Pe urmele incasilor

In Quechua, Cusco inseamna centru.
Centrul imperiului inca, Tawantinsuyo, ce se intindea peste muntii Anzi ocupand mare parte din vestul Americii de Sud.
Era anul 1533. Maretul rege inca Atahualpa, prins intr-o ambuscada in nov. 1532 de catre spaniolii condusi de Francisco Pizarro, este executat. I-a umplut cu aur pe conchistadori in schimbul eliberarii sale, dar degeaba. Acuzatii: nesupunere, credinta in idoli, fratricid. Din camera in care era inchis, Atahualpa comandase uciderea fratelui sau vitreg Huascar, cu care isi disputase tronul si pe care il invinsese chiar inainte de a fi prins el insusi de catre Pizarro, in ambuscada de la Cajamarca (acolo 180 de spanioli au reusit sa macelareasca cateva mii de incasi si sa-l captureze pe rege). 

In anii care urmeaza, spaniolii ocupa Cuzco, pun regi-marioneta prin care conduc, profitand de rivalitatile dintre triburi.
Incasii asediaza Cuzco in 1536-1537, dar nu reusesc sa-l cucereasca pentru ca bolile aduse de spanioli fac ravagii. Se retrag in fortareata Ollantaytambo, si dupa ce-i infrang pe spaniolii veniti dupa ei, decid ca sunt prea expusi (Ollantaytambo e la o zi de mers de Cuzco), abandoneaza fortareata si se retrag in jungla inalta. De aici, din Vilcabamba, incasii lupta impotriva spaniolilor pana in 1572, cand e prins si omorat ultimul rege inca, Tupac Amaru.

<-- This image, Inca-Spanish confrontation in Cajamarca  is in the public domain because its copyright has expired.

Pe vremea incasilor, tot imperiul era brazdat de o retea de drumuri construite cu migala si maiestrie (Inca trail, Camino Inca, iar in quechua Capaq Nan), astfel incat desi nu cunosteau roata si nu vazusera caii (unicele animale de povara erau lamele si nu se puteau calari) mobilitatea nu era o problema in intregul imperiu. Rivalizand ca si intindere cu celebrele 'via' romane, doar o parte din aceste drumuri  se mai pastreaza in zilele noastre

Ollantaytambo e un orasel construit din piatra, acolo unde raul Urubamba (denumit si Vilcamayo sau Vilcanota) strabatand Valea Sacra (Valle Sagrado) a incasilor paraseste platourile manoase de la 3000 m din Anzi si se avanta spre jungla inalta si umeda printr-un ingust defileu stancos. Prin acel defileu, un drum construit cu sudoare inca insotea valea, si se ramifica apoi urcand spre locuri sacre, pe crestele muntilor. Mai exista si azi, este celebrul Inca Trail to Machu Picchu.

Retragandu-se in jungla catre Vilcabamba de teama spaniolilor, incasii insisi distrug drumul la intrarea in defileu, pentru ca spaniolii sa nu-i urmareasca si pentru a proteja locurile sacre. Conchistadorii aveau sa ajunga la Vilcabamba dupa multi ani si sa-i infranga definitiv, dar pe alta cale, salbatica vale Urubamba si comorile sale ramanand necunoscuta.

Desi exista marturii ca Machu Picchu (in Quechua: old mountain) a fost vizitat de albi (condusi de localnici) inca din sec XIX, abia in 1911 profesorul Hiram Bingham il 'descopera' si deconspira intregii lumi "The Lost City of the Incas".


In zilele noastre Machu Picchu e pe lista celor 7 minuni ale lumii si e invadat de turisti, fiind cel mai 'productiv' obiectiv turistic din America de Sud. Din cauza turismului excesiv care risca sa degradeze poteca si zona, pe Inca Trail s-au pus restrictii astfel ca azi dor 500 turisti sunt acceptati zilnic, si doar prin operatori turistici, preturile crescand prohibitiv (la peste la 500$ pentru Inca Trail/4 zile)!

De aici, incepe povestea noastra...

