Retezat o juma de zi

Retezat o juma de zi

Am fost sambata toata ziua la cules mere si prune la Pestenita. De acolo din livada, ma cocotz putin pe deal si ce zaresc? Spre sud, culmile Retezatului, pe un cer limpede ca lacrima. Vaile Nucsoara, Rausor, Rau Mare se astern la poale. In dreapta, Furcatura Clopotivei, si inca vreo culmi. Care o fi Vf Pietreanu? Se vede oare, ca de mult ma bate gandul la o tura pe acolo? In stanga de Retezat, Muntii Sureanu, ma intreb daca tuguiul din zare e Vf lui Patru? La nord, culmi impadurite si poieni pe M Poiana Rusca. Intr-acolo e Ghelaru si alte sate risipite, ale padurenilor. La picioarele mele, satul Pestenita intr-un peisaj de basm. Ma aflu pe un delusor, intr-o caldare (Tara Hategului) inconjurata de munti, iar Retezatul cu crestele ninse (la propriu, sunt albe) vegheaza ca un suveran. La intoarcere, (calatoream cu o caruta plina de mere si prune, deasupra) zaresc peste Raul Mare niste palarii albe. Si rosii... Parapantisti, vreo 7, se lansasera de la Clopotiva! Cativa sunt mai jos, deja ii pierd din vedere, insa doi dintre ei se pare ca au prins un curent ascendent ceva, ca descriu rotocoale in zare vreo 10 minute.

Ma apuca dorul de Retezat! Maine negresit ma voi duce! Pentru tura s-a inscris si socru-meu, Romica, era si bebele trecut in program, sa mearga la aer de munte.

Nu prea am reusit sa dorm bine, cu gandul la tura. Sa plec de dimineata ar fi fost ideal. Dar programul e altul: trebuie hranit bebele, nu merge altfel, si lumea se trezeste greu... Incerc sa conving si nevasta sa vina. Vremea nu e f. buna, muntii au caciuli albe, iar bebele se pare ca respira cam greu, si trage si un stranut-doua. Asta se intampla in curte, chiar daca e soare termometrul indica 7 grade. Deci e clar, copilul nu-l ducem azi acolo sus, la frig, si nici nevasta n-are chef. Drept pentru care ma voi duce doar eu cu Romica. Ma intreb daca va face fata Romica, cu ale lui 100 kg si la calitatea lui de bunic. Dupa 10, ma bucur ca plecam (oricum nu mai suportam sa stau la doi pasi de munte si sa nu ajung la el). Urmeaza in goana masinii Ostrov, peste baraj, Rau de Mori, Suseni (e duminica, merge lumea la slujba la Manastirea Colt), intram pe valea Rausorului si inainte de 11 parcam la Rausor. Echipament ultra-lejer, (adidasi, tricou, polar, pelerina, rucsac mic), iar traseul... vedem noi in functie de vreme. Cum prea multe alegeri nu sunt, apucam pe Valea Stevia, in mod normal si daca ne prinde furtuna tot pe acolo ne putem retrage din caldare, fara probleme. Marcaj bun (BR), in prima faza in padure ne suprapunem peste CA=Traseul Curiosilor, un traseu insotit de panouri explicative, proaspat amenajat pt turisti nepretentiosi pana pe creasta Lolaia spre Cabana Pietrele. Acest traseu nou face un ocol in padure, insotit de panouri explicative f. frumoase de altfel, desi normal el urca direct pe langa partia de ski. In fine, pt. initiere e f. frumos de parcurs, dar cam pentru copii si bunici as zice eu... Ne despartim de Traseul Curiosilor si urcam pe BA prin padurea deasa de brad. Ajungem la fostul Refugiu Condor, si-i contemplam resturile cu tristete. O bucata de zid din bolovani inca e in picioare. Sub daramaturi, resturile unei sobe. Intr-o parte, table contorsionate, totul innegrit de fum. O masuta langa fosta cabana putrezeste-n liniste, la fel ca si alte acareturi putin mai departe. Cativa brazi in jur sunt arsi si uscati. Luam apa din parau, si ne continuam urcusul de-a lungul lui, printre jnepenis. Deja putem contempla Crestele Lolaia (in stanga) si Valereasca (in dreapta), printre care urcam. Unde o fi lacul? Inapoi, cu ochiul liber se zaresc lacurile de pe raul mare, satele, Hategul (cu fabrica de bere cu tot). Cu binoclul din dotare vad chiar Ghelarul, Calanul Nou si Hunedoara. La un moment urcam mai sustinut spre o terasa. Il astept pe Romi, desi mai incet, se descurca bine chiar si pe grohotis. Vremea cam ametita, innorat, frig, dar nu sunt semne de ploaie sau furtuna. Intalnim un grup ce coboara de la Bucura. Se vad altii pe Retezat, chiar pe varf. Oare ei au aruncat ambalajul pe poteca? (Da, l-am luat si l-am dus acas...) Ma inteleg cu Romi sa mergem si sa vedem Taul Stevia, apoi urcam pe Lolaia si coboram pe creasta spre Rausor. Daca nu are nimic impotriva, eu o voi lua inainte, urc pe Retezat, si apoi il ajung pe creasta Lolaia pe drumul de intoarcere. Fezabil, tinand cont ca plecasem de la Rausor de 2 ore. O iau inainte spre Tau. Lacul secat (1-2m) lasase urme caramizii pe bolovanii din jur. In stanga in apropiere, printre bolovani, un fel de barlog de piatra, numa bun de refugiu pe timp urat. Ala trebuie tinut minte, cine stie cand voi ajunge iarna pe aici.

Gafai putin pana in creasta, si-l pierd din vedere pe Romi (inca in caldare incercand sa gaseasca traseul). Eu trag tare spre varf, la care si ajung dupa 20 min. In adidasi! Avantaje: Aderenta f. buna (pe piatra chiar uda sau inclinata)+ lejeritate. Dezavantaje: te dor talpile, nu protejeaza gleznele, pe alea tra' sa le protejez singur, te uzi mai repede dar nu-ti pare rau de ei. Nu m-am udat, zapada ramasese doar printre pietre.

