Ploaie si sange pe Muntele de Sare

Inca de la inceput vreau sa spun ca nu sunt un kamikaze! 
Blogul meu e oarecum asezat  si nu cere sange, spre deosebire de blogul lui Suca :) (pe care il savurez deseori), dar trebuie sa recunoastem ca uneori pasiunile cer sacrificii, sau tribut (dupa caz).
Sacrificiile sunt voluntare, ti le programezi benevol (de exemplu, un program de antrenament in timpul tau liber), pe cand tributul tine uneori de hazard. Atat legile naturii si fizicii cat si curat ghinionul isi iau uneori tributul, iar 'fraierii' platesc.
De ce zic 'fraierii'? Pentru ca in majoritatea cazurilor, hazardul (intamplarea) se poate anticipa... stii ca e alunecos terenul, stii ca nu ai asigurare, stii ca ar fi cazul s-o lasi mai moale... si totusi te bagi, dai drumul la herghelie. Ghinionul, nu, ala te loveste subit.

Sunt dispus sa fortez limitele uneori, dar totusi siguranta primeaza.
Ce-i drept ca uneori estimez siguranta cu propria masura, mult mai laaaarga decat a altora, si zic eu ca in general am o abordare realista ... dar hazardul are rolul sau, asa ca nu poti anticipa intotdeauna ce te asteapta dupa colt...

Sa o luam cu inceputul.
Ca intr-o joaca, soarta si Mbike (multumiri Mbike si Dan Mazilu!) m-au trimis la Salzkammergut 2012, 'Osterreichs Groesste MTB Marathon', dupa cum singuri se lauda organizatorii. Si probabil ca asa e.
Apoi nu era sa dau norocul din mana, asa ca m-am sfatuit cu nevasta si m-am inscris la concurs... daca tot n-ajung sa particip la concursurile din tara, macar sa merg la unul de prestigiu, sa vad si eu cum se mananca un concurs adevarat, poate invat cate ceva si pentru Tarcu.
Si cum parerea mea (confirmata la fata locului) e ca la noi concursurile sunt in general mai grele decat afara (si asta din cauza terenului complet ne-amenajat din Ro), am ales o proba mai lunga decat ce obisnuisem pe la noi: Proba C - 75 km, 2400m diferenta de nivel. Eu estimam ca o voi face undeva pe la 7 ore, cu lipsa mea cronica de antrenament.

Tin sa precizez ca nu ma antrenez pentru concursuri... nu am nici rabdarea si nici nu sunt dispus sa aloc timpul necesar. Nu ma afecteaza deloc faptul ca altii ies mai bine in clasamente, avand zeci si zeci de ore de antrenament si pregatire. Eu merg la unele concursuri din placere, dau atunci pe loc tot ce pot si cum stiu, si-atat. Nu sunt dispus sa aloc mai mult timp decat nimicul de moment, pentru pregatire. Merg la concursuri sa vad de ce sunt in stare, dar asa cum sunt in starea mea naturala, netunat, nedopat - si necopt, as zice :).

In tara sunt peste 40 grade de saptamani bune... nu-mi vine sa cred a prognozele indica ploaie pentru zona Salzburg in weekendul de concurs. Din cauza previziunilor meteo si distantei ai mei nu vin cu mine (nu are rost sa chinuim copilul), asa ca ma alatur altui grup de timisoreni doar pentru a merge la concurs, si voi reveni imediat dupa spre casa.

Pornim joi dimineata spre Wolfgangsee in formatie larga cu masina Turtureilor (la camping Berau, va pun si o poza ca-i faina imaginea, din pacate din realitatea cruda lipsea si fata, si vremea buna). Ei merg in vacanta, vor mai ramane si saptamana urmatoare, impreuna cu Marius, Ioana cu familia, Bogdan, Codruta, Dana. Nici bine ajunsi in camping, noaptea se pune ploaia, si tine pana a doua zi dupaamiaza. Kein problem, azi avem treburi casnice: mergem la Bad Goisern si ne luam numerele (si ceilalti din grupul meu sunt inscrisi tot la proba C de 75 km), intram in atmosfera festiva de concurs (aici toata regiunea participa la eveniment), ne intalnim cu alti baieti din tara, cunoscuti sau necunoscuti, unii dintre ei campioni la sportul asta (la noi).
Spre seara rasare soarele, ne intoarcem la Wolfgangsee si ne permitem si o tura prin minunatele catune cocotate pe munte. Spre deosebire de alte dati, imi pregatesc minutios echipamentul si bicicleta... 