Ajungand in Cusco in sezon ploios, ne decidem pentru un alt tip de excursie.
Desi am putea ajunge la Machu Picchu pe cont propriu, fie cu trenul (pentru ca e tren pana la Aguas Calientes, la poalele sanctuarului, de la 40$ in sus pentru cei ~25km din Ollantaytambo) fie cu auto pe la Santa Teresa (15 km aval de Aguas Calientes), optam pentru o oferta combinata: Inka Jungle Trail. Sunt doua companii ce ofera acest tip de excursie, initiatorii (despre care scrie-n carte) si ceilalti (Conde Travel) pe care-i nimerim noi...


Iata-ne deci dimineata intr-un van (Hyundai H10) in Cusco opt persoane (2 americani, 2 irlandezi, un neamt, un canadian si noi doi romani), in timp ce ghidul Edgar si soferul incarca biciclete pe masina!Pornim spre Valea Sacra... trecem de Chinchero (ghidul e din Chinchero, e nativ quechua si a invatat spaniola abia la gimnaziu in Cuzco), apoi Maras (unde ar fi niste saline de vizitat dar n-avem vreme acum) si coboram la Urubamba, mai departe urmand raul spre Ollantaytambo.
Dupa o scurta pauza acolo in care ma intriga oraselul vechi cu stradute pietruite si ruinele cetatilor incase de pe versanti, pornim mai departe pe drumul asfaltat si urcam pana la Abra Malaga (4350 m) unde varfurile muntilor ce ne inconjoara se pierd in nori. Din pacate dincolo de pas intram in ceata, norii ne impiedica sa vedem impresionanta vale ce se deschide in fata noastra.

E randul bicicletelor sa intre in actiune... incalecam pe bidivii nostri Scott (MTB downhill) si-i dam la vale.
Avem in fata o panglica de asfalt perfect care serpuieste prin ceata, dar ca sa ne intram in mana Edgar ne conduce pe niste scurtaturi - un scurt downhill pe macadam combinat cu iarba uda care ma face sa apreciez suspensia integrala si franele pe disc. Apoi ne asternem la drum, ruland cuminti pe asfalt. Panta nu e mare, chiar pedalam la vale, si simt lipsa unei foi mai mari de angrenaj (MTBurile adevarate de downhill au o singura foaie cu mai putini dinti :) ).
Ne asteapta 40 km de coborare... baietii mai aprigi se duc la vale vijelios, insa eu stau cuminte pe langa Lore si ma mai opresc sa fac poze. Masina care ne-a adus ne insoteste, ruland la cativa zeci de m in urma noastra si inchizand plutonul.

Iesind din nori si lasand in urma pajistea alpina, vedem imensa vale in fata noastra napadita de vegetatie, iar raul o feliaza in doua. Pe versantul drept, drumul serpuieste pana departe in vale. Abia acum realizam cata coborare ne asteapta!

Niste paraie curg pe un pat de ciment amenajat, exact peste drum. Pesemne la ei nu ingheata niciodata, ca n-ar avea cum trece masinile pe gheata. Desi intram usor in ele, rotile ne arunca apa pana in bocanci!
Coboram soseaua lunga si sinuoasa si ajungem la cateva case mascate de padure, cu bananieri in jur. Oprim si ne adunam intr-o parcare. De aici, gata cu asfaltul... dupa pauza de rigoare si ne mai asteapta cativa km de macadam. Desi circulatia e redusa, masinile pe care le intalnim pe acelasi sens ne umplu de praf, asa ca mai bine le intrecem (o camioneta si un autobuz, care saracii dadeau din groapa in groapa in timp ce noi faceam slalom cu bicicleta).
Distractia se termina dupa vreo 40km, cand incepe sa devina dureros (pentru fund!) si plat, si scapam astfel de picurii ce devin tot mai desi.
E miezul zilei, masina ne culege si ne depune la Santa Maria, o mica asezare unde se intalneste valea ce-am coborat-o din pas cu valea Urubamba, ce aduce puhoaie de apa vijelioasa si ciocolatie. Pesemne ploua sus la munte.
Acolo ne cazam la un mic hotel restaurant, pranzim, si ghidul cu 5 baieti pleaca la o tura de rafting pe Urubamba. Noi ne-am mai dat in barci pe Rio Chile la Arequipa, acolo era cald aici e destul de racoare iar apa rece si murdara nu ne tenteaza. Desi suntem imbiati, nu ne bagam si ramanem cu canadianul Taylor sa colindam prin catun. De-a lungul drumului prafos gasim un fel de piata, cu niste tarabe de la care luam ananas, frumos mirositor cu 1 Sol (= 1 leu) si niste mango delicioase, proaspete.
De ce sa nu exploram putin zona? Mancam fructele, luam cate o bere drept combustibil si pornim spre un deal abrupt cu ceva culturi ce se vad pe pante.