O tura de platou in vf Retezat, nu fac poze ca e prea innourat, dar binoclez in toate partile: Vf Mare (Portile Inchise nu se disting), Papusa, Peleaga, Custura Bucurii, Slaveiul, Judele, Bucura , Retezatul Mic, cateva lacuri in jur, caldari in toate partile. Chiar si Tarcu, cu statia Meteo cutie de chibrituri ca un mot. Grupuri de turisti pe virf, schimbam doua vorbe. Ei merg la Bucura. Sa le dea Dumnezeu vreme buna, mai buna decat asta. De transpirat ce sunt, mi se face frig, tre' sa cobor. Nu reusesc sa vad valea Stevia si Stanisoara, ca un nor rebel urca pe ambele si ne invaluie in ceata. Ceilelti turisti pleaca spre Bucura, se insira pe cararea din creasta unul dupa altul, doar eu ma intorc pe Saua Lolaia. Coborarea prin Horn din Vf Retezat, desi ceata, nu pune probleme. Ajungand mai aproape de saua Lolaia, se risipeste si ceata (a fost doar un nor mai putin inalt), se vede indicatorul si-l zaresc si pe Romi, deja angajat pe drumul de intoarcere, nu departe. Grabesc pasul, il ajung. Imi cere apa, apa era la mine, iar el dupa urcusul in creasta e leoarca de sudoare. Poteca BG se asterne prin stanga vf. Lolaia pe curba de nivel peste grohotis. Romi desi mai incet se descurca binisor. In stanga Valea Steviei, iar in dreapta Valea Stanisoara, se zareste si cabana Pietrele. Retezatul nu mai e in ceata si troneaza in spatele nostru, atrage privirea numai cat intorci capul.

Nu ne mai saturam de frumusetea din jur. Romi spune ca a meritat efortul. Trecem printre tufe de jnepeni, cand calare pe bolovani, cand pe bucati inierbate. La un moment dat Romi imi spune linistit: -Uite capra! Inspre V Stanisoara, nu departe de poteca, printre ierburi inalte, o capra ne privea. Ma aplec sa scot aparatul, se indeparteaza un pas, dar continua sa pasca. Reusesc un click, sa vedem ce iese ca era destul de innorat, si nu am teleobiectiv. Altele nu erau in jur. Ne vedem apoi de drumul nostru, iar capra de pascutul ei.

Ajungem la Traseul Curiosilor (CA), capatul de sus de pe creasta. Alte 2-3 panouri explicative. Ma ospatez din plin cu afine si zmeura, profitand de faptul ca Romi venea mai incet. Indicator: Rausor 1h45. Chiar atat de mult sa fie? Coboram pe carare prin desis spre Rausor, apoi poteca se largeste, un fost drum forestier. Oare cand a fost taiat? pentru ca deja copacei in toata regula il bareaza. In alte locuri, bolovani si surpaturi. Talpile si mai ales varfurile dor. Deh... adidasi! Ajungem intr-un final si la Rausor, recuperam masina, e 17.50. Sapte ore pe traseu, n-am luat nimic de mancare, suntem lihniti. La plecare nu speram sa ajungem sa facem acest traseu. In 1/2 ora suntem acasa (la tara). Romi maine are zi de recuperare (noroc ca-i sarbatoare), dar eu trebuie sa merg la lucru maine. Mai am de condus 200 km pana la Timisoara, unde ajung dupa 23.

Una peste alta, a fost faina tura. Mai vrem!

Luna plina pe Tarcu

Era vara. Iulie, anul trecut. Tentativa de a parcurge masivul Tarcu a esuat din cauza vremii. Dupa ce intr-o zi am reusit sa urcam de la Poiana Marului peste Muntele Mic pana la Cuntu, vremea rea si posibilitatea de a prinde furtuna pe creasta ne-a determinat sa ne intoarcem la telescaun. Am fost trei, Cata 2m, Cristina si eu. Am ramas cu dorinta sa parcurg muntele asta. Noiembrie 2003. De data asta il facem. Alt traseu, alta formatie. Dupa ce am amanat pentru o saptamana tura din cauza unor chestii personale, avem norocul sa nimerim un weekend cu luna plina. Plecam in 7.11 seara, dupa servici, eu cu nevasta, Alin T cu Cata si Nati cu alta masina. Ne regrupam in Caransebes, si la 22 seara suntem lasati de Kitty dupa statia telescaunului. 0 grade, atata era pe bordul masinii. Nu avem echipament de iarna, daca va fi sa ninga abundent, ne vom retrage intr-o directie sau alta. Dar previziunile meteo spun vreme frumoasa. Noaptea e la fel de frumoasa. Urcam panta din padure la lumina lanternelor, dar in curand le stingem, pentru ca ajunsi la liziera luna lumineaza calea. In stanga, noua cruce de pe Muntele Mic este aprinsa. Ne bucuram de o feerie in nuante gri argintii. Decorul scanteiaza pe poieni, iarba inghetata arunca reflexii. Pasii nostri scartaie pe covorul moale si zgrunturos. In dreapta, padurea desfrunzita parca e ciopartita de razele lunii. Lumini si umbre ne pandesc printre copaci. Urcusul ne incalzeste, mai dam jos din haine ajungand in sa. Acolo urmam drumul forestier spre dreapta si imediat ajungem in Poiana Seroniu. Nu ma pot abtine sa nu urc pe baliza. Nati ma urmeaza. Balustrada de lemn e inghetata. Ce spectacol...! Tarcu (2190) chiar in fata noastra, impunator, escortat de Caleanu in stanga mai indepartat (2199). Se zaresc urme de zapada in Caldarea Olteana, culoare verticale albe amestecate cu stancarii negre. Luna deasupra, intr-un halo imens. Poiana, padurea din jur sunt trase in nuante de gri. Spre sud, nu departe, un ocean in clocot. E mare de nori deasupra culoarului Timis-Cerna. Patura de nori sa tot fie pe la 1200 m. Noi suntem mai sus, pe drumul ce serpuieste spre Cuntu. Nu departe spre sud-vest un tugui intunecat: Culmea Pleasa (1414). Peste saua impadurita dintre Cuntu si Pleasa (Saua Strigoniu) se revarsa o cascada laptoasa: marea de nori curge! In fata noastra, fuioarele albe mangaie padurea, coboarind impreuna cu panta spre valea Borlovii. Apoi se destrama si se pierd in adancurile padurii. Toata scena este statica, nici o adiere de vant nu tulbura cascada incremenita. Dupa cateva minute, incepe sa ne ia frigul, deci pornim spre Cuntu. Iesind din padure, suntem la tarmul aceleiasi mari nemiscate. Am impresia ca o pot atinge, atat e de aproape. Cu un salt mai curajos as putea sa ma arunc in bratele ei inghetate. Nici o miscare nu o tulbura, dar forme nefiresti, pitici si zane plutesc pe cuprinsul ei. Linistea e sparta de un latrat prelung. Ne-au simtit cainii. Ajungem imediat, seful de statie e cam suparat ca am ajuns asa tarziu... Cainii latra pana tarziu in noapte. Cred ca si soba mai scapa ceva gaze si nu reusesc sa dorm ca lumea.

