Patanii si Invataminte

Patanii si invataminte... Ce frumos suna. Acuma sa va povestesc de o patanie de-a mea. Ma bazaie unu si altu sa scriu povestea..., nu ca mi-ar displace, dar aveti putina rabdare. Sambata 29.01.2005. Impreuna cu Kitty si cu multi altii, mergem la M Mic la ski. Suntem la telescaun odata cu ceilalti colegi, si culmea, de data asta ne-am organizat f. bine cu bagajele, urcam cu telescaunul in platou. De pe telescaun studiez configuratia terenului pentru o eventuala coborare cu snowboardul. Sa faci surf printre copaci, pe zapada mare, neatinsa..., that's life, e o senzatie care nu se poate descrie.

Ajungem sus, fac o tura doua, si ma hotarasc sa cobor la masina pe schiuri, pe drum, sa aduc ochelarii de soare si pentru mine si pentru Kitty, era deranjant sa skiezi si sa-ti intre zapada in ochi. In acelasi timp testez coborarea pe skiuri, pe drum, la plecare duminica ne propusesem sa mergem la vale pe schiuri, si voiam sa vad cum e. Urc iarasi cu telescaunul, ocazie cu care scap in zapada ochelarii mei, undeva aproape de statia de plecare. Ideea de a cobora pe snowboard pe sub telescaun nu-mi da pace, iar un motiv bun s-o fac ar fi sa-mi recuperez ochetii. Ajuns sus, nu stau mult pe ganduri, schimb schiurile cu placa, ii comunic la Kitty ca plec la vale cu snowboardul si ca in 2 ore sunt inapoi, si alerg pe platou prin zapada dupa inca 4 care erau inaintea mea si voiau sa faca acelasi lucru.

Ii ajung, imi spun ca au mai coborat, si ca in 30 min maxim suntem jos. Ma iau dupa ei. Greseala! Mai bine o faceam dupa capul meu, si atunci nu as fi avut probleme. Baietii isi dau la vale, alunecam in viteza, pe zapada virgina, ne indreptam spre liziera padurii. Intram in padure si crosetam dare pe zapada printre copaci. La un moment dat aud cu stupoare: - Nu-i bine! Am luat-o gresit! Unde aia mea suntem? Perspective incantatoare... Suntem rataciti undeva in padure, intre Platoul M Mic si Valea Borlovii. Am semnal la telefon, caci vorbesc cu Kitty, (imi spune ca am plecat cu cheia de la camera, ghinion, lasa ca in doua ore sunt inapoi, ii zic). Ma bucur ca pot vorbi la telefon, insa imi dau seama ca... I'm in deep shit! Nu am cum sa fiu pe directia cea buna, spre telescaun, ca acolo nu e semnal. Ora 3 jumate, in doua ore e intuneric. Suntem pe o vale, in padure, abrupta si cu zapada pe alocuri pana la brau. Habar nu avem unde suntem si pe unde sa o luam. Imi dau seama ca trebuie sa ies musai la drum pana se face intuneric. Nu mai stau la discutii, si o iau inainte prin rapa la vale. Ceilalti vin mai timid dupa mine, dar la un moment dat raman in spate. Nu stau sa-i astept, oricum ei coboara pe urmele mele. Nici vorba sa te poti da cu placa, e plin de bolovani si pe milocul vaii inzapezite clipoceste un paraias. La un moment dat cobor de pe un bolovan urias dandu-ma pe fund vreo 2-3 m, nu e nici un pericol sa ma ranesc aterizand in zapada mare. Ceilalti sunt mult in spate, nu-i mai zaresc si nici nu-i aud, si valea parca nu se mai termina. Am mers cam o cam o ora, luptand din greu cu zapada, am scapat si un picior in apa, nimic grav, oricum sunt leoarca de transpiratie. Incerc sa evit o portiune mai stramta, ca un fel de canion, si pornesc pe versant pe curba de nivel. Ma amagesc cu gandul ca dupa urmatoarea culme voi vedea telescaunul. Si tot asa ma amagesc vreo ora, mentinand directia spre telescaun. La un moment dat, zaresc mai jos printre copaci un fel de luminis. Nu stau pe ganduri si cobor acolo, am iesit la liman, e un fel de poiana, apoi un rau, cu siguranta drumul e pe partea cealalta, caci stalpii de curent traverseaza poiana. In poiana zapada e pana in brau, inaintez cu greu si gasesc un loc pe unde trec raul pe niste crengi, aruncandu-mi placa si betele pe partea cealalta si apoi facand echilibristica. Nu m-am inselat, urc taluzul din fata si sunt pe drum. Insa e deja ora 18, se intuneca, incerc sa alerg pe drum spre telescaun, insa efortul e prea mare si ma cumintesc mergand la pas.

