Vremuri noi, vremuri capricioase.Daca o saptamana inainte de Craciun ne bucuram de zapada mare, cele peste 15 grade care au urmat au topit orice urma. Doar spre varfuri a mai ramas. Si cum nu ne doream sa facem schi-alpinism, ci doar o amarata de partie...
Dupa Craciun, cateva zile cu fulgi jucausi au reaprins speranta...
Avem doar o zi pentru mers la zapada. Pentru asta, destinatia nu poate fi decat Semenicul... Muntele Mic iese din discutie (spuneam ca vrem schi pe partie, da?)
Desi camerele arata totul pudrat cu alb, telefoanele anunta dezastrul: 5-10 cm masoara stratul de zapada, teleschiurile nu merg caci doar sadicii ar putea sa-si beleasca schiurile pe asa ceva.
Pai... atata avem si la Timisoara!
Pacat ca Timisoara n-are vreun deal, si nici macar papusoi nu mai are... mai nou are parcele (goale, multe).
Andrei vrea la Tarcu :) draga copile, vrei sa mergem pana deseara prin zapada la deal?
Din motive de spatiu si timp, in loc de clasicul Charlottenburg, alegem un deal la Buzias.
Iata-ma deci facand niste urme prin zapada de-o palma... delusorul ales e domol.
Dupa ce alunecam la vale de cateva ori, peste o combinatie de zapada si ierburi campenesti, Andrei zice:
- Nu mai vreau cu schiurile.
Il inteleg, daca le caram la deal macar de-ar fi vreo satisfactie.
Hai sa incercam cu sania.
Calatorim peste dealuri intr-un decor splendid, in masina care danseaza ca barca pe drumul inghetat. Pai sania ar merge mai bine pe drumul cu zapada batatorita!
Oprim la Vermes, unde o strada lucioasa ne face cu ochiul. Ne dam de cateva ori, luam rugina de pe talpici si pornim mai departe.
Ulita copilariei
Mai demult, parca era mai multa zapada. Pe atunci, erau si putine masini.
Nu e ca la Avram, unde luai o viteza nebuna, si colegul meu de banca si-a rupt piciorul ca nu s-a tras la timp din 'canal'. 'Canalul' era un jgheab care se forma in mijlocul strazii lutoase si abrupte, greu de urcat si pe jos cand ploua. Iarna, dupa cateva ture de sanie... devenea o scobitura lata de-un metru, plina de gheata. Alunecam pe acolo la vale chiuind, cu viteze nimicitoare. Seara, ieseau randuri de scantei, caci talpicele de metal mai gaseau cate-o piatra ascunsa sub gheata. Dar asta era alta strada.
Strada mea e molcoma si linisita.
In primele 'excursii' cu bicicleta eram mandru ca gascanul lui Todor nu ma mai poate prinde. Era mare si periculos gascanul si venea dupa mine sa ma sasaie si sa ma muste, mi-era si teama sa trec pe acolo. Eeee... dar de cand aveam bicicleta, se schimbase situatia.
La Ciolac, pe alta strada de langa a mea panta era mai abrupta si ieseam direct in strada principala, in ştrec. Acolo ne dadeam doar cand era multa zapada si pana apucau sa puna cenusa, fiind strada mai circulata.
Acolo am suferit o prima 'trauma' :) ... invatam sa ma dau pe burta, si am dat cu sania in stalpul amplasat extrem de prost, chiar la baza pantei in marginea strazii.
O patanie mai delicata am suferit-o pe Cioaca. Cioaca era peste Barzava, pe deal. Trebuia sa urci ditamai panta si sa te dai pe panta cu zapada in cealalta parte. Partia intra apoi intr-o padurice pe un vechi drum de cară afundat in sol (tot un fel de jgheab, dar cat sa treaca o căruţă) si lua un viraj larg spre sat. Cand e zapada mare, daca se dau multi acolo se face o partie extraordinara!
Acolo pe Cioaca m-am dat primele dati cu schiurile, cu cizme de gumă in picioare. Acolo am sarit la trambulina, cateva terase naturale ale dealului ma ajutau sa ma imprastii spectaculos, uneori. Tot acolo cu 'bobul' (un lant de sanii) mi-am lovit obrazul si putea sa iese rau... dar asta intr-o alta povestire.
Ulita mea era ieri plina de copii. Mai mici si mai mari, chiar si parinti. Cand am ajuns si noi, urmele saniilor sticleau pe zapada batatorita. Aici nimeni nu pune cenusa caci multi au copii, exista trotuar iar panta fiind mica orice masina (si nu-s multe) urca fara probleme.
Nu pot sa nu constat ironia sortii.
Am plecat din locurile natale, stau intr-un oras mare si alerg dupa munti inalti si partii rapide, cu multa zapada si teleschiuri.
Dar soarta m-a trimis la origini, sa invat sa apreciez ce-am avut si ce am.
Ce fericire pe Andrei, cand se impingea la vale pe sanie cu ceilalti copii, pe care abia ii cunoscuse!
Ce bucurie pe un copil c-o rabla de sanie!
Andrei n-ar mai fi vrut sa plecam... iar eu as fi vrut sa dau timpul inapoi.