Dimineata nu intarzie, si ne zoreste la drum. E lumina deja, dar nu a rasarit soarele. Aceeasi cascada laptoasa de nori zace incremenita la poalele Tarcului. Suntem odihniti, si in curand ne scalda primele raze de soare de peste culme. Ne bate in fata, si pajistea inghetata parca ia foc. Ajungem pe muchie, de unde admiram caldarea Olteana. O poteca o parcurge pana in Saua Plaiului, fara sa mai urce pe varf. De fapt sunt mai multe poteci, brazdate de turmele de oi pe vreme buna. Acum stanele zac parasite, sunt mai multe. Unde nu bate soarele, pe versant nordic, urme de zapada si totul inghetat. Muntele canta bucuria luminii si soarele il imbraca in aur. Marea si cascada de nori completeaza tabloul, acum suntem binisor deasupra plafonului. In departare, la vreo 40 km, acelasi plafon de nori se izbeste in platoul Semenicului, il cuprinde pe de-a intregul din sud, nelasand descoperite decat cele doua varfuri: Semenicul si Piatra Goznei, cu releul mot. Culmea ca Semenicul, cu altitudinea sa modesta, actioneaza ca o bariera, nici urma de nor nereusind sa treaca spre N. Fenomen curios, patura de nori se termina brusc si pe culoarul Timisului, la Caransebes si in intreaga Campie de Vest fiind senin. Spre sud, Muntii Cernei, coada de balaur adormit in marea de puf.

Nu ne mai saturam de privit, dar mai avem de urcat. Aproape de statia meteo, Godeanu (2229), Moraru si Gugu (aimandoi 2291) se descopera in toata maretia lor. In Godeanu e ceva zapada,...balaurul are spinarea alba. Nu si in Retezat, care se zareste in stanga. Varful Retezat (2482) nu poate fi confundat, si descoperim in continuare Peleaga (2509), Judele (2384), si altele... La statie suntem primiti omeneste de Mitel, cu care Alin T a vorbit la telefon in prealabil. Aici aflam ca muntele Gugu are secretele sale. Auzisem noi destule deja, dar pe asta n-o stiam: "Nu poti dormi noaptea pe varf. Se zice ca au incercat mai multi, dar au patit-o. Ii cuprindea o stare de angoasa, de neliniste, ca erau nevoiti sa plece." Auzind asta, deja prietenii mei isi fac planul cum o sa puna cortul acolo. Dupa o pauza pornim mai departe. E deja amiaza. Coboram in Saua Plaiului, gasind petice de zapada, unele lungi de te indeamna la o tura cu punga. E tare si grea, bocancii nu se afunda deloc. Un parau ne indeamna sa-l sorbim. Ne saturam cu apa rece, caci am dramuit apa nestiind cum o s-o gasim pe creasta. Dupa o pauza de papa, urcam putin pe versant, destul cat sa vedem un patinoar: Lacul Suculetu inghetat. Saua Suculetului ne indeamna sa pasim in Godeanu, insa o sa-l vizitam alta data... Acuma doar visam si trasam cu privirea viitoarele trasee. Urmarim poteca ciobaneasca (marcata) si ajungem in curand in Saua Scheiului (1886). Locul e atat de pitoresc, ne ia rasuflarea... Parca suntem intr-un balcon si privim un spectacol! E timpul sa facem o pauza.

In fata noastra spre E cu un etaj mai jos o caldare imensa inierbata, cu un lac in stanga: Pietrele Albe. In dreapta, paraul Scheiul isi croieste drum printre brazi razleti spre raul Ses, jos in valea impadurita. Iar pe scena magica, peste vale in plan indepartat, lantul varfurilor Godeanu Moraru Gugu a incins hora cu vaile ce se catara pana pe sei. Suntem in amfiteatru si citim muntii, le invatam lectia pentru data viitoare. Poate atunci nu va mai fi senin... Ne asteapta o culme prelunga, si dupa un urcus usor dar lung, poteca trece pe langa vf. Nedeia (2150). Merita sa mergem pana la stincile de pe varf, deoarece sufletul iti ingheata numai privind de acolo inspre raul Ses. De sub Nedeea izvoraste Matania, ce ne ofera un impresionant abis inghetat! Peisajul e de-a dreptul selenar, zapada fuioare printre jnepeni intunecati si stancarie gri, vesnic in umbra culmii (Pietrele Albe). Un alb-negru in total contrast cu locul unde ne aflam si care de-a dreptul ia foc, efecte speciale create de soarele spre chindie in iarba ingalbenita.

Apusul ne prinde pe Baicu (2123), de unde trebuie sa coboram in Saua Iepei (1727). Incercam sa dormim undeva intre, pe malul unei balti inghetate intr-o cuta de teren. Intre timp, Luna plina se arata chiar de dupa varful Retezat. Abia a asteptat sa plece soarele, ascunsa dupa varf.