Apare o masina din fata. Chiar ma gandeam la prietenii mei: Mita, Simona, Gerszon, Lili ca trebuiau sa coboare si ce bine ar fi daca n-au plecat inca. Sunt chiar ei! Ma ajuta cu ceva haleala si de baut, le multumesc si le spun sa sune cand au semnal la Kitty, sa nu-si faca griji. Apare cineva cu un snowmobil, ii cauta pe ceilalti. Le spun ca au ramas in urma si ca trebuie sa razbata la sosea, mai jos pe drum. Din nefericire nu mai urca inapoi la cabane, asa ca nu am cu ce sa urc in platou. Imi continui drumul si ajung la Telescaunul din Valea Craiului la 19. Perspectivele sunt sa raman sa dorm acolo, cu paznicul, sa plec cu masina la Caransebes sau in Borlova, sau... O idee traznita imi trece prin cap. Cat as face pana sus, mergand prin zapada? Sunt peste 10 km pe drum, exclud din start orice alte variante, prin care as putea ramane intepenit pe undeva prin zapada, ceea ce ar insemna o noapte in zapada si un posibil inghet. Brrr!!! Incerc sa-mi adun mintile si sa-mi evaluez sansele. Drumul ar insemna cateva ore, intre 4 si 6, deci as ajunge sus in jurul miezului noptii. Pot lasa snowboardul in masina, nu are rost sa-l car, ca maine oricum n-as fi bun de nimic dupa atata efort. Sunt destul de obosit, si un efort de 4 ore ar putea sa ma epuizeze complet, sa nu mai pot merge. Ma hotarasc sa incerc, incet, metodic, folosind cum trebuie betele de ski, cu pauze din juma' in juma' de ora. Intr-un fel sunt fericit. Ce alta ocazie mai buna as fi avut sa fac traseul asta noaptea pe zapada? Imi inchipui ca sus ar putea fi viscol, si-mi dau seama ca drumul prin platou, chiar pe urma de ratrak, ar putea fi impracticabil. Ei si? O sa-mi dau seama cum e vremea inainte de a iesi din padure, si in caz de viscol puternic m-as putea intoarce inapoi de unde am plecat. Va fi o decizie de luat atunci, in Saua Jigorii, asa ca de ce sa nu merg pana acolo? Am fost doar asta-primavara cu bicicleta pe drumul asta si am facut o ora in urcare. Paznicul ma invita sa dorm acolo cu el, la caldura, si se minuneaza ca vreau sa plec in sus noaptea. Imi va trebui apa pe drum. Gatul deja ma arde si e uscat, e pericol sa ma deshidratez, ca sunt ud leoarca de transpiratie. In exterior, geaca a inghetat scoarta. Iau din portbagajul masinii un PET, las snowboardul acolo, reglez chinga la bete sa le pot tine corect, si la drum! Inaintez prin zapada, pe urma snowmobilului. Ninge slab, nu bate vantul, si las in urma lumina becului de la telescaun, intrand in semiobscuritate. Lanterna ioc, o aveam sus in rucsac, dar cine s-ar fi gandit ca ma va prinde noaptea? In jur, natura se distinge in nuante de cenusiu. Zapada e un cenusiu laptos, cu niste dungi mai inchise care reprezinta urma pe care reusesc sa inaintez. Un pas in lateral, si ma afund peste glezne in zapada pufoasa. Tatonez in mers stanga-dreapta cu betele, singurul loc in care nu ma afund e aceasta urma, lata suficient cat sa pasesc pe ea fara probleme. Fiecare pas pe care il fac sa inaintez inseamna implicit si o alunecare inapoi de cativa centimetri, caci am boots de snowboard si talpa nu e propice mersului in zapada. Folosesc din plin betele sa ma sprijin si sa contracarez chestia asta neplacuta, alunecatul piciorului inapoi pe zapada. Ajung la 19: 30 la drumul spre Cuntu. Fac o pauza, mi-e sete ingrozitor, dar nu ma hazardez sa cobor la parau dupa apa, caci e prea intuneric acolo sub brazi si e mare zapada. Stiu ca sunt paraie mai sus chiar langa drum, o sa-mi umplu sticla de acolo. E plafon de nori, ninge slab si linistit, insa ochii mi s-au obisnuit cu semiobscuritatea si nu am probleme sa ma orientez in jur. De-ar fi fost senin, cu luna, as vedea ca ziua, dar... Undeva spre nord, peste varfurile copacilor, cerul e putin mai luminos, dar culmea, luminozitatea apare si dispare, ca o fata morgana. Imi dau seama ca intr-acolo e crucea luminata, ce am zarit-o altadata chiar de pe dealul Buziasului. Sa se aprinda cu intermitente? Nu stiam de asa ceva, dar treptat, impresia asta mi se confirma. Nu-mi dau seama cand se aprinde, insa fiecare stingere ma deruteaza, provocandu-mi neliniste. Iau partea buna a lucrurilor: lumina aia difuza, abia perceptibila, reprezinta pentru mine un far, imi da speranta, spre ea ma indrept, acolo e capatul drumului si a chinurilor, chiar daca serpentinele lungi ma innebunesc si ma fac sa-mi consum energia de-a latul versantului. Ma opresc auzind susur de apa. Trebuie sa alimentez, ma abat din drum intrand in zapada parfumata pana peste genunchi. Ma sprijin in bete si cobor 2 metripana la unda neagra, datatoare de viata. Simt apa, observ ca PETul se umple incet incet, si sorb cu nesat. Dupa 2-3 inghitituri nu-mi mai simt gatul si nici stomacul, au inghetat, iar eu sunt o locomotiva cu aburi incinsa care se stampara, as putea