Iesind dintre case, intram in jungla. Aici, surpriza: intalnim cativa localnici, si case inconjurate de vegetatie care din exteriorul junglei nu se vad. Casele sunt din caramizi de pamant, in stare buna, si mai multe poteci se strecoara printre copacii care mai de care mai exotici: lamai, bananieri, portocali, mango, avocado si multi altii pe care nu-i cunoastem. Ne bucuram cand vedem ananasul, creste in varful unei plante tepoase (ca un fel de aloe). Lasand la o parte orice retinere, mananc mango de pe jos si bem berea ce-o avem cu noi. Ajungand langa o gospodarie, o batrana generoasa ne ofera fructe, zicand ca ce culegem de jos 'No es bueno'... ce-i drept erau mai bune ale ei, mai mari si mai copte. Iesim intr-un luminis si admiram privelistea, un strat de nori ca o patura pluteste in vazduh peste varfuri si se vede foarte bine valea pe care urmeaza sa pornim a doua zi cu confluenta celor doua rauri.

Ne intoarcem la baza si intalnim restul trupei ce a gustat din plin raftingul. Cinam (mancarea a fost foarte buna) si dupa ce ne distram pe terasa cu niste dulai enormi ce insistau sa ne aduca si sa ne puna in brate pietrele ce le aruncam, ne retragem si adormim tarziu, cam greu cu zgomotul masinilor mari ce treceau uneori chiar sub geamul nostru.

A doua zi dupa micul dejun, ne imbarcam toti intr-o camioneta veche si mergem cativa km pe un drum in amonte pe valea Urubamba, sa nu-i facem pe jos.

Ne asteapta o zi intreaga de mers... sunt curios ce inseamna o zi de mers pt o agentie de turism, caci acasa am facut uneori si peste 50km in zi-lumina!

Pornim pe o poteca printre niste gradini, dupa cateva minute, pauza: Edgar ne prezinta diferite plante tropicale: mango, papaia, avocado, bananier.
Mai mergem putin si ajungem la cateva plantatii de tufe verzi: e Coca. Coca se cultiva aici in jungla inalta, mai peste tot. E folosita la ceai si la mestecat (reduce raul de inaltime), am mestecat si eu din cand in cand si n-am simtit nici un efect real (decat poate ...placebo) dar acum vedem pentru prima data planta. Drogurile se obtin din multe frunze de coca rafinate cu ceva chimicale, consumul si ceai si mestecatul fiind o traditie.
Tufele se tund de 2 ori pe an, si dupa 3 ani se taie tufa de la radacina, ca sa creasca alta noua.

 Chiar langa plantatie cativa copii culeg mango din copac, luand fructele coapte cu un saculet legat la capatul unei prajini.
Urmam poteca pe langa albia raului... gospodariile intalnite sunt ascunse de vegetatie dar se vede ca sunt locuite, si nu pustii, oamenii traiesc aici simplu si doar din agricultura. Uneori, intalnim copii sau femei care stau pe marginea drumului si asteapta turistii, vanzandu-le apa si sucuri... din pacate n-am vazut pe nici unul vanzand fructe proaspete (pacat).
Incepem sa urcam o panta spre niste case la care le vedem doar acoperisurile printre copaci... ajungand acolo o tanti cu o maimuta legata in lesa ne intampina, maimuta jucausa se catara pe noi, ne buzunareste si se bucaura ca-i oferim biscuiti si banane. In schimb, tanti ne cere bani. Trist, dar adevarat!