Ne trebuie apa, nu vrem sa topim zapada, dar balta nu e primitoare. Pana la urma coboram in sa. Ceilalti nu ma cred cand afirm ca am zarit fuioare de apa la lumina lunii, nu departe in valea spre lacul Gura Apelor. Deocamdata avem apa, insa dimineata va trebui sa ne innoim rezerva. O luminita se plimba pe vale departe... o masina pe drum peste baraj venind de la Rotunda. Luna plina si mare! Instalam cortul in Saua Iepei. E deja foarte frig, asa ca scoatem tot: manusi, caciuli, schimbam hainele umede cu altele uscate... Si mancare! Primusul duduie, imi aduc aminte cum am dat pe jos bunatate de mancare numa buna de luat de pe flacara la Gura Bucurii, asta-vara. Ce-as pati acuma pt acelasi lucru, nici nu vreau sa-mi imaginez! Papa, si la somn, cam inghesuiti 4 intr-un cort. Am adormit tarziu... ratand eclipsa de luna din noaptea aia. Eu credeam ca-i ziua urmatoare, acas am aflat ca trecuse deja! Dimineata nu mai am rabdare si ies repede din cort... Mijeste de ziua, luna nu a apus inca la V peste Muntele Mic, iar soarele inca pandeste dupa Retezatu Mic. Dar nu pentru multa vreme, caci in curand o raza poposeste pe culmea de langa noi. In cateva minute, sagetile aurii ne ating, se revarsa pe cort, inca putin, inunda si valea dinspre lac. E ziua!

Apa nu e departe, cateva izvoare pornesc de langa noi spre baraj, al carui unda licareste vesel pe vale. Mai aproape de noi, un laculet la poala padurii ne face cu ochiul. O sa revin negresit in locul asta, se ajunge simplu de la baraj. Rezolvam foamea, umplem sticlele si la drum. Pornim urcand pe creasta spre N, insa nu mai suntem iertati de vant care ne zgailtaie zdravan. Tinem incapatinati creasta, strangand glugile pe cap. Descoperim pe dreapta spre baraj stana din Gropita, de data asta intr-o caldare-mozaic. Pajistea-i galben auriu, jneapanul verde inchis. Vantul nu ne slabeste, asa ca urcam rapid pe Vf Netis (2089). Lacul Netis in vale parca nu-i asa frumos acum ca in pozele de pe net. Poate fiindca-i inghetat, sau pentru ca spre iarna culorile muntilor palesc. Nu-i nimic. Voi reveni in primavara... Ii dam bice spre vf Pietrii (2192), care cica-i cel mai inalt din traseul nostru... fata de Tarcu cu 2190. De acolo avem o panorama faina a lacului Bistra Marului in partea cealalta, spre V. In partea opusa, peste Valea Raului Mare, tot drumul ne insoteste un prieten: Retezatul.

Undeva, pe un petec de zapada urme mari cu 5 degete si gheare. Mos Martin sa fie oare? Dar momaile tacute nu raspund la intrebare. Ajungem imediat pe Bistra (2153) saltand printre lespezi de piatra. Dupa culme, lacul Bistra intr-o caldare ce pare inaccesibila. Mai departe ne asteapta jnepenii, intai palcuri-palcuri strajuind poteca de culme, pe urma o mareee!!!. Dealul Negru e acoperit cu jnepeni complet, si doar o carare unde pe alocuri abia te strecori ne salveaza. Cetinile de jnepeni mai mari ca noi ne freaca pe brate uneori, tragand de buzunarele rucsacilor. Vorbim cu voce tare sa nu dam nas in nas cu ursul.

Iesim la liman intr-o sa si o sa avem iarasi de urcat. Jos departe in dreapta este cabana Gura Zlata, nu o zarim, iar peste, valea Zlata musca adinc in trupul Retezatului. Ii dam bice si nu departe un fel de stana subreda ne imbie la poze. Ajungem pe vf Petreanu (1895) de unde se zareste la limita Hategu cu a sa faimoasa fabrica de bere cu tot. Mai departe numai nori, patura peste toata Transilvania. Spre N Poiana Ruscai si Apusenii, peste nori... Unii cu zapada, departe, departe,... oare or fi Rodnei? Mai degraba M Mare Baisoara. De pe Petreanu coboram pe Plai, pe urma prin padure, unde si nimerim un drum forestier. Il urmam printre brazi si ajungem in Valea Zlatina, unde reusesc sa prind semnal si o sun pe Kitty la recuperare. Insa drumul ne pacaleste, ne coboara pe langa niste salase in ceata (caci intre timp ceata cuprinsese toata Tara Hategului), prinzindu-ne si inserarea. Am intrat cu stoicism in patura de ceata deasa, trecand la 200m de satul Paucinesti, unde ne astepta Kitty cu masina. Am tinut-o inainte pe drum, orbi, inca vreo 3 km pana in Sarmisegetuzsa (ne-am dat seama unde suntem dupa ce am ajuns in sat la sosea). Telefon (ce inventie dasteapta!) si dupa 15 min apare si Kitty din ceata. Culmea ca ceata se termina in Portile Transilvaniei, in Banat pe v Bistrei era senin. Caransebes, prietenii recupereaza masina, si acas, prin Buzias ca E 60 din Lugoj e dezastru!

In incheiere, nu vreau sa va divulg locul unde am vazut intai 3, pe urma 4, 6, in final au fost 11 capre negre, ce in 2 minute s-au evaporat din raza noastra vizuala...

O sa mai mergem! Alin C, cu multumiri fotografului expeditiei Alin T pentru imagini, si caruia ii recomand cu caldura sa mai puna din ele si pe site, ca are multe si faine...