sa am probleme din cauza apei reci. Ma intorc la drum, varand sticla sub haina. Caldura degajata de mine o va incalzi, si voi putea bea fara probleme mai incolo. Am tot timpul sa ajung sus, nu trebuie sa ma grabesc. De fapt nici n-as avea cum sa ma grabesc, sunt destul de obosit si nici la jumatea drumului n-am ajuns, sunt multumit ca pot mentine un ritm acceptabil. Locul mult visat, Saua Jigorii, apare in dreapta, de un alb laptos patat de putinii brazi negri ca taciunele. Daca m-as intoarce, inapoi mi-ar lua mai putin decat la urcus, e abia ora 21: 20, si mai am aproxiomativ inca odata pe atat. Dupa o scurta pauza in care am servit apa, reiau marsul. De aici copacii sunt mai rari, vizibilitatea mai buna, insa si urmele cenusii ale snowmobilului s-au mai estompat din cauza ninsorii slabe. Cata zapada proaspata s-ar depune? Cativa cm? Nimica toata. Sa nu fie viscol sus. Din fericire atmosfera e calma, chiar calda, eu sunt in clocot, in hainele leoarca de transpiratie. Mai fac pauze, dar dupa 2-3 minute de odihna incepe sa ma patrunda frigul prin hainele ude, asa ca nu-mi permit sa stau mai mult. Imi imaginez cum ar fi sa innoptez in stana de langa drum. N-am ajuns inca acolo, dar e inca o tinta intermediara, o speranta. Nu pot ramane acolo, cum sunt leoarca, intr-o ora as fi inghetat bocna, m-ar gasi astia sloi. O curba larga spre stanga, si observ niste mormane de zapada in cale. Sunt aproape de stana! Aici intorsese ratrakul in zapada, venind de sus si croind pista pentru skiorii ce doreau sa coboare pe drum. Inca niste pasi si iata stana! Pauza, ma hidratez, si scot telefonul ca poate-poate, desi stiu ca semnalul pe care il acolo nu e suficient, ca sunt dupa muchia muntelui. Intr-adevar, apelul esueaza. Linia de curent urca de aici direct in sus, in stanga, intr-acolo se vede foarte bine acum si aura crucii. Am coborat pe langa stalpi cu skiurile, dar acum trebuie sa ocolesc in dreapta spre Valea Soarelui pe drum si habar nu am cat de departe e curba. Ma indepartez de telul meu cu fiecare pas, nu am alta solutie, ma cuprinde un fel de disperare. Sleit de puteri ajung pana la urma la curba pe care o intuiam, de unde drumul curge spre statiune in linie dreapta. E un moment nasol. Sunt epuizat, abia imi tarai picioarele, ma opresc tot mai des, la fiecare suta de metri. Ma rezem in bete, ma dor ingrozitor picioarele, talpile, muschii, soldurile, pieptul si spatele, ceafa, si chiar capul incepe sa doara. Simt nevoia sa ma asez in zapada, si sunt chiar pe cale s-o fac, dar realizez ca as putea adormi imediat si aia ar insemna moartea. Pe cer disting cateva luminite, difuze. Sunt stelele! Scutur mainile si picioarele, dar parca ma apuca ameteala. Ma frec cu zapada pe fata, beau apa si pornesc cu un efort imens mai departe. Dupa cateva sute de metri, ajung la linia de curent. Folosesc stalpii drept reper. Iau ca tinta al 4-lea stalp. Ajung pana acolo, o mica pauza. Ochesc urmatorul al 4-lea stalp, si imi propun sa merg pana acolo... Sunt aproape. In dreapta mea, aura crucii devine cu fiecare pas din ce in ce mai luminoasa. Urmatorii stalpi de curent descriu un arc spre dreapta, iar in fata departe sa zaresc pe albul zapezii niste schelete negre: stalpii de la telescaun. Am ajuns! Stiu ca trebuie sa fie semnal, ma opresc, scot telefonul si sun. E 23.20. Kitty nu e foarte surprinsa ca am venit. Ma intreaba doar unde sunt, si-i spun sa vina daca poate in intampinare. Cobor mai mult alunecand si aruncandu-mi picioarele inainte spre cabana Dor de Munte. Mai sunt altii pe afara, imi ies in intampinare Kitty cu un baiat Sorin. Inainte sa merg in camera unde lumea doarme, poposim la restaurantul telechiului cel nou. Probabil ca nu am o figura prea placuta, si probabil ca miros ingrozitor, ca se uita lumea la mine ca la urs... Sunt la masa Adriana, Florin, Truf, apare Cristi, ma spal, savurez un ceai si rad o bere in loc de mancare. Berea e aliment, nu cred ca sunt in stare sa inghit ceva. Am dormit sforaind si deranjandu-i pe ceilalti pana pe la 3. Pe urma m-am trezit si n-am mai putut atipi de obosit ce eram. Dimineata eram nerabdator sa skiez, sa-mi treaca febra musculara. I-am intalnit pe partie si pe 2 din amicii mei, cu care ma pierdusem in padure. Ultimii doi iesisera la drum seara dupa 22, intr-o stare crunta de epuizare, si au fost recuperati de prietenii lor. Cam asta a fost, am luat decizia de a urca inapoi noaptea constient fiind ca nu ma pot baza pe nimeni sa ma scoata din incurcatura, a fost un risc asumat. Acum abia astept sa merg iarasi acolo, sa cobor prin padure si sa descopar traseul ratat, de la care a pornit toata tarasenia. Am s-o fac pe barba mea, cum stiu mai bine. Mai sunt amatori? Coborare cu placa prin padure, cu reper linia de telescaun? Cu bine, ALin C