Povestind cu alergatorul de Bogdan (proaspat finisher de Olympus), imi impartaseste opinia ca 'e mai safe sa alergi decat sa te dai cu bitzicla' si nu pot decat sa-i dau dreptate.
Sambata 14 iunie, cursa noastra incepe comic, dimineata tarziu cand Loganul lui Mihai echipat deasupra cu bitziclele dichisite cu numere si pregatite de concurs, refuza sa porneasca din lipsa de baterie :)
Se prapadea campingul de ras... romanasii voiau sa mearga la concurs dar nu le pornea masina... un nene neamt ne ofera un cablu electric auto, dar il refuzam demni si pornim Loganul impins (din a doua incercare).
Cu patania asta pierdem trenul ce trebuia sa ne duca de la Bad Goisern la Obertraun (doar la proba noastra C startul era diferit, se pornea din alt satuc).
Ajungem cu 15 min inainte de start, bineinteles ne asezam printre ultimii in formatie... nu-i nimic, o sa am mai multi de depasit acuma.
Se da startul si incepem cu o rulare pe plat si apoi abordam o jucarie de deal langa Obertraun... plecand din coada, vad doar puhoiul de ciclisti din fata asa ca inca de la inceput ma pun sa depasesc cat de multi pot, fara sa fortez. Si uite asa, nivelul de adrenalina incepe sa creasca... cu fiecare concurent depasit.
Dupa ce inchidem o bucla scurta trecem iarasi pe la start, si ne asteapta un rulaj mai lung pe sosea intre Obertraun si Hallstatt (da, celebrul satuc din patrimoniul UNESCO)... dupa care un munte intreg de urcat in doua etape: o prima urcare din Hallstatt pe o poteca abrupta in zig-zag la minele de la Salzberg (de la 500 la 1100m) , urmata de o scurta coborare, realimentare si iarasi urcare serioasa pana la 1500m la un pas (Rossalm).
Imi fac socoata ca odata ajuns acolo la Rossalm langa varful Sulzkogel 1546m, cursa e ca si gata... de acolo, coborarea de15 km! spre lacul Gosausee cu siguranta ma va reconforta pentru ultima urcare majora, putin mai facila decat celelelte doua. Restul era nesemnificativ... cel putin asta reuseam sa citesc din profilul de pe ghidon.
In Hallstatt urcam cu bitzicla in brate niste scari si trecem un check-point (ne pozeaza), pe urma pe o poteca abrupta direct in sus, in zig-zag. Acolo fac ce stiu mai bine, ma dau jos si fac push-bike. Si nu sunt singurul. Desi unii se ambitioneaza sa ramana in sa, nu fac mari progrese, si cum ma pricep la impins bitzicla pe unii ii chiar depasesc. Remarc un danez langa mine ... mult asfalt o batut asta sa ajunga aici!
Ii admir pe concurentii varstnici ce imping in ghidon sau pedale cot la cot cu mine... dar nu-i iert. Bineinteles ca sunt cativa care ma si depasesc... ajungem langa mina, pe un asfalt cu panta de abia stateai in picioare, undeva peste 30% (estimez eu) si unii nebuni se incapatanau sa urce pe bitzicla!
Eu unul imping de ghidon constiincios si ma tot intreb unde se gata panta... nestiind drumul dinainte, unele bucati mai 'dulci' ma pacalesc sa urc in sa... repede ma dau jos cand vad ca e iar de impins.
Muntele de Sare se joaca cu concurentii... dar pana la urma, mai devreme sau mai tarziu fiecare il biruieste in felul propriu: pe doua roti sau pe doua picioare.
Cu rabdare, se termina panta... 2-3 concurenti in fata mea se urca pe biciclete si se pregatesc de coborare... parca s-ar codi, asa de incet se misca!
Ma gandesc: astia-s deja terminati! si cu o satisfactie perversa, ma ridic in sa si bag puternic doua pedale, lasandu-i in urma... ce a urmat, ar fi fost comic, daca n-ar fi fost tragic: a fost tributul meu (de sange) pe Muntele de Sare.
Cobor in viteza pe drumul forestier, panta e accentuata dar nu ceva de speriat, drumul e relativ drept si undeva in fata cam la 100m urmeaza o curba la dreapta.
Vreau sa reduc putin din viteza, dar stupoare!!!: cacatul asta de drum forestier are pe el bucati de piatra netasate suficient, aderenta ioc!... numai ce pisc frana si roata spate incepe sa danseze samba. Viteza nu se reduce defel, abia redresez animalul de sub mine si ma apropii in continuare vertiginos de curba... mama ei de curba.
In fractiunile ce au urmat, am reactionat instinctiv si chiar nu stiu daca procedand altfel as fi putut face ceva mai bun (pentru propria piele).
Ma indreptam direct spre taluz cu viteza (bine ca nu spre vreo prapastie)... cu o viteza ce crestea cu fiecare fractiune de secunda caci abia indrazneam sa franez din cauza echilibrului precar pe pietre, si panta era mare. Estimez ca mai aveam undeva la 20 m cand am constientizat clar ca voi rata curba... in clipa aia reflexele mi-au dictat sa franez progresiv ambele roti...si cum ma pregateam totusi si sa iau curba deci aveam o oarecare inclinatie dreapta (tilt), roata fata a derapat brusc pe pietrele instabile si am simtit ca plonjez!!!
Din pacate, n-am avut timp nici sa iau mainile de pe ghidon, asa ca reconstituirea ar arata asa:
1. sunt pe pietre instabile cu viteza mare (aprox 50 la ora, estimez) putin aplecat pentru curba si franez fata-spate
2. roata fata derapeaza sub mine brusc in stanga, simt un gol in stomac si sunt proiectat in fata peste coarne.
3. lovesc solul (un drum de pietre) cu partea dreapta a tamplei, protejata de casca (nu am apucat sa aduc in fata mainile). Casca ma protejeaza si se rascheteaza nesemnificativ.
4. partea dreapta a fetei si barbia cu maxilarul rascheteaza (sau mai bine zis, sunt raschetate) de sol, si ia foc.
5. habar n-am daca m-am rostogolit sau nu, dar ma opresc pe drum, cu fata plina de sange.