Ajungem curand la o gospodarie ce are amenajat un loc de primit turisti: totul rustic, cu bancute de lemn, hamace, masuta, acoperis de paie... ni se ofera fructe, dulciuri si sucuri pentru cativa banuti! Oamenii sunt foarte ospitalieri, am stat acolo si-am lenevit o vreme.

Pornim pe versantul ce se ridica abrupt deasupra raului, si ajungem la 'Camino Inca'. Edgar ne spune ca abia prin anii '90 a fost gasit, curatat si dat in folosinta pt turisti acest vechi drum inca, ce practic se muleaza si serpuieste pe versantul aproape vertical la cateva sute de m deasupra raului... Parcurgem cu atentie lucrarea straveche, adevarata opera de arta, iar sub noi spumega Urubamba. in unele locuri au cladit terasament din pietre pe niste abrupturi aproape verticale, alteori e sapat in stanca. Ajungand pe un promontoriu stancos, ai impresia ca esti suspendat deasupra raului! 

  

Portiunea de versant abrupt nu e lunga, si oricum ajungem cam prea repede pentru gustul meu... ajungem iarasi intr-un catun mascat de vegetatie, in mijlocul padurii. Acolo facem pauza (cam multe pauze!), Edgar ne povesteste putina istorie, dar incepe sa picure, ne luam hainele de ploaie.
Eu ramaneam de obicei in urma sa fac poze, de data asta am intarziat putin mai mult ca m-am echipat de ploaie, si brusc nu mi-am mai vazut grupul! Am incercat sa tin poteca principala, si intalnind o femeie intr-o gradina am intrebat-o de drum (camino a Machu Picchu), ea dirijandu-ma in sus pe deal.
Am dat bice la deal pe o poteca sa ajung grupul, trimitand semnale, dar relativ repede am constatat ca nu-i directia buna si ca nu sunt urme... plus ca nu raspundea nimeni. Practic ma ratacisem... dar faceam haz de necaz in gand, ca-i spusesem la Edgar ca ma descurc sa ajung singur la Machu Picchu, studiind terenul de pe Google Earth!
Decizia a fost rapida, ma separasem deja de 15 minute de ei, si probabil mi-au constatat lipsa. M-am intors spre catun, si am cautat o alta poteca pe directia vaii... intre timp am auzit si semnalele lor, trebuia s-o iau la vale, nu la deal.

Poteci erau destule, si pe culme si in vale (acolo era si drumul auto spre Santa Teresa) insa ce aflasem abia acum e ca Inca Jungle Trail e pe valea raului.
Coboram deci spre rau, printre vegetatie. Intersectam drumul auto (neasfaltat) si ajungem la alt catun... pe aici prin jungla sunt plin de asezari micute, in care oamenii isi duc traiul muncind si hranindu-se din natura.
Ne oprim pentru pranz la un micut restaurant cochet amenajat, iar cateva hamace si butuci de lemn ne asteapta pt siesta! Un tip vopseste o piatra imensa, desenand in relief harta zonei. Discut cu el, e american si lucreaza voluntar la cei cu restaurantul de cateva luni, ajutand la treburi in schimbul cazarii si mancarii! A vizitat Romania si-mi lasa o impresie f placuta. Luam pranzul. Toate mesele servite in cadrul excursiei au fost excelente, dar aici avem fructe (mango si ananas) din productia proprie a casei!
Continuam drumul in amonte pe valea Urubamba, remarcand din loc in loc urmele unei foste cai ferate. Actualmente in functiune doar pana la Uzina Hidroelectrica, in trecut calea ferata ajungea la Quillabamba, dar a fost distrusa de viituri pe segmentul din aval.

Trecem raul pe un pod suspendat, solid, facut recent, caci in fata versantul devine foarte abrupt. Mergem o bucata, si iesim din canion intr-un loc mai larg. Mai trecem odata apa pe alt pod, si tocmai am ajuns la Cocalmayo!