PS: Dupa inca 3 saptamani, am fost din nou la M Mic. Vremea a fost superba. Se zarea Tarcu peste marea de nori Am facut cu ocazia aia coborarea cum trebuie, pe unde trebuie, ajutat fiind si de cateva urme. Urcasera cei de la Alternative cu schiuri de tura.

Creasta Vartopel - Arpasel

Creasta Vartopel Arpasel...

... obliga folosirea intensiva a mainilor. E creasta pe care se merge in patru labe. Ai putea s-o eviti, vazandu-ti frumos de drum pe poteca marcata prin caldarea Fundul Caprei. Ai putea s-o admiri cel mai bine de pe Piciorul Caprei, cu binoclul. Sau ai putea sa incerci sa vezi cum e acolo sus unde se avanta vulturii, sa traiesti emotia pasilor pe muchie.

Creasta Arpaselului - Catalin Pobega

"Living on the edge" - pentru unii e un mod de viata. Din aceasta categorie fac si eu parte. Stiam ca va trebui sa catar putin, ca vor fi niste rapeluri (din descrierile domnilor Dinu Mititeanu si Iulian Cozma - le multumesc pe aceasta cale pentru indicatii). Insa nemaifiind niciodata pe acolo (singura mea tura de Fagaras a fost Moldoveanu iarna, tot cu Alin T) cititul oricaror relatari este destul de putin relevant si nu-ti creeaza o imagine exacta. Singura imagine exacta este la fata locului.

Daca vrei sa citesti despre o tura normala Balea - Negoiu, in care n-am vazut mai nimic pentru ca era ceata, click aici. -------------------------------------------

ARPASELUL

N-are rost sa descriu parcurgerea crestei Vartopel Arpasel. Nu mai retin exact ce si cum. Mai bine astern impresiile, adica ceea ce a ramas si este esential. A fost ca un vis frumos, dar periculos totodata. Primul contact cu Arpaselul, vizual, are loc pe Piciorul Caprei, acolo unde un monument daltuit in marmura aduce aminte de 4 tineri din Oradea: Diana, Adrian, Vlad si Balint. Suflete senine, rapite de avalansa in 28 decembrie 2002. Acea zi are o semnificatie aparte pentru mine: prima tura de iarna, prima data-n Fagaras, urcus pe Moldoveanu iarna. De sus din varf, privind spre V, vazduhul era numai neguri, ce avansau hotarate spre noi, inghitind cu rapiditate varfuri si creste in zare. De comun acord cu Alin T am luat decizia inteleapta de a cobora atunci imediat prin valea Vistea, de a nu merge mai departe spre Podragu, cum planuisem initial. La cativa km, pe Piciorul Caprei, 4 tineri se indreptau spre refugiul "Fereastra Zmeilor". Vremea era pe cale sa se strice, vazduhul se innegura. Zapada era mare si le ingreuia mersul. Se grabeau, si nu si-au dat seama ca aerul se incalzise (aproape de 0), norii aia negri erau adusi de un front cald, de unde noaptea fusesera -20 de grade. Au incercat sa coboare in caldarea Fundul Caprei pe marcaj. Restul... e amintire. Prietenii mei Alin T, Cata si Vlad au si ei amintiri legate de locul asta. Tot in formatie de 4, se aventurasera iarna urmatoare prin caldarea din fata noastra, Fundul Caprei. Au fost insa mai precauti, coborand pe un pinten sudic, si urcand pe firul vaii la refugiu. Retragerea au facut-o spre vale, la Cabana Capra... Sunt aici, acum, cu mine, si vrem sa parcurgem Arpaselul. Vlad culege o floricica si o asaza pe mormant... Odihneasca-se in pace, atat sufletele celor 4, cat si a ceilorlalti surprinsi si luati de destin pe munte.

De pe Piciorul Caprei

De pe piciorul Caprei creasta Vartopel Arpasel se poate admira in voie. Zimti de piatra spre est, ca un fierastrau stirb pe alocuri. Mai aproape, doua turnuri, le zice Urechile de Iepure, de fapt chiar asa arata. Se vede si marele V, unde cica se face un rapel lung de aproape 40m, cu o regrupare in stanca la jumate. De fapt asta tot discuta prietenii mei, sa foloseasca la rapelul ala doua corzi innadite, ca sa-l faca dintr-una.