Salbatic de Caras

Prolazul

"Intre Prolaz si Gura Comarnicului, Cheile Carasului sunt de o salbaticie uluitoare. Peretii calcarosi se inalta cu 150-200m deasupre apei si se apropie uneori pana la doi metri. In albie se afla locuri unde apa are adancimi de 10-15m." - citat din Vasile Sencu, Muntii Aninei (MN17). O fraza care m-a facut curios numai cat am lecturat-o. Imi doream sa strabat acele locuri. Ocazia s-a ivit... Plecam vineri 19 septembrie 2003, seara. Dupa un drum rapid pana la Resita, o las mai moale pe serpentinele Domanului. E intuneric deja cand cotim stanga pe drumul de Iabalcea. Suntem 4, ii debarc pe Claudia si pe Cata cu bagaje cu tot in drum si merg pana in sat sa parchez masina. In Iabalcea la prima casa o gramada de masini, ale colegilor mei. Sper sa se fi descurcat sa ajunga la Prolaz. Ma intorc cu Cristina, ne recuperam rucsacii si la drum. Gasim f. usor drumul ce urca spre salasul din deal. Linia de inalta tensiune de alaturi ne este reper sigur. Ajungem in sa, este noapte, trecem printr-o livada, practic aici poteca deja se ingusteaza si apare marcajul. Aprindem lampile. Coboram usor in depresiunea Prolazului, cei de jos ne remarca si ne fac semnale luminoase. Mai sunt trei licurici undeva pe coasta dealului, intarziati ca si noi ce-si cauta drumul in noapte. La ravena din padure cotim direct in jos spre albia Carasului pe scurtatura stiuta. Ne intalnim cu trupa. Vreo 9 corturi, multi necunoscuti.

Din pacate campasera la primul loc mai drept, departe de izvor si mai cu seama, langa stalpul "Proprietate Privata -Nu Campati". Decat sa merg singur cu cortul pe malul celalalt, mai bine cu turma... pana la urma proprietarul nu are ce face si ne lasa acolo, si noi suntem cuminti si facem focul intr-o vatra mai departe de terenul lui. Stam la foc pana avem ce arde, apoi la somn. Noaptea pe la 3 fac o excursie la izvor cu Cristina ca-i e sete. Dimineata iarba e plina de roua. Dupa 9 soarele ne scalda cu blandete. Lumea se trezeste greu.

Spre Tolosu

Ma hotarasc sa mut cortul pe malul celalalt, mai aproape de izvor. Si asa ne-am impartit in 2 tabere, Ioana, Catalin M, Marius s-au mutat, altii au ramas pe locul vechi. Pe Cata P mai ca l-am mutat cu forta. Plecam in traseu pe la 10, in amonte spre Tolosu. Nemarcata, poteca bine definita e sculptata in pereti de stanca. Dar asta nu va dura mult... Raman mai in spate caci Cristina nu se simte bine, intre timp trupa a ajuns la impas: s-a terminat poteca! Urmeaza festivalul trecerii apei: catarare pe mal, echilibristica pe pietre, sau descaltare.

Iata-ne dincolo, dornici de actiune si sa vizitam pestera! Tolosu e ascunsa sub o fata de stanca, nu stiu exact unde pe versantul din stanga. Marmite mari se succed pana in albia raului, mai pastreaza apa ploilor de saptamana trecuta. Unele acoperite cu muschi verde, altele spalate de ape, coboara in trepte cazanele uriasilor. Noi suntem piticii din tara minunilor si escaladam care pe unde apucam. Cind ploua abundent, apa adunata de dolinele din platoul Iabalcei se scurge partial si prin aceasta pestera, tasneste suvoi din gura ei si bolboroseste la vale printre bolvani, umpland marmitele si facandu-le sa fiarba. Imi inchipui suvoiul demential, n-as vrea sa fiu acolo cand se dezlantuie apa...

Unde e pestera? Rosana mai isi aminteste cate ceva, si eu stiu ca aici pe undeva. Dupa ce escaladam pe niste colti de calcar in dreapta, Catalin ne striga ca a gasit-o. Ne adunam cu greu la gura pesterii, captusita cu muschi de la jumatate in sus. Nu sunt povesti torentele alea...! Ati mai vazut voi muschi uscat pe tavanul pesterii? Ca sa intram, traversam o balta in care intram pana la genunchi, apa e tulbure, murdara, plus o senzatie de congelare. In continuare podea de nisip fin si umed, pe urma pietre spalate. Vizitam pestera, suntem cam multi si cam putine lanterne. Ne minunam la vederea unui splendid baldachin, parca e de zahar, nu departe o masa cu un sfesnic ne asteapta. Nu ne scriem amintirile pe aceasta, doar admiram minunea de calcar galbui, cu reflexii de cristal. In rest pestera nu prea a fost interesanta, ne-am intors cand am fost nevoiti sa escaladam un etaj si apoi trebuia coborat pe partea cealalta.

Pe Culmea Iabalcei

Ne rasfiram ca soparlele la soare iesind din pestera, dar nu putem sta mult, mai avem drum de strabatut. Urcam in dreapta pe colti de calcar, printre tufe de liliac salbatic, corn, si spini de toate neamurile. Soarele e dogoritor, si urcusul e abrupt. Fetele se descurca foarte bine, ma asteptam sa se lamenteze vreuna, dar singurul protest este de forma:

-Cat mai avem pana sus? De unde sa stiu?, saracul de mine, si eu urcam acolo prima data drum nemarcat, dar stiam sigur ca sus ne asteapta primitoare poieni, cu livezi si drum de care superaccesibil. -Suntem la jumate! Raspuns clasic menit sa linisteasca... Urcusul e mai scurt decat estimasem, si nimerim intr-o faneata presarata ici-colo cu bolovani albi de calcar. Ramas in urma, ma alatur grupului ce trandavea la umbra unui nuc. Doua salase sunt in apropiere, merii incarcati ne imbie cu fructe.

Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea.

Marea Aventura

Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea. Ne despartim deci. Cu mine mai sunt Alin T, Cata si Nati, pe care nu-l cunosc, insa Cata zice ca merge bine. Ogasul Comarnic curge ciocolatiu, murdarit de exploatarea forestiera de la canton. Exista un fel de poteca, jalonand cand pe un mal cand pe celalalt, peste trunchiuri cazute si bolovani. Valea este dreapta parca trasata cu rigla la inceputurile vremilor, si devine tot mai salbatica si mai intunecata. Padurea se indeseste, urme de animale sunt intiparite in namol. Umblam tacuti spre un taram uitat de lume, doar cate-un obiect doua aduse din amonte de viituri mai aminteste de oameni. Tulburam si mai mult paraul intrand uneori in apa, indreptandu-ne direct spre Caras. Dupa 1/2h de mers sustinut, o geana de lumina sparge negura vaii inguste. Nici nu ne dam seama ca de fapt e Carasul pana cand nu pasim de-a dreptul in el. Curge limpede dinspre amonte, dar Comarnicul il murdareste la confluenta. Albia sa e mai larga, pe pat stancos de calcar, cu repezisuri si mici praguri. Urcam pe malul stang, ocolind un cot mai suparat al raului. Suntem intr-o vale destul de larga, plina de bolovani. Nivelul este scazut dupa atata seceta, dezvaluind pe maluri bancuri de nisip si namol recent format, in timpul ploilor de saptamana trecuta.

