My friend Natrix, şi o reflecţie

Într-o zi de primăvară, am ajuns şi eu la domeniul lui Călin (care împreună cu alţi prieteni s-au adunat să se joace cu aparatele foto) şi am fost impresionat de frumuseţea locului unde locuieşte bunica lui.

La Jdioara, pe o uliţă laterală aproape de capătul satului, cu un pârâu de-l treci cu piciorul curgând prin spatele casei, căsuţa bunicii lui Călin e un loc mirific. 

Mi-a plăcut la prima vedere, şi cel mai tare m-a atras pârâul, ce era curat şi lipsit de obişnuitele ornamente (gunoaie) omniprezente în satele româneşti. Aşa că m-am dus la râu. Iarba fusese tăiată recent pe o parte şi am putut merge spre amonte câţiva metri.

  

Atunci l-am văzut. Dormea între tuleie de iarba proaspătă, încolăcit ca un căcăţoi, doar treimea superioară a corpului având-o întinsă între smocuri de iarbă. Se încălzea la soare.

Iniţial am fost surprins, dar apoi s-a dovedit o atracţie ... era să zic fatală dar nimeni n-a avut de suferit.

Nu cunosc prea bine şerpii... totuşi l-am încadrat corect ca inofensiv (ştiam că doar viperele-s periculoase). Măsliniul asta cu irizaţii verzui ce dormea încolăcit şi nepăsator m-a dus cu gândul la 'şarpele de sticlă' şi curiozitatea m-a împins să văd cât e de fragil.

I-am zis 'Natrix', a fost primul nume ce mi-a venit în minte, şi i-am mărturisit în taină că vreau să fim prieteni.  

Era prima dată când vedeam unul liber aşa aproape, şi aşa de mare. Şi fiindcă voiam să-l arăt şi altora, l-am apucat de undeva de la mijoc si l-am ridicat.  

Abia când l-am apucat, a reacţionat. Îniţial brusc şi apoi parcă în reluare, a încercat să se elibereze unduindu-se să fugă. 

Îl ţineam de mijloc cu mâna mea dreaptă. Alunecând puţin câte puţin, se arcuia să scape sau să vadă ce-l ţine, fără să se poată ridica la nivelul mâinii. Nu voiam să-l strâng, dar nici să-l scap. 

Nu-i plăcea defel suspendat cu capul în jos, şi începea să se agite tot mai mult. Ca să nu-l enervez prea tare i-am oferit un suport pe care să se încolăcească: cealaltă mâna. 

N-a refuzat-o şi s-a calmat. Nimic din furia unei reptile ce atacă. Nu ştiu cum, dar am avut încredere în el că va fi cuminte. I-am dat mâna pur şi simplu, ca sprijin.

Deşi era prima data când luam în mână un şarpe, totul a decurs natural. Şarpele (sau poate ... şerpoaica) s-a încolăcit pe mâna mea stângă şi a pornit încet să exploreze braţul.

Nu ştiam dacă e cazul să-l las să vina la nivelul feţei... aşa că l-am mutat de pe un braţ pe altul de câteva ori. Între timp am ajuns la ceilalţi din casă.

Mama şi bunica lui Călin i-ar fi făcut rapid felul, după cum declarau, şi-mi sugerau acest lucru şi mie (fără succes însă). Dar eu ma jucam cu el, începea să-mi placă chiar.

Ne-am tachinat aşa câteva minute, studiindu-ne. După ce mi s-a suit până şi-n cap şi voia mai sus dar n-avea unde (îl ţineam totuşi cu o mâna uşor de mijloc), s-a lămurit că nu-i nimic interesant şi a coborât, căutând să treacă pe alte obiecte: un scaun, un par. N-am vrut să-l las să se prindă de altceva, aşa că mă jucam cu el, spre stupoarea unora.
- Păi nu te muşcă!?
- Nu... poate nu-s bun la gust :) Îi plac doar şoarecii şi alte animăluţe mai mici.

