul a sute de m de furtun. Agăţat cu funii a montat furtunele pentru apă pe versant, demult, însă mai recent, n-a apucat să oprească apa de sus şi îngheţul i-a spart furtunul în mai multe locuri. N-are cum să-l repare singur. Da-i foarte bună apa din fântână!

Are şi generator electric (pe motorină), pentru puţin curent, şi pe lângă asta ascultă la un radio legat la o baterie de maşină.
Grădina încă o lucrează, cu calul. A pus cartofi, ceapă, păsulă. Are cireşi, meri, nuci. Fânul din toate poienile îl coseşte prin august, cu motocoasa, altfel n-ar putea. Cine ştie dac-o mai reuşi anul ăsta.

Îl ajutăm pe nea Nicolae să încarce calul de 17 ani cu doi saci cu cereale şi provizii, la sura dinspre vale unde i le lăsase cineva pe la amiază. Miţă cu fetele lui, ajungând mai repede-n poiană au fost să-l anunţe şi a venit cu calul să le ia. Prin poiana lui dinspre vale (cea cu şură) se urcă spre Cheile Ţăsnei, şi se trece mai departe la satele din Podişul Mehedinţi. Ca şi pe Canionul Tamna, şi pe Ţesna e un fel de trecătoare folosită de localnici. Rar, câte unii ajung şi pe la el prin bătătură.
Noi am ajuns în poiana de jos odată cu ploaia, şi ne-am adăpostit în şură până a trecut. Apoi, însoţindu-l pe nea Nicolae spre casa lui, am pătruns parcă într-o altă lume.

O lume care dispare... încet-încet.
Copiii pleacă, bătrânii se sting, casele vechi se dărâmă. Situaţia e identică şi în cătunele de peste valea Cernei, multe gospodării izolate s-au depopulat deja. Au mai rămas câteva nuclee acolo unde sunt mai multe familii apropiate şi se ajută între ei: Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara, Dobraia. În anumite locuri, mai există şi speranţă în viitor: copiii.
La şcoala din Ineleţ, recent nişte oameni de bine au dat o mână de ajutor - felicitări!!!- în sprijinul educaţiei copiilor de acolo (4 copii) montându-le panouri solare printr-un proiect:
http://www.freemiorita.ro/lumina-pentru-copiii-din-inelet/

Dar nea Nicolae nu traieşte într-un cătun, ci într-o căsuţă, relativ izolat. Cei ca el sunt mai greu de ajutat, cu gospodăria proprie departe de alţii asemenea. Treaba merge relativ bine câtă vreme sunt mai mulţi membri ai familiei, sănătoşi şi apţi de muncă, gospodaria e într-o mare măsură autosustenabilă. Dar nea Nicolae acum e singur, cât va mai rezista ?!
Omul ne mulţumeşte că l-am ajutat să-şi care proviziile şi ne îmbie cu un pahar de răchie. Nu putem să-l refuzăm.
Păşim cu sfială în ograda omului harnic şi remarcăm: o anexă unde face fiertura la animale, coteţele aranjate, gradina pusă, robinet pentru apă (dar acum nu mai curge) în curte, fântâna cu ciutură cu apă rece de munte, gardul de lemn cu uşiţa proaspăt refăcută... o tufă de liliac înflorit decorează intrarea.

Din grădina lui, se vede toată valea Cernei cu ciucevele, până în Godeanu. Sa nu mai vorbim de Munţii Cernei, cu pereţi şi poieni suspendate, cu pădure verde şi cleanţuri albe, cu acoperişuri de căsuţe ascunse în marea de verdeaţă. Privim peste vale ca dintr-o lojă specială, remarcăm despicătura Cheilor Prisăcinei la doi paşi, în dreapta peretelui din faţă, şi puţin mai departe Cracul Mare, să-l atingi cu mâna, nu alta!

Am stat doar două zile în poiana omului, cea mai de lângă drum.
Ne-am bucurat de ospitalitatea lui, de aer curat şi de natură verde, de răcoarea nopţii şi umezeala aerului de după ploile de mai, de adăpostul improvizat în şură, de floricele şi gândăcei. De zdrăngăn de chitară la foc, de prieteni. De Cheile Ţăsnei - atăt de aproape... ca şi cum am ieşi în curte, pe poteci (aproape) neumblate**.

A fost o mini-vacanţă cu cei dragi şi cu prieteni buni, aşa cum ne-am dorit.
Personal, m-am simţit foarte bine, dar am avut o strângere de inimă când ne-am despărţit de bătrân.
Noi am venit şi-am plecat dar el a rămas acolo să-şi ducă zilele singur, el şi calul lui departe de lume. N-ar pleca însă niciunde (l-am întrebat), acolo s-a născut, acolo a trăit până acum, acolo vrea să rămână. Şi ca el, sunt mulţi. Bătrânii noştri rămân singuri, după o viaţă în care au crescut copii ce-si caută rostul prin alte părţi.

Mulţumim, bade Nicolae. Lecţia dumitale de viaţă şi hărnicie e nepreţuită.

*marhăle (reg. Banat) = animalele 

**de 1 Mai, mii de oameni au venit cu MISA la Herculane, şi alte cateva sute pe Valea Cernei la HCO

mai multe poze: https://picasaweb.google.com/101822472789026615928/201405Dumbrava