Coborand si traversand prin caldarea Fundul Caprei, am simtit apasarea stancilor de deasupra. Le-am admirat maretia si abrupturile si din partea cealalta, urcand spre Fereastra Zmeilor, prin care ne-am uitat dincolo, spre nord.

Dansul norilor

Dincolo stapaneau norii. Valatuci albi avansand alene in amonte pe vai, ridicandu-se vertical in dreptul crestei si apoi topindu-se in vazduh. Insa nici un nor n-apuca sa treaca linia crestei, pentru ca la sud stapanea soarele. Am pasit pe creasta cu grija, parca temandu-ne sa nu rupem fragilul echilibru al pietrei. Pornind de linga Fereastra Zmeilor pe creasta spre inaltimi, intrii in lumea tancurilor, a muchiilor, a peretilor abrupti. Nu ne-am legat in coarda, dar am purtat luat hamurile pe noi, sa fim pregatiti la nevoie. Am umblat in 4 labe pe muchiile ascutite, la urcusuri si coborasuri. Cata a remarcat o capra intr-un balcon, 10m sub noi spre nord. Nu se astepta sa-o surprinda oamenii tocmai acolo, venind de deasupra pe creasta. Nici n-avea unde fugi degraba, asa ca a ramas cuminte privindu-ne. Noi ne-am minunat cum ajunsese ea acolo, in versantul abrupt. Alte doua abia se zareau mai jos, ascunse de ceata. Toata muchia era de-altfel insemnata cu urme de capra, noi fiind intrusi pe taramul lor. In stanga drumului nostru sinuos, era senin si soarele stralucea, la dreapta insa valuri de ceata deasa ne limitau vizibilitatea. Aceasta ceata, nori in fapt ce urcau din Valea Arpasului, era vinovata si de umezeala de pe versantul nordic. In dreapta crestei (spre N) iarba era uda, pietrele asemenea. Eu preferasem sandalele (lucru contestat de colegii de echipa) si nu eram deloc incantat de mersul prin iarba uda. Ma miscam insa mai usor, iar la priza pe stanca diferenta era evidenta fata de bocancii cu talpa rigida. Aveam totusi in rucsac o pereche de adidasi, pentru catarat la nevoie. Varful Vartopel, Varful lui Adam, Varful Fantanii, cine la mai stie? Din varful lui Adam se desprinde Muchia Albotei. Recunosc ultima portiune din Albota, surprinsa intr-o magnifica poza iarna de Tavi Topai. In rest nu pare dificila, imi amintesc insa de lectura unei intamplari mai recente din Muchia Albotei: de data asta o fata din Cluj, alunecase si se ranise. Salvamontul o cautase mai bine de o zi (cum povestise apoi domnul Dinu Mititeanu), iar in timpul asta coechipierii fetei statusera langa ea.

Muchii nordice (Piscul Podragului)

Alin T studiaza traseul pentru o incursiune iarna. Ma mai gandesc daca am sa ma incumet iarna, cand trebuie sa cauti pitoanele sub zapada. Cand pe alocuri cornisa inselatoare iti lasa impresia de autostrada, si habar n-ai ca muchia subtire de piatra ce o sustine e undeva la stanga sau la dreapta.

Ma prabusesc in neant, odata cu cornisa! Sunt in aer, cad... si ma opresc izbindu-ma violent de un zid inghetat, in timp ce o masa uriasa de zapada dispare in ceata sub mine, cu un zgomot surd. Am ramas atarnand in coarda..., celalalt m-a tinut, m-a salvat! Acum imi striga disperat numele, trantit peste pioletul infipt pana la lama in zapada! Abia am glas sa strig: "Sunt aici, ma tin!". Am cazut cativa metri si atarn rezemandu-ma de peretele inghetat, pot doar ghici abisul de sub mine, ascuns de ceata. Nu am de ales, trebuie sa urc inapoi in creasta prin forte proprii. Desi tremur tot, apuc cu putere coarda-ntr-o mana si ma trag, degetele incep sa arda in manusa, coltarii se infig scrasnind in peretele la 80° iar cu cealalta mana infig cu putere pioletul in stanca, cat mai sus... Imaginatie bolnava!... Alung gandurile negre si ma concentrez la pasii din prezent, caci unul dintre noi a luat deja o tranta si altul il urmeaza dupa putin timp, dislocand un bolovan la o coborare si raschetand putin cateva pietre. Roca in creasta e parsiva, pe alocuri beton alternand cu portiuni friabile ce abia asteapta sa te rezemi de ele, sa plece si sa te poarte spre hau. In prezent nu ne leaga nici o coarda, mergem fara asigurare, o fi asta inconstienta sau doar siguranta, lejeritate indusa de bagajul minuscul pe care-l avem?