In lipsa bolovanilor, suntem nevoiti sa trecem uneori prin acest namol, piciorul intra pina la glezna. Un prag, inca unul, topaim de pe un bolovan pe altul, de pe un trunchi prabusit pe un banc de nisip. Unde este posibil ne strecuram pe linga rau, imprumutand potecile salbaticiunilor. Apele linistite sunt adanci...

Niciunde nu se verifica vorba asta mai bine decat acolo, in izolarea Cheilor Carasului. Umblam atenti prin apa rece, picioarele incep sa doara, noroc ca suntem in permanenta miscare. La un moment dat nu mai simtim aceasta durere si nici raceala apei. Sondam cu betele apa inainte de a pasi, de accea inaintam greu. Trecem un prag, doua, trei... le pierdem numarul, un canion ingust ne bareaza calea, il depasim urcand un versant, adidasii uzi se umplu de frunze si pamant pe langa nisipul care este deja inauntru. Deocamdata nu am intrat la apa decat doua palme mai sus de genunchi, asa ca ne consideram inca uscati. De accea ocolim canioanele cu apa adanca si neagra. Dar asta inseamna escaladari de maluri si pereti, tinandu-ne de fisuri in stanca si copaci. Desi avem coarda cu noi, nu e cazul sa o scoatem caci am pierde timpul. Raul coteste la fiecare pas, parca ascunzandu-se privirii. Il urmam cand prin apa, cand escaladand malurile, incapatanandu-ne sa ramanem in preajma lui si evitand sa intram prea mult in padurile neumblate de pe margini. Ele ascund stancarii si prapastii pot apare la fiecare pas. Prin frunzisul des ne mai zambeste uneori soarele, cand stanca ii lasa razele sa treaca. Inca un cot la dreapta, apa e adanca, urcam pe versantul drept. La baza unui impunator perete, Pestera Racovita se dezvaluie. Sansa acestei pesteri e ca se ajunge greu la ea, deci e mai bogata. Ne arata alta fata decat ceea ce vazusem la Tolosu, e diferita, nefiind inundata. Parca ne mai trece amaraciunea de a nu fi vizitat Comarnicul. Sacrificam juma de ora sa o exploram pe o bucata mai accesibila. Unde si unde mai zarim inscriptii. Iesind din pestera, consultam harta. Mai avem de doua ori pe atat din "zona necunoscuta"!, si timpul ne cam inghesuie. Traseu ca asta la lumina lanternelor? Deloc placut... Ii dam bice mai departe. Dupa inca o ora de lupta cu canioane, stancarii si padure seculara incep sa caut cu privirea o speranta, un reper sa-mi spuna ca ajung la Tolosu. Nimic, nimic... Ape repezi, albie straina si tot mai intunecata pe masura ce ne apropiem de amurg. Deja merg robotic, aproape ca nu mai simt talpile in apa rece, dar senzatia aceasta dispare dupa cativa pasi pe mal. Pe un banc de nisip zarim urmele unui animal, sunt proaspete si distanta intre pasi e mare, 1 metru. Poate l-am speriat noi, o fi fost mistret sau ciuta, nu reusim sa deslusim din nisipul rasfirat in fuga. Am vazut vechi vetre de foc, adaposturi improvizate din crengi alaturi din loc in loc. Langa fiecare din ele, mizerie: conserve, PET-uri goale, sticle... Ce animale! Am umplut un rucsac cu mizeria lasata de altii, dar macar le-am distrus cu satisfactie adaposturile improvizate. Pescari, vanatori, speologi sau care-or fi fost pe acolo, le-as fi pocit bucuros mutra in momentele alea! M-am saturat de mers prin chei. La fel si Cata, si Alin. Nati e tacut, nu scoate o vorba... Maresc pasul, cu indarjire, distantandu-ma putin de celialti 3. Nu se poate sa nu fie pe aproape... Au trecut deja 4 ore de mars fortat de la Cantonul Comarnic! Mintea incepe sa alerge inaintea pasilor, vad ca-ntr-un cliseu trunchiul cazut in dreptul pesterii Tolosu, trebuie sa ajungem la el pe lumina! Parca nu-mi vine sa cred cand il disting in sfarsit in zare la 100m. Incep sa-i strig pe ceilalti si sa topai in apa de bucurie! Se poate sa ma insel, dar nu cred, copacul doborat intr-o rana in albie pare sa fie tinta noastra. Ne apropiem, trecem de trunchi, iata si marmitele...!!! Mai avem o ora de mers normal pana la Prolaz, dar e semi-intuneric. Pornesc pe carare ca din pusca, inca se distinge poteca, pietrele. Dupa 35 min sunt in poiana. Focul arde, ceilalti au ajuns, Cristina e acolo. Surpriza: au aparut si Florin cu Elena, Petre, Adi, Cristi (Bambi) cu sora sa. Aventura s-a incheiat. Maine vom face o tura cuminte. Vin si coechipierii mei. Mancam, mai stam la foc. Sunt obosit si nu mai am chef sa merg si la celelalte corturi peste apa, unde e tambalau mare. La somn. Am dormit dus, nici n-am auzit galagiosii ce-au umblat pe la corturile noastre in toiul noptii, nu spun cine.

La Lilieci

Ne pornim dimineata greu de tot (adica la 12) spre pestera Liliecilor. Mult mai accesibila, afara de faptul ca al meu Catalin a lasat coarda la cort, satul fiind s-o tot care si sa n-o foloseasca. Problema este ca nu-mi amintesc exact cum e urcusul, stiu ca am urcat peretele spre intrare destul de usor, si l-am coborat cu atentie. Asa ca peste o ora, in fata pesterii dezamagire totala... urcusul e foarte greu pt. unii si coborasul aproape imposibil fara coarda.

