5 mai 2014

La Dumbrava, ca pe vremuri

Mai sus de Dumbrava, sub geanţurile Munţilor Mehedinţi, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai... şade badea Nicolae Dragu.
Şade, e un fel de a spune. Omul chiar locuieşte acolo, departe de lumea dezlanţuită.
În prezent e singur la cei 80 de ani, soţie nemaiavând de vreo doi. Doar el şi marhăle* din bătătură. Are doi purcei într-un coteţ ş-un cal ce-l ajuta la treburi, bolnav cu plămânii, ce abia urcă la deal când are greutate pusă-n şaua improvizată peste crupă. Vaci nu mai are badea Nicolae.


Nea Nicolae e încă sprinten. A trait în munte de când se ştie. Aici s-a născut, aici vrea să rămână cât o mai fi. Deşi spune că e de peste munte, din Costeşti (Balta, MH), a văzut lumina zilei pe Valea Cernei în căsuţa veche cu pridvor din poiana de sub geanţuri şi tot aici şi-a petrecut viaţa, şi soaţa. A stat la munte sus pentru c-a avut (şi mai are încă) pământ şi animale, iar în satul din podiş n-avea aşa ceva, şi - spune el - era sărăcie.
Cei doi copii ai săi (oameni mari de fapt) sunt la oraş, în Herculane. Deşi relativ aproape, rar îi trec pragul. El îşi duce zilele departe de lume, cocoţat într-o poiană la 30 min de mers pe jos de şoseaua asfaltată. La fel ca şi spre alte gospodării similare, accesul până la el se face doar pe poteci, unele aşa de înguste că nici căruţa nu trece. Cănd plouă, potecile se umplu de mocirlă şi alunecă - calul fără potcoave nici nu poate urca panta, şi nici vitele.

Nea Nicolae a lucrat într-o vreme la pădure, şi a deprins meşteşug cu lemnul. Casa de bârne unde locuieşte  a făcut-o cu mâna lui, în urmă cu aproape 50 de ani.
Foarte aproape, zace în uitare o casă mai mare şi mai veche, cu pridvor, decorată manual cu un brâu cu motive florale,  ce are mai mult de 100 de ani. Acolo s-a născut, dar de la o vreme nu s-a mai putut ocupa şi de ea, din pacate. Casa părintească şade părăsită şi se prăpădeşte.
 Locul e bun, are fântână cu ciutură cu apă bună în bătătură, dar a avut apă trasă şi din munte, prin cădere de-a lungul a sute de m de furtun. Agăţat cu funii a montat furtunele pentru apă pe versant, demult, însă mai recent, n-a apucat să oprească apa de sus şi îngheţul i-a spart furtunul în mai multe locuri. N-are cum să-l repare singur. Da-i foarte bună apa din fântână!
Are şi generator electric (pe motorină), pentru puţin curent, şi pe lângă asta ascultă la un radio legat la o baterie de maşină.
Grădina încă o lucrează, cu calul. A pus cartofi, ceapă, păsulă. Are cireşi, meri, nuci. Fânul din toate poienile îl coseşte prin august, cu motocoasa, altfel n-ar putea. Cine ştie dac-o mai reuşi anul ăsta.

Îl ajutăm pe nea Nicolae să încarce calul de 17 ani cu doi saci cu cereale şi provizii, la sura dinspre vale unde i le lăsase cineva pe la amiază. Miţă cu fetele lui, ajungând mai repede-n poiană au fost să-l anunţe şi a venit cu calul să le ia. Prin poiana lui dinspre vale (cea cu şură) se urcă spre Cheile Ţăsnei, şi se trece mai departe la satele din Podişul Mehedinţi. Ca şi pe Canionul Tamna, şi pe Ţesna e un fel de trecătoare folosită de localnici. Rar, câte unii ajung şi pe la el prin bătătură.
Noi am ajuns în poiana de jos odată cu ploaia, şi ne-am adăpostit în şură până a trecut. Apoi, însoţindu-l pe nea Nicolae spre casa lui, am pătruns parcă într-o altă lume.

O lume care dispare... încet-încet.
Copiii pleacă, bătrânii se sting, casele vechi se dărâmă. Situaţia e identică şi în cătunele de peste valea Cernei, multe gospodării izolate s-au depopulat deja. Au mai rămas câteva nuclee acolo unde sunt mai multe familii apropiate şi se ajută între ei: Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara, Dobraia. În anumite locuri, mai există şi speranţă în viitor: copiii.
La şcoala din Ineleţ, recent nişte oameni de bine au dat o mână de ajutor - felicitări!!!- în sprijinul educaţiei copiilor de acolo (4 copii) montându-le panouri solare printr-un proiect:
http://www.freemiorita.ro/lumina-pentru-copiii-din-inelet/

Dar nea Nicolae nu traieşte într-un cătun, ci într-o căsuţă, relativ izolat. Cei ca el sunt mai greu de ajutat, cu gospodăria proprie departe de alţii asemenea. Treaba merge relativ bine câtă vreme sunt mai mulţi membri ai familiei, sănătoşi şi apţi de muncă, gospodaria e într-o mare măsură autosustenabilă. Dar nea Nicolae acum e singur, cât va mai rezista ?!
Omul ne mulţumeşte că l-am ajutat să-şi care proviziile şi ne îmbie cu un pahar de răchie. Nu putem să-l refuzăm.
Păşim cu sfială în ograda omului harnic şi remarcăm: o anexă unde face fiertura la animale, coteţele aranjate, gradina pusă, robinet pentru apă (dar acum nu mai curge) în curte, fântâna cu ciutură cu apă rece de munte, gardul de lemn cu uşiţa proaspăt refăcută... o tufă de liliac înflorit decorează intrarea.