Walking on the edge - fotografie de Catalin Pobega

Un prim rapel, montam coarda pentru ca o coborare mai abrupta e umeda si alunecoasa (chiar inainte de Vf lui Adam, intersectia cu Muchia Albotei). Nu mi se pare periculos si nu ma asigur la ham, tinandu-ma totusi de coarda in zonele delicate. Radu face la fel. Starnesc indignarea celorlalti la primul turn - ureche de iepure. Vreau sa-l urc la liber. E format din placi de stanca in trepte, imense, insa aplecate ca tiglele pe casa (asta citisem si in povestirile despre Arpasel). Aderenta mainii si a talpii e esentiala, si la capitolul asta stau bine. Renunt la idee repede cand privesc prapastia de 100m din stanga, unde ajung cel mai probabil de alunec. Stanca e crapata puternic, multe blocuri stau in echilibru precar si nu-mi inspira incredere. In fine, Cata urca asigurat de Vlad, gaseste trei pitoane, apoi urmam in siguranta Radu, Alin T, Vlad si la urma eu. La coborarea de pe turnul pe care abia au loc 5 oameni, vreau sa fac rapel, insa coarda groasa aluneca greu prin cosulet, aproape ca stau si ma chinui pe loc. Fara sa ezit prea mult, scot asigurarea, si cobor tinandu-ma de coarda, pompiereste, cei cativa m. Intre timp ceilalti sunt pe celalalt turn - ureche de iepure, Radu si-a luat inima in dinti si a urcat gasind un cablu de otel de care sa se tina. Deja e ora 16, si norii se aduna deasupra crestei, invaluindu-ne in ceata. Luam ceva haine pe noi, e racoare, eu schimb sandalele cu adidasii . Nu mai avem mult insa si in curand suntem la capatul crestei, ce se termina brusc cativa m mai incolo.

Marele V al Arpaselului

Ultimul rapel, cel lung, de data asta nu ma joc si cer la cineva un opt. Aruncam corzile, 2 innodate ca sa ajunga pana jos. Coboara Vlad. Incepe sa picure. Ne striga ca a gasit pitoanele pentru regrupare, dar trece mai departe. Alin T il urmeaza. Ploua de-a binelea. Cobor putin spre prapastie, si ma asez pe burta privindu-l cum atarna de fire. Se desprind pietre din perete mai jos, Vlad il cearta, Alin se scuza ca nu el ci corzile atarnand greu au agatat pietre instabile. Dedesubtul meu e o surplomba unde Alin atarna ca un paianjen. Se pierde incet incet in ceata si stropi, si pe urma auzim doar strigatul, ca a ajuns cu bine jos. Urmatorul sunt eu. Ploaia se inteteste, corzile sunt deja ude. Ma las peste buza prapastiei, rezemandu-ma cu picioarele de stanci instabile care abia asteapta sa cada spre cei de jos. Totusi, ei sunt feriti, coborarea nu se face chiar deasupra lor ci intr-o parte, spre S-V, intr-acolo pleaca si pietricelele pe care le disloc cand si cand. Cobor sub surplomba, pierd contactul cu peretele, ma rotesc cu coarda 360° si ma rog la Dumnezeu ca bolovanul peste care atarna corzile sa nu se disloce si sa cada spre mine. Abia trag de corzile ude, imi trebuie doua maini pentru asta. Observ ingrijorat apa care se prelinge pe stanci, facandu-le alunecoase. Ploaia inmoaie si putina tarana de prin crapaturile stancilor. Ma rezem de perete cu grija, in coborarea de arahnida. Am impresia ca fiecare colt de piatra pe care il ating e gata-gata sa se desprinda si sa plece la vale. Iata-ma jos. Cautam sa ne adapostim de ploaie, insa asa ceva e imposibil. Stropii cad in rafale si apa a trecut deja prin fasul subtire ce-l port, si prin gluga. In curand o sa ajunga la piele, dupa gat, apoi in zonele sensibile... Strig, incepe sa coboare Radu, nu il zaresc inca dar vad corzile balanganindu-se. Apoi apare o forma gri, se misca undeva pe sus spre deosebire de stanca imobila si uda. Inca putin... Radu e jos, dar toti suntem deja uzi complet. Ultimul e Cata. Incearca niste manevre cu corzile, apoi il remarc atarnand sub surplomba. Se opreste in regrupare, deja il vedem bine, si incearca sa traga de corzi. Il ajutam si noi de jos. Desi tragem doi de un capat, coarda se blocheaza. Incercam tot felul de solutii, de la tras cu socuri sau tare, la stilul bici, sa o deblocam, nimic. E intepenita si nu merge trasa nici de celalalt capat. Cata va trebui sa urce inapoi si s-o deblocheze. Vlad ii trimite scarite si blocator, le trage Cata sus pe unul din capete. Intre timp Alin T si Radu pornesc pe valcel inspre vale, nu mai au rabdare. Orice piatra desprinsa din perete pe acolo se pravaleste, nici nu vreau sa ma gandesc la stanca friabila si uda de deasupra. Mai dureaza cateva minute si Cata e gata sa urce pe coarda. E frig deja, si picaturile ne intra in ochi cand privim spre el. Abia se zareste in ceata, incercand sa treaca de surplomba urcand pe coarda. Tensiunea e maxima. Cateva miscari, clinchet de metale, si o voce striga de sus: -Nu pot! -Ce-ai spus?, urlu cu mana palnie. -Nu pot sa urc!!! L-am privit pe Vlad, ce statea pe un bolovan cu apa siroindu-i pe fata, si tinea de un capat al franghiei intepenite. -Il astepti, nu-i asa? Vlad incuviinta. Sa nu pleci pana nu ajunge jos! nu mai stiu daca asta am spus, dar asta gandeam, si mi-era ciuda ca nu puteam sa-i fiu de nici un folos. Am pornit pe urma spre vale, cu strangere de inima si simtindu-ma ca un las. Dar nu mai aveam ce face acolo. M-am lipit de baza peretelui in coborare, ingrijorat ca vreun bloc de stanca ar putea pleca de deasupra mea. Faceam pasii de urias, ignorand grohotisul si pietrele instabile si tinandu-ma cu mainile de stinci. In urmatorul minut un bubuit rasuna deasupra. M-am ferit instinctiv, cautand cu privirea in sus. Fusese insa un tunet. Cata trebuia sa coboare de urgenta. Alin T si Radu erau deja jos, in siguranta, aproape de poteca marcata, eu coboram inca pe valcel ignorand micul paraias care se formase si in care practic imi bagam picioarele, cand Cata termina rapelul si impreuna cu Vlad pornira la vale. I-am zarit mai sus coborand tinandu-se de perete. Stiindu-i deja afara de pericol, am alergat dupa ceilalti, i-am ajuns langa lacul Capra si nu mica a fost mirarea lui Alin T si Radu cand auzira ca au ramas corzile acolo. M-au intrebat ceilalti doi ce fac. Ii vazusem de pe Piciorul Caprei, ajunsesera la marcaj, erau OK. Ploua inca bine si desi excursia era terminata cu peripetii, conta ca eram in siguranta. Fetele ne-au povestit cand le-am intalnit ca venisera pe Piciorul Caprei, acolo langa monumentul oradenilor. Au stat acolo mai bine de-o ora. Au zarit uneori 5 furnici colorate, urmand cu rigurozitate linia zimtata a crestei, profilata pe albastrul cerului si pe albul norilor. Se retrasera insa la timp sa nu le prinda ploaia, fete destepte, nu erau incepatoare pe munte. Ce-i drept si noua ni s-a parut ca zarim doi purici in zare, acolo unde un monument reprezinta diferenta dintre a fi sau a nu fi.