Primul gand: am comis-o!!! S-a dus dracu' tot! O ciuda uriasa ma cuprinde, o rusine sora cu moartea, imi vine sa ma bag in pamant, dupa ce era sa ma sinucid, numai si numai din prostia mea!


Ridic capul din tarana si ma bucur ca vad ceva,  putin incetosat... ma dumiresc, am inca ochelarii pe nas, sunt nesparti dar sunt plini de sange si au un semn de lovitura pe lentila. Bicicleta e lange mine, ma ridic (pot sa ma ridic!), o ridic... si vad cum picura sange pe bidonul alb prins in suport. Dau jos ochelarii si pun mana pe fata... palma devine rosie. 
In santul de alaturi (care probabil mi-era destinat, dar l-am evitat preferend drumul de piatra pentru aterizarea fortata) curge un paraias. Sar in sant si ma spal pe fata cu apa, care se tulbura dupa ce-mi bag eu mainile in ea. Continui sa ma spal si durerea din fata se intensifica. Multi concurenti trec pe langa mine, le aud harsaitul cauciucurilor pe pietre, dar nu-i vad... ma spal pe fata. Degetul imi intra prin pielea maxilarului inferior dreapta, simt o gaura franjurata mai mare decat o moneda... e o bucata de piele ce o pot trage in afara si apuca cu degetele. Nasol!
 In timp ce fac inventarul ranilor, gandul imi zboara la scene din razboi, din filme, sau citite, cu raniti de tot felul. Nu par sa fiu lovit si in alte parti decat la fata, afara de o zgarietura superficiala la un cot, n-am nimic altceva. Ma consolez ca pe langa ranitii in lupta, ranile mele de pe fata sunt un fleac!


Langa mine se opreste Mihai, ma intreaba daca sunt ok... Da, sunt! Ii zic sa mearga mai departe, ca ma descurc. Trec multi alti concurenti, mi-e ciuda pe ei ca merg asa de incet, parca se taraie la vale, parca ar fi stiut ca-i o zona periculoasa, mi-e ciuda pe mine... WTF? numai eu n-am stiut!? Un barbat per pedes (l-am vazut si mai devreme cand urcam) se opreste sa ma ajute, imi recupereaza ceasul si manusa de pe jos...