Din grădina lui, se vede toată valea Cernei cu ciucevele, până în Godeanu. Sa nu mai vorbim de Munţii Cernei, cu pereţi şi poieni suspendate, cu pădure verde şi cleanţuri albe, cu acoperişuri de căsuţe ascunse în marea de verdeaţă. Privim peste vale ca dintr-o lojă specială, remarcăm despicătura Cheilor Prisăcinei la doi paşi, în dreapta peretelui din faţă, şi puţin mai departe Cracul Mare, să-l atingi cu mâna, nu alta!





Am stat doar două zile în poiana omului, cea mai de lângă drum.
Ne-am bucurat de ospitalitatea lui, de aer curat şi de natură verde, de răcoarea nopţii şi umezeala aerului de după ploile de mai, de adăpostul improvizat în şură, de floricele şi gândăcei. De zdrăngăn de chitară la foc, de prieteni. De Cheile Ţăsnei - atăt de aproape... ca şi cum am ieşi în curte, pe poteci (aproape) neumblate**.

A fost o mini-vacanţă cu cei dragi şi cu prieteni buni, aşa cum ne-am dorit.
Personal, m-am simţit foarte bine, dar am avut o strângere de inimă când ne-am despărţit de bătrân.
Noi am venit şi-am plecat dar el a rămas acolo să-şi ducă zilele singur, el şi calul lui departe de lume. N-ar pleca însă niciunde (l-am întrebat), acolo s-a născut, acolo a trăit până acum, acolo vrea să rămână. Şi ca el, sunt mulţi. Bătrânii noştri rămân singuri, după o viaţă în care au crescut copii ce-si caută rostul prin alte părţi.
Mulţumim, bade Nicolae. Lecţia dumitale de viaţă şi hărnicie e nepreţuită.

*marhăle (reg. Banat) = animalele 
**de 1 Mai, mii de oameni au venit cu MISA la Herculane, şi alte cateva sute pe Valea Cernei la HCO


4 comentarii:

DAN C spunea...

Frumos scris si educativ.
Daca ar vedea mai multi lumea asa ca tine ar putea fi o licarire de speranta pentru acesti oameni si comunitatile lor. Dar cum majoritatea prefera a se intrece cu altii in trasee pe stanca sau maratoane si trece in fuga pe aici cam putine sperante de la societatea secularizata ... Decat sa urce Everestul mai bine ar urca cu un panou solar aici sau ar injgheba o mica cabanuta in apropiere si ar trece lunar pe acolo sa ajute. Ar fi mai durabil si mai sanatos pentru toata lumea.

Mita spunea...

Citind randurile tale, ma strange si pe mine inima...
Frumos scris si impresionant!
Am trecut de multe ori prin curtea omului, dar parca, de data asta am fost mai aproape de el ca niciodata. Pana acum vedeam doar frumusetea locului, dar abia acum am reusit sa inteleg si alte lucruri.
Stau si ma gandesc cand mai mergem acolo... Stau si ma gandesc cu ce oare am mai putea sa il ajutam...

Alin spunea...

O sa mai mergem cu siguranta la nea Nicolae. Poate-l ajutam la cosit sau la crapat lemnele. Dar cati mai sunt ca si el...

Claudia spunea...

Este unul dintre locurile cele mai dragi mie, cand nu pot sa adorm si vreau sa ma refugiez cu gandul „intr-un loc frumos”, acolo o fac... M-a marcat profund muntele si viata oamenilor din munte, amestecul acela de greu si idilic imposibil de separat...
De-atunci caut aproape obsesiv fiecare stire, fiecare rand, fiecare imagine de acolo. Am senzatia ca locurile acelea amprenteaza pe toti cei care le privesc cu sufletul si citind si impresiile tale, asta am simtit.

Legat de ultimul tau comentariu, si nu mi se pare intamplator ca am gandit asa, si eu mi-am propus sa merg acolo, sa stau acolo si sa ajut o vreme o batrana. Desi sunt la mii de km distanta, mi-am pregatit in minte totul. Simt nevoia nu doar sa dau inapoi ce-am primit poate doar privind, ci sa-mi daruiesc niste zile acolo pentru ca nicaieri n-am mai trait asa senzatie de regasire si de deja-vu. Culmea e ca nici acasa la mine la Gorj n-am trait vreodata atat de intens regasirea...