După câteva minute, am plecat cu bunica lui Călin să-l eliberez mai sus pe pârâu. 

Când am ajuns lângă niste copaci de pe mal a început să trepideze mai tare... l-am lăsat în iarbă pe malul celălalt. Nu s-a grăbit când s-a desprins, cred că îi placea să fie mângâiat.

Drum bun, Natrix.  

Ajuns acasă, aveam să aflu că îl cheamă Zamenis longissimus - Aesculapian snake (şi mai demult l-a chemat Elaphe şi chiar Natrix) şi că pe lângă faptul că e bun la casa omului oricând (având grijă să nu se înmulţească prea mult şoarecii şi chiar şobolanii), e un vechi şi devotat prieten al oamenilor din timpuri străvechi. 

Grecii antici l-au asociat cu vindecarea bolilor, cu medicina şi farmacia. Şi nu degeaba veninul altor rude de ale sale este folosit ca medicament.
Esculap a fost cel mai celebru dintre ei, punând o cărămidă la postamentul medicinei şi farmaciei, aşa cum le cunoaştem astăzi.

'Asclepios (Esculap) este un premergător al medicinei. 
Își practica sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur folosind câine, grăsime și șarpe izbutind și vindecări mirculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. 
În Iliada Asclepios nu era venerat ca zeu al medicinei ci era considerat un medic care își învățase arta de la Centaurul Hiron și care era tatăl celor doi vestiți vindecători Podaleirios și Mahaon.
Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau niște clinici medicale, toți preoții slujitori fiind și medici. Sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfățișează ca un bărbat blajin cu barbă, având întotdeauna alături un șarpe.'

Un şarpe poate fi util şi în alte moduri, mai brutale dar mai practice: multe popoare îl mănâncă, pe el (şarpele) şi pe multe alte lighioane asemeni lui.

Pe pământ, foamea e mare. Dar neştiinţa sau lăcomia sunt şi mai mari.
Şi uite-aşa, mai dispare câte o specie, mai rămâne un gol în lanţul trofic. Nu-i bai, pâna la urmă noi putem fi şi canibali - după ce ne mâncăm toate animalele de pe lângă casă, dacă nu vrem sa trecem integral pe verdeţuri.

Esenţial este următorul fapt: indiferent ce cred oamenii, şarpele (al lui Esculap şi nu numai) este o fiinţă ca oricare alta, şi are locul şi rolul său între celelalte vieţuitoare pe această planetă.

Însă din păcate pentru el (şi alte neamuri filiforme), nişte strămoşi de-ai noştri de demult (oarecum primitivi) au scornit poveştile pe care le ştie toată lumea despre şarpe, cu grădina raiului de unde au fost izgoniţi Adam şi Eva, şi toată isteria de după... mai departe scrie-n carte, cine are chef să citească aberaţii.

De atunci, au trecut secole şi şerpii au ajuns să fie urâţi, temuţi şi detestaţi de mase mari de oameni. Toţi la grămadă, contează mai puţin că unii-s neveninoşi şi inofensivi. 

La fel ca în cazul altor animale, unele specii - venerate de unele popoare (considerate primitive) dar prigonite de alte religii (ce se consideră mai superioare), sunt declarate 'dăunătoare' şi se doreşte 'stârpirea' lor cu totul.  

Aşa că avem de a face cu adevărate masacre... ce mai contează nişte vieţuitoare acolo, dacă au ajuns până şi fraţii să se ucidă între ei de lăcomie. 

Din păcate, unele vieţuitoare au fost deja exterminate... şi altele urmează. Din prostie, lăcomie, ignoranţă, foame, etc... ajungem aici:

The Dodo of Mauritius, shown here in a 1626 illustration by Roelant Savery, is an often-cited example of modern Extinction  (wikipedia commons)

Extinction. 

Trist, foarte trist. 

Îi doresc multă baftă prietenului Natrix. Şi altora, prigoniţi ca şi el.