Ma intreaba daca ma pot deplasa pana la punctul de control si alimentare, 1 km mai jos... e coborare. Cred ca pot.

Urc pe bicicleta si incep sa cobor incet... inca sunt destul de buimac. Ma simt ca dracu ca am avut accidentul asta si va trebui sa abandonez. Sau sa continui in starea in care ma aflu?!
Se urca iarasi putin, pot pedala si la deal, ma ustura obrazul drept dar nu conteaza... se vede punctul de realimentare. E vanzoleala ca sunt multi concurenti ce-si refac proviziile, oamenii se uita la mine cu ochii mari, e evident ca arat ca un zombie.

Ma-ndrept hotarat spre cortul cu alimente si cer ajutor... o tanti ma ia in primire, ranile imi sunt curatate si pansate, mi se da ceai, mancare. Ma apuca tremuriciul, de tensiune si de frig... e rece caci e vreme inchisa. Vor sa ma inveleasca in patura si sa ma trimita cu masina jos in sat... ati innebunit !?
Io am batut atata drum degeaba!? Dupa ce am cazut ca o bashina sa mai si abandonez!?, cand inca functionez motric si inca pot sa continui?? Oameni buni, voi nu-l cunoasteti pe Ciula!
Iau in calcul ipoteza ca totusi as putea ceda fizic pe lungul drum ce ma asteapta: deci ma imbrac, umplu rezervele de lichide si mai mananc inca o banana, si pornesc.
Sunt inca la inceputul cursei, abia la km 20, mai am in fata inca 56 km si doua urcari majore (aproape 1500 m cumulate), am un bandaj imens pe un sfert de fata si inca cativa plasturi... dar eu vreau sa continui traseul, chiar daca arat ca o mumie! De ce!?
Acum, cred pur si simplu pentru ca mi-e rusine... de mine insumi si de toti ceilalti, chiar si de tine cititorule, mi-e rusine ca am cazut ca o bashina puturoasa pe un drum forestier de piatra, ce l-am apreciat gresit. A, si mai era un motiv: pentru ca inca puteam. Am luat in calcul ca daca n-o sa mai pot, o sa am posibilitatea sa abandonez si sa ma retrag din oricare din punctele urmatoare, prin care sper ca voi trece.
Incep deci sa macin metru dupa metru si sa urc spre altitudinea maxima 1500 m, cand pe bicicleta cand pe jos, dupa cum ma simteam confortabil. Pe aceasta urcare, au inceput sa ma depaseasca tot mai multi, si n-aveam ce le face. Nu mai aveam nici o motivatie sa trag tare, si nu mai voiam sa depasesc pe nimeni, ci imi dramuiam fortele ca sa termin traseul. Ma simteam ca un mort viu, ce se taraste spre reincarnare!
Si ca tacamul sa fie complet, imediat dupa ce am ajuns in varf a inceput si ploaia. O ploaie de-aia marunta, mocaneasca. Mie-mi convenea... mi-am luat pantaloni lungi din rucsac. Chiar acolo sus, am vazut un indicator ce indica 35 km si am simtit un nou impuls... in curand voi trece de jumatatea traseului, iar ce-a fost mai greu deja a trecut!!!
Am facut lunga coborare pe ploaie, nu inainte de a opri la alt punct de prim ajutor si a-i ruga pe oamenii de acolo de pe salvare sa-mi schimbe pansamentele, ce deja incepeau sa se desprinda de la vant, transpiratie si umezeala. 
Curand, am devenit o muratura... apa venea de sus si de jos, aruncata de roti. Suvoaie deja curgeau pe drum in toate directiile, in coborare te lua frigul din cauza vitezei... mie-mi convenea, fata-mi ingheta la viteza si ma consolam cu gandul ca ranile mele beneficiaza de putina criogenare, desi bandajate (in mai mica sau mai mare masura, caci bandajul plin de apa iarasi incepea sa fluture din cauza vantului). Nu-mi pasa de ploaie, nu-mi pasa de frig, singura mea grija era sa nu o iau (din nou) in freza, caci asta ar fi insemnat, poate, sfarsitul!