Fara sa stea pe ganduri, Cata se sacrifica si pleaca dupa coarda. Ce gest! Oare eu as fi fost in stare sa-l fac? Intre timp se incearca urcusul, si cu ajutorul unei iedere ce imbraca stanca. Iedera e plina de zumzet de albine, mai cauta si ele saracele hrana pe unde mai gasesc... Si oamenii incep sa catere: unii mai usor, altii mai greu, Ioana se retrage intr-o prima incercare, insista pe urma si reuseste. Fetele nu se lasa: Claudia, Elena, Adina, Teo sunt in curand sus alaturi de baieti.

Pana la urma se aduna trupa serioasa pe platforma pesterii. Intram si exploram. Lampa de carbid a lui Petre e foarte eficienta. Lilieci! Stau cuminti agatati de perete, cate unul ne mai da tarcoale. Saracul animal deranjat nu mai stie unde sa zboare din calea noastra. Trecerile printr-o fanta de calcar sunt memorabile. La fel tarasul prin balta. Ne intoarcem cand galeria se ingusteaza. Am stau ceva vreme inauntru. Intre timp Catalin si Alin T s-au intors cu coarda, si ma trezesc inauntru si cu Kitty care se lauda ca a urcat singura. Bine ca n-ai vrut sa urci cu toti laolalta, acuma sa mai fac un drum cu tine in pestera! Uite, poftim lilieci! Ai mai vazut? Bine... Cand iesim, lumea coboara pe coarda. Se imbraca hamuri, opturi de coborare. Cata si Alin intra si ei in pestera, raman eu la service coborare. Oare mai stiu sa pun un coborator? Cam greu, dar o nimeresc, dandu-i emotii la Adina. Poate si altora. Unii prefera sa coboare in maini pe coarda, sa nu pierdem vremea. Urca intre timp Monica, prietena lui Ionut si pleaca aimandoi sa viziteze inauntru. Dureaza mai bine de o ora pana ajung toti jos. Ii mai asteptam pe ultimii doi, strangem si gonim spre tabara. Impachetam in graba si pornim numaidecat spre Iabalcea. Pe drum intrecem doi localnici, ce cara cu magarul dovleci si alte cele de la salas. Soarele aproape de chindie imbraca fanetele in aur. Drumul de pamant, satul, masina, goana spre Timisoara incheie un weekend de neuitat. De n-ar fi fost barierele alea!

PS: Multam oamenilor pentru poze!

Povestiri din bungee

primul meu mesaj, prima scriere, in oct 2001: "Povestiri din Bungee,

Redau aici intamplarea, povestita de mine in cursul saptamanii urmatoare saltului… A fost trimisa pe mail la colegi si la prieteni.

* * * * “Salut prieteni,

Va promisesem mai demult ca daca o sa sar Bungee-Jumping am sa va povestesc cum e.

Ei bine, am facut-o !

Duminica, 16.09.2001, la amiaza, in Cheile Rasnoavei.

Vremea nu era prea buna. Nori negri se ingradeau la est pe masivul Postavarul si-nspre sud peste Bucegi. Am ajuns la ora 10 la locul faptei. Nu ploua inca, dar putea incepe-n orice moment... Am decis sa sar in ciuda riscului de ploaie, pt. ca altfel cine stie cand mai ajungeam la Brasov.

Pregatirile au durat aproape 2 h.

"Instalatia" de sarit se constituie din doua cabluri de telecabina, ancorate zdravan in stancile ce strajuiesc cheile. Deasupra prapastiei, cam la mijloc, sunt fixate 2 bride de fier. De una din acestea e agatat un carlig de macara, cealalta contine o rola pe care 'curge' cablul de otel folosit la ridicarea nacelei. Initial, acest cablu este lasat pana la pamant. Prevazut la capat cu un carlig de care se fixeaza nacela, cablul urca pe rola (la 160 m deasupra solului), si de aici ajunge pe versantul sudic unde se infasoara pe troliu. De fapt asa se realizeaza urcarea, doi oameni muncesc la troliu 1/2 h pt a ridica nacela de la pamant pana la punctul maxim. Aici nacela se fixeaza in celalalt carlig. In nacela urca doi oameni, saritorul si "ajutorul de saritor" (sau "cel care trebuie sa te impinga in caz ca te razgandesti sa sari" :-) ).

Mihai, tipul cu bungee-ul, a fost linga mine pentru a ma echipa la punctul de plecare. Dupa ce am incaltat jambierele de sustinere (saritura se executa legat de glezne), am imbracat si hamul de siguranta (de alpinism) pe care Mihai le-a verificat. Un capat al coarzii a fost legat de jambiere si de ham cu o bucla mai larga (de siguranta in caz ca scapa legatura de pe glezne). Celalalt capat intra in nacela prin podeaua gaurita, si era agatat impreuna cu nacela de carlig.

Coarda elastica este un manunchi de elastice subtiri si lungi (vreo 2-300), ce nu se deosebesc cu nimic de cele cu care trageam eu cu prastia, copil fiind. Firele de elastic nu se vad a fi rupte sau innadite, si coarda masoara aproape 40m, avand cateva zeci de kg.

Apoi Mihai a plecat sus pe versant, la troliu pentru a ne ridica. Am urcat in nacela impreuna cu Bogdan, cel care ma asista. Urcand incet, ~5 m pe minut, pana la cei 160 m de unde se face lansarea ai timp sa te gandesti la ...nemurirea sufletului.

Incepe sa ploua, e frig, nacela penduleaza sub vant (e curent prin chei), si mai are si tupeul sa se roteasca in jurul firului de sustinere. Sub noi atarna coarda, agatata in abis, descrie cercuri lente deasupra copacilor si drumului. Oamenii, prietenii, devin tot mai mici, masinile se transforma in cutii de chibrite.

Si ajungem sus.

Bodgan agata nacela si de al doilea carlig, si ramanem suspendati deasupre haului. Cei care ne-au ridicat (Mihai si altii) ne privesc de pe stanci. Colegii mei din vale probabil ca-si pun acum intrebarea fireasca: "Sare, sau renuntza?", aparandu-si ochii de picaturile de ploaie.