------------------------------

Intr-adevar Fagarasul m-a fermecat, in doua excursii in care mi-a aratat atatea lucruri, atatea pilde si atatea contraste!

Contrast (Lacul Capra)

Corzile avea sa la recupereze tot Catalin, impreuna cu Alin T, a doua zi, au facut ei restul, coborand din vf Capra in marele V al Arpaselului, pe o vreme splendida. Acelasi catel alb cu ureche neagra pripasit la Balea, ce ne insotise inspre Negoiu pana in Strunga Dracului, a mers cu ei intreaga tura. Nu, nu se blocase nodul in vreo stanca, dar nu reuseam sa la tragem din cauza frecarii cu piatra si cele doua inele unde asigurasem.

Dar poate asta o sa va povesteasca ei. Eu am treaba! Ascut coltarii si exersez cu pioletul...

Alin C.

Weekend Gugu III/III

Urmarea episodului anterior

"Cu forte proaspete si parca mai un pic mai dezmeticit m-am intors spre baraj, nu inainte de a trage insa un gat de tuica(de-aia tare de 40*) si a-i multumi lui Dumnezeu ca am scapat ca prin urechile acului. 
Peisajul insa, parca era diferit. Brazii nu mai aveau mantia alba, se scuturase toata zapada de pe ei in urma socului. Urmele mele pe unde venisem, nici urma de ele. 
Din fericire nu era ceata sa ma ratacesc, era senin, iar soarele la apus poleia in aur versantul din dreapta mea. Si oricum nu m-as fi ratacit ca tineam valea Raului Ses catre baraj. 
Nu dupa mult timp am zarit dezastrul... Retragerea imi era barata !!! Revarsata de pe o vale secundara dinspre dreapta, avalansa imi bara drumul. 
Inghesuiala mare de trunchiuri retezate, unele cu tot cu radacina, bolovani si urme de pamant proaspat (de humus) ieseau din masa de zapada. 
Ma apropii de acel loc cu grija, iar apoi cu dificultate, ca ma afundam tot mai tare in zapada. Ce sa mai zic, era o masa imensa, cam de inaltimea unui bloc, iar eu eram intr-o parte si voiam sa trec in partea cealalta a piramidei... Am pornit cu grija sa ma catar, ba sprijinindu-ma de un trunchi, ba tasand zapada cu piciorul. Am ajuns cam pe la jumate, cand... Inca un pas si m-am trezit pana la brau in zapada! Caut un punct de sprijin pt mana sa ma trag sa ies, nimic! Si mai era si rucsacul din spate, ma dezechilibra. Cu greu am reusit sa dau jos rucsacul, dar cu tot cu geaca, nu aveam loc sa ma misc, sa ma intorc deloc. Cu chiu cu vai m-am catarat cu picioarele pe rucsac si am reusit sa ma sprijin pe niste crengi (ce le simtisem sub zapada, pana in coaste, cand am alunecat). Dupa vreo 10 min de zbatere am reusit sa ies de acolo, dar tot pe unde intrasem. Asa ca n-am facut nimic, numa m-am enervat. 
Zapada imi intrase dupa gat, se topise si simteam un firicel rece ca se prelinge pe spate. La fel intrase si in pantaloni. Cum am iesit din belea, m-am dezbracat, am scuturat bine toate hainele. Ce bine ca aveam polare! 
Sunt bune si tin de cald chiar si umede. 
Problema era insa ca nu puteam trece dincolo, spre baraj. Asta sa nu mai zic ca deja se intuneca. Ce sa fac?
 Pana una alta am scos frontala. Daca nu puteam trece, trebuia sa dorm acolo, cam nasol... si cand te gandesti ca eram doar la cativa km de baraj! 
Mi-a venit o idee: ce-ar fi sa atac pe ocolite? Zis si facut. Am mers inapoi vreo cativa zeci de metri, apoi am urcat pe versantul de E o bucata. Era tare greu, cadeam in genunchi aproape la fiecare pas. Am incercat sa pun coltarii, dar se umpleau imediat cu zapada si frunze si era tot aia. De ciuda, imi venea sa plang, sa urlu! 