Cocalmayo e un mic paradis, nu departe de Santa Teresa: izvoarele termale ce tasnesc din pamant alimenteaza niste bazine construite cu gust, direct in stanca versantului. E loc suficient de innotat, dar si de stat la plaja, sau lenevit pe gazonul impecabil aranjat. Exista dusuri, garderoba, restaurante, toate amenajate rustic in mijlocul naturii. Ne relaxam deci pana la lasarea intunericului, pe urma ghidul aranjeaza cu un microbuz sa ne transporte la Santa Teresa, pentru innoptat (cica sa nu ne transpiram din nou mergand, si sa nu ne murdarim de praf pe drum, proaspat iesiti de la dus).
Santa Teresa este un oras nou, reconstruit pe o terasa inalta dupa ce o viitura distrusese vatra satului prin anii 80.

Ziua urmatoare (a treia) vedem si ce-a mai ramas din vechea asezare, izbita de furia apelor: 2 ziduri, ale bisericii si ale scolii!
Cum Edgar e baiat bun si vrea sa ne arate cat mai multe chestii interesante, pornim cu alt microbuz pana la Hidroelectrica... normal drumul neasfaltat ar fi trebuit parcurs pe jos, dar noi avem alte planuri! Ne grabim sa vedem Machu Picchu in aceeasi zi (a treia). Pe drum, suntem impresionati de galeria de evacuare a centralei, un suvoi de apa imens tasneste cu vuiet din munte (hidrocentrala este in munte, nu se vede nimic la suprafata).
Ajungand la Hidroelectrica suntem inregistrati la intrarea in 'Santuario Historico Machu Pichhu'. De aici, vom urma calea ferata, in amonte pe vale.

Deasupra unui versant inalt, Edgar ne arata doua ziduri cu ferestre:
"- You can see Machu Picchu buildings from here!"
Mersul de-a lungul caii ferate e plictisitor, dar ajungem in Aguas Calientes odata cu amiaza. Ne cazam la hotel si luam pranzul, iar dupa masa (si dupa o scurta siesta) avem planificata o excursie interesanta: varful Wayna Potosi (Putukusi).

Acest varf se inalta pe partea opusa a vaii (fata de sanctuar), iar raul Urubamba il inconjoara ca un colier, impreuna cu calea ferata. Diferenta de nivel e vreo 400m, si vom merge doar 5 (ceilalti raman sa se odihneasca): canadianul Taylor, americanul Kevin, noi romanii si Edgar, care ne conduce.
Urcusul e abrupt, si include scari alunecoase de lemn la aprox 75 grd. Ajungem intr-o ora, vederea taindu-ne respiratia! Ramanem muti de uimire, admirand Machu Picchu dintr-o loja speciala!

Incadrat de cele doua piscuri sacre (Machu Picchu 3081m la S, si Wayna Picchu 2720m la N), sanctuarul ocupa coama ascutita a inseuarii, la 2400m. Cum Wayna Potosi e la aceeasi inaltime, vedem sanctuarul in prim plan, clar ca intr-o carte deschisa. Vedem vizitatorii raspanditi printre formele geometrice ale constructiilor, drumul auto serpuieste din vale, vedem Inka trail ce ajunge in sanctuar prin Poarta Soarelui (Intipunku), vedem temple, terase, Wayna Picchu cu alte terase chiar in varf! Maine, nici nu mai am nevoie de harta, ochesc pana si poteca ce urca din vale pe langa drumul auto! Aceasta vedere de ansamblu a meritat din plin, si ne-a deschis mai tare apetitul de a vizita minunatia de cetate!