Urmeaza ultimele asigurari, Bogdan imi strange puternic jambierele pe glezne. Ma inteleg cu el ca sa ma numere "1,..2,..3,..Shi", la auzul acestui cuvant magic (shi) eu imi propun sa sar...

Toata treaba e ca in mine a intrat in timpul urcusului o frica ancestrala... Trebuie sa-mi calc in picioare instinctul de conservare si sa ma arunc in gol... Degeaba calculez aspectele tehnice (ca sunt asigurat, ca rezista coarda la nu stiu cate tone, ca nu ajung deloc in coroana copacilor cu cele 65 de kile ale mele, ca au mai sarit si altii...), tot imi tremura turloaiele. Si ma intreb ce caut eu acolo...

In departare se zareste Piatra Craiului. Parca-i mai senin acolo, la noi in schimb ploua.

Bogdan deja a terminat si a apucat capatul corzii cu mana. Capatul de care sunt legat eu ! Si la care o sa-i dea drumul cand ma vede ca parasesc nacela!

Saritura o s-o fac aruncandu-ma cu capul in jos. Ca la lac, la Valiug, cand sar "cap" de pe ponton. Mare branza !? Restul trebii il va face gravitatia si ... coarda (asa sa ma ajute Dumnezeu!).

Aud sec " - Unu, ... dooi, (vorbele suna ca niste batai de gong!)...treeei, ...patruu, (m-a pacalit ticalosul, zisesem pana la 3), ... SHI!" . Vad negru in fata ochilor, fiecare celula din mine urla..., insa eu nu reusesc sa scot nici un sunet si MA ARUNC...

Am uitat sa tzip! Am uitat sa ma rog! Insa prea tarziu...

Totul se desfasoara asa de repede ca ochiul nu reuseste sa inregistreze imagini. Nu-mi dau seama daca-mi suiera sau nu aerul pe la urechi. Duc mainile la spate si mi le impreunez in timp ce ma prabusesc. Nu mai apuc sa inregistrez imagini (nici nu stiu daca am inchis ochii sau nu), ci traiesc senzatii, nu-mi dau seama cat de tari pentru ca totul are o alta dimensiune. Timpul, distantele...totul se transforma in timp ce ma pravalesc spre pamant cu capul in jos, legat de picioare.

Constat cu bucurie ca imi e incetinita caderea, apoi raman o fractiune imobil, pe urma pornesc in sus ca din pusca. Si plutesc... Ma rotesc in aer in timp ce-mi aduc aminte sa zbier (si urluuuu!!!) si ajung din nou cu capul in sus in punctul maxim al traiectoriei. O clipa de pauza, parca totul se opreste in loc...IMPONDERABILITATE!

Apoi plec, firesc, spre Pamant. Coarda e pe undeva pe langa mine, in aer, adunata ca un sarpe, nu am voie sa o bag in seama si sper ca nici ea sa nu se agate de mine in cadere. Sa ma lase-n pace sa cad linistit, ceea ce se-ntampla pana la urma...

Iarasi cadere, iarasi stop! (semafor pe rosu, frana brusca...) iarasi aruncare cu prastia. De data asta corpul meu si-a pierdut stabilitatea, ma rotesc ciudat in aer pe traiectorie... OOOPS, incepe sa-mi placa, pericolul a trecut. Sunt iarasi in punct maxim, de data asta corpul e aliniat la orizontala, cad... inca un salt... slabut de data asta. Si ma aliniez la verticala, cu capul in jos bineinteles, penduland sus-jos. Imi desclestez mainile de la spate, incep sa dau din maini ca la defilare. Hutza - Hutza, atarnat de picioare, acum incep sa ma doara picioarele de unde sunt legat.

Sus, Bogdan desprinde nacela din asigurare si incepem sa coboram, mult mai repede decat am urcat. Plus ca eu sunt cu vreo 50 m mai jos, asa ca ajung primul la sol unde ma prind ceilalti, reusesc sa pun picioarele pe pamant si-i multumesc lui Dumnezeu. Culmea ca nu sunt deloc ametit,

stomacul n-a protestat in nici un fel ... Chiar pot sa merg drept!

Ceilalti ma asteapta deja in microbuz, imi iau ramas bun de la "calaii" mei, si la drum spre Timisoara.

Treaba a fost filmata, colega mea Adriana a manevrat camera, din nefericire momentul saltului l-a ratat. Ploua si mai stergea obiectivul din cand in cand, eu nu am tipat de loc atunci cand m-am aruncat, dar a prins "aruncarile cu prastia" din momentul in care am fost tras in sus imediat dupa cadere.

Oricum ii multumesc, la fel multumesc si colegilor mei ce m-au sustinut, insotit si au avut rabdare sa ma astepte... Puteam oare sa-i dezamagesc si sa renuntz... ?! Prefer sa cad in cap 100 m!

Cu bine,

Alin C.

P.S. :

Nr. de telefon al tipului cu bungee, Mihai : 0721 479746. E din Bucuresti.

Il gasiti acolo in Cheile Rasnoavei in fiecare weekend, pana prin noiembrie.

Weekendul acesta vor veni un grup mare de vestici, tineri. Multi vor sari, vor fi televiziuni pe acolo, tam-tam...

Ce mai, Andreea Marin pe Kilimanjaro ? De ce nu Geanina Corondan in bungee?

Haidetzi s-o incurajam pe Geanina, poate data viitoare reuseste...

Sau o ajut eu! Ce zici, Geanina, sarim ...?... Alo,... TVR-ul ...?... “

* * * *

Cam atat am reusit sa scot din mine ! Dupa ce am trimis mailul, am primit mai multe respunsuri de la prieteni, cunoscuti si colegi. Sper sa va placa si voua…

Daca aveti vreun punct de vedere sau doriti sa vorbiti cu mine despre treaba cu aruncatul in cap (si nu numai), ma puteti gasi la nr. de telefon 056/303100, interior 5694, sau la adresa:

alin.ciula@tm.alcatel.ro

© Alin Ciula, octombrie 2001