Am iesit de pe drumul forestier si coboram pe asfalt spre Gosausee. Ploaia necontenita transformase si soseaua intr-o balta curgatoare... dar eram pe drum public si circulam laolalta cu masinile la vale. Soferii rulau cuminti in spatele nostru si nu ne depaseau (aveam si noi ceva viteza la vala),  nu ca unii tampitii de la noi ce aproape ca te arunca in sant cand trec pe langa tine.

La Gosausee doi concurenti in fata mea abandoneaza, se opresc si predau chipurile. Ce dracu', ati fost de carton, v-a muiat ploaia?
Eu refac proviziile de lichide, mai bag o banana si pornesc pe ultimul urcus semnificativ: inca 450m de impins.
Am parcurs deja 40km si intreb pe spectatori cat e ceasul: 14... am luat startul de 4 ore, si sunt ranit de aproape 3. Sper sa nu-mi agravez ranile continuand cursa asta inutila, doar pentru a o termina!
Incep sa ma depaseasca  concurenti izolati... si remarc pe numerele lor litera B. Astia vin de pe un traseu mai lung, au in plus fata de noi cei de la C inca 50km si 1000m urcati. Cu toate astea, trec ca rachetele pe langa mine, imi pare ca stau pe loc, si ma uit ca boul. Imping resemnat bicicleta la deal si imi fac propriile socoti... iata ca ajung totusi un italian, Alessandro ce si el impinge bitzicla... schimbam cateva vorbe, zice ca nu s-a antrenat nici el. Urcam o bucata de drum impreuna si estimam cat mai avem de urcat, incercand sa descifram din graficul de pe ghidon. Calculele mele sunt corecte, dupa putin plat mai avem 100m de push-bike, maxim 10 minute. Dupa ce panta se mai domoleste Alex nu poate tine pasul cu mine, e prea obosit... asta parca imi da forte noi, desi altii ne depasesc cu rapiditate.
Coborarea ce urmeaza nici n-o mai tin minte, stiu doar ca am mers la vale destul de repede, si cu toate astea, multi m-au depasit. Franele mi-erau deja destul de uzate, trebuia sa le strang mai puternic... insa acum stiam sa franez preventiv.
Practic bucata ramasa a prelungit putin bucuria (sau agonia) finishului: ma saturasem de pedalat murat, bandajul de pe fata se desprinsese din nou, iar traseul ne baga pe coclauri desfundate si namoale.
Intr-un tarziu, dupa ce am dat ture prin centrul Bad Goisern de aproape am ametit, trec si linia de sosire in 6h14min. Trebuia si gura casca de la sosire sa vada ultima 'bucata' de cursa, nu-i asa?


Imediat ce-mi e luat cipul, intru in cortul Crucii Rosii, unde sunt luat in primire. Sunt impacat, linistit si ma simt bine, in ciuda faptului ca arat jalnic, cu falca rupta.
Sunt intrebat de toate ciudateniile, daca-mi aduc aminte cum am patit-o, daca simt falca, daca pot sa misc buzele, ochii, limba, daca am facut in ultimii 5 ani injectie antitetanos?! Bai baieti, fiti seriosi... eu nu stiu ce-am facut ultima luna in materie de fleacuri de-astea... darmite daca am facut injectii in ultimii ani.
Ranile imi sunt curatate, si ma aleg cu 4+1 copci, sa-mi tina buzunarul din pielea mandibulei si buza superioara, ca si aia are o gaura.
Ii sugerez doctorului ce ma coase sa nu ma mai streseze cu o injectie cu anestezic, si sa-mi faca direct cusaturile ca si asa-s amortit dupa umblat cu falca sparta prin frig 60 km. De treaba doctorul, se conformeaza, si apoi imi da apoi drumul.
Colegii de tabara ma asteapta afara si ma intampina cu bucurie, abia astept sa ajung la cort sa dorm... Multumesc personalului medical si colegilor ca ati avut grija de mine, m-ati ajutat si m-ati oblojit cand a fost nevoie.

Chiar si a doua zi cand am plecat spre casa cu trupa unora din cei mai buni romani prezenti la concurs (Georgian, Vlad Dinu, Petrache, Rosioru, Zaco) ploaia continua inca sa spele muntele de sare (Salzberg).

Am plecat zambind, caci in ciuda sortii si a hazardului, nu m-au ingenunchiat nici muntele, nici ploaia, nici chiar nenorocitele alea de pietre ce-si luasera tributul.
Tribut din sangele meu si din carnea mea.