Coboram, Aguas Calientes se zareste jos in valea abruta, aproape cufundat in vegetatie... gandul mi-e la maretul sanctuar!
Ziua finala a excursiei e dedicata aproape in intregime acestuia... trezirea la 4, plecarea la 4:30 pentru a ajunge printre primii la intrarea in sanctuar, inainte de 6 cand se deschide. E coada de dimineata, pentru ca pe Wayna Picchu pot intra doar 400 de vizitatori zilnic, doar cine se scoala devreme are privilegiul de a urca si acolo.
Pe poteca pietruita ce coteste scurt la fiecare cativa m, gonesc la deal prin ceata umeda a diminetii. I-am lasat pe ceilalti din grup in urma, urcand "like a fucking machine", cum ma gratuleaza inciudat irlandezul Ryan. Se lumineaza intre timp, ajung la intrare leoarca de sudoare si-mi astept colegii.
Prin ceata laptoasa, in triluri de pasari, apar primele culmi si piscuri, e deja ziua si norii mai ca s-ar razbuna.

Intram. Ne insiram pe o terasa si ascultam explicatiile lui Edgar... Despre incasi, despre zei, despre tehnici de constructie, despre soare si despre luna, despre preoti, despre sarpe, condor si puma, despre pietre, varfuri, si despre semnificatiile lor. Nimic nu e la intamplare, parca totul are un rost aici... si parca rasplatindu-ne, ceata se ridica incet-incet si sanctuarul se dezvaluie in toata splendoarea!
Edgar si-a luat ramas bun de la noi dupa o vreme, lasandu-ne sa exploram celelalte minuni:
- Intiwatana, piatra ce servea ca si ceas solar si calendar
- Wayna Picchu, adevarat avanpost terasat cu temple, ca si cabina de comanda a unei nave.
- Templul Lunii (intr-o caverna la S in jungla jos spre rau, sub Huayna Picchu). M-am plictisit coborand pana la el, insa la intoarcere am venit pe un drum incas ce strabatea prin jungla, mai apoi taiat in stanca versantului inclinata aproape vertical, mi-a placut mai mult drumul decat templul!
- Podul incas (un alt acces in sanctuar era pe acest pod suspendat deasupra unei prapastii sub vf Machu Picchu, drumul se restaureaza in momentul de fata)
- Intipunku, locul pe unde ajunge Inka Trail, si deasupra caruia rasare soarele peste cetate.

 

Cele vazute mi-au umplut ziua si m-au facut sa uit de timp, de oboseala sau de restul lumii... totusi am coborat in ultima clipa sa prind trenul ce pleca din Aguas Calientes, la care aveam bilet.
Trenul ne-a scos pe firul vaii prin noaptea neagra (la 18 se lasa intunericul) pana la Ollantaytambo, de acolo masina firmei ne-a pescuit si dus inapoi in Cuzco.


"In January 2010 heavy rain caused flooding which buried or washed away roads and railways leading to Macch Picchu, trapping over 2000 tourists there.
They have been evacuated. Maccu Picchu has been closed until further notice." sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Machu_Picchu

Da, asta chiar s-a intamplat la mai putin de doua luni dupa ce am fost noi acolo!
Oraselul turistic Aguas Calientes a fost puternic afectat de Urubamba, detalii aici... Ce sa mai spunem atunci de calea ferata de-a lungul vaii? Oamenii au fost preluati cu elicopterele armatei.

Cu Edgar m-am reintalnit urmatoarele zile in Cuzco, am luat masa in oras cu 'printesa' lui si ne-a aratat Coricancha, fostul templu al Soarelui (cel mai important din Cuzco, si din intregul imperiu Inca). Peste el, spaniolii au ridicat o manastire dominicana. La un cutremur in 1950, ceea ce construisera spaniolii peste anumite sectiuni de zid inca s-a daramat, si vechile ziduri de piatra au iesit la iveala!

Edgar: "- The spaniards never discovered Machu Picchu! "
Me: "- How do we know that?!"
Edgar: "- Because there's no church built there!" 
Me: "- I can feel you're a little angry about the spaniards..."
Edgar: "- Yeah, I am... But it's history now..." :-)

Mai multe poze: http://picasaweb.google.com/alin.ciula/20091204CuscoMachupicchu 

Multumiri:
Hoinarii, Mile Rosu, Petru Budur (TM), Talida Istudor (CJ), Marcel Barbulescu (USA)