Dar mi-era frica si de animale... asa ca taceam chitic si urcam mai mult taras, si tinandu-ma de copaci. Desi cred ca le speriase prea tare avalansa ca sa mai fie prin zona. 
Soarele apusese de mult, dar cerul spre V mai pastra inca roseata amurgului. Cred ca rasarise si luna, adica sigur, nu o vedeam de unde ma aflam, insa versantul opus era scaldat intr-o lumina argintie. Se vedea feeric partea superioara peste vale printre crengile copacilor. Apreciind ca am urcat destul sa trec peste nenorocita de avalansa, am pornit prin padure pe curba de nivel. Nu am mers mult si am dat de urmele trecerii dezastrului: Un vale montana, un fel de ravena, rasa! Curatata aproape la sol, de copaci si zapada, ce sa mai zic, era cam cheala! Totul, dar absolut totul fusese luat de zapada ca niste chibrite si aruncat colo-n vale... Pe cer apare luna, nu mai aveam nevoie de frontala, acum se inaltase si lumina toata valea. 
O priveliste fioaroasa mi se infatiseaza. Jos pe vale, proptita in versantul opus, imensa masa de zapada si tot ce maturase in calea ei. De unde venise??? Am observat ca pe urmele tavalugului se inainta foarte usor!. Doar in vale era o problema , unde se acumulase zapada. 
O idee imi surade, dupa toate ce le-am patit... Sa urc pana in caldare! Consult ceasul: ora 20. Ar fi timp. Ca la coborare nu e problema, daca e nevoie ma dau pe fund la vale! Infulec ceva in graba, las rucsacul acolo (de data asta nu il ascund ca n-are cine sa-l ia), iau coltarii cu mine sa nu am probleme, si la deal. 
Luna imi lumineaza calea ca ziua. Culoarul de avalansa ce-l urmez ma scoate din padure pe la vreo 22. Am in fata o creasta, iar in stanga un pinten ce de fapt schimbase directia avalansei pe valea aceea. Insa se zareste totul in jur. Sunt pe un versant necunoscut, pe culoarul unei avalanse si am avut mare noroc ca i-am dat prioritate. E timpul sa nu ma mai joc cu soarta, asa ca voi urca in creasta aceea. Montez coltarii, ca zapada deja e beton, gheata pe alocuri si atac creasta. E destul de greu dar o dovedesc, parca cineva imi da aripi si merg cu indarjire. 
Surpriiza, e chiar Creasta Nordica. Din Gugu!!! Varful se remarca impunator in dreapta, in mantia sa argintie. Nici nu-i departe... Mai fac pana pe varf 2 ore, caci imi batea vantul in fata. Nu foarte tare, dar destul cat sa ma incetineasca. 
Cerul senin, Luna deasupra erau o companie de neuitat, parca Luna imi dadea puteri si turna energie in mine. Numai asa am putut reusi! La ora 2 duminica dimineata am ajuns pe varf. Nu am stat mult, decat 5 minute, studiind catranul vailor care ma inconjurau. 
Pe urma fuga inapi, la 3 recuperam rucsacul si faceam bivuac sub cetina unui brad. Folia de supravietuire mi-a fost de mare ajutor, ca dimineata era toata inghetata peste mine. Pe la 9 am pornit si eu la vale. 
Am avut bucuria ca zapada pravalita sa se intareasca de ger, si de data asta nu ma mai afundam in ea. Cu grija am coborat in vale. Am vazut jumate acoperit de zapada si mutilat un cadavru de lup, undeva aproape de drum. Eu iubesc animalele, dar daca era ala ce ma urmarea pe mine atunci si-a meritat soarta. 
Din pacate nu mai recunosteam locurile. Dau sa caut bitzicla, dar nu o gaseam !!! Am ajuns la concluzia ca fusese acoperita de zapada, care era beton ! 
Curat ghinion. Si tin mult la ea! Sper sa fie intreaga, oricum ma duc la primavara cand se topeste zapada sa o caut. Am pornit pe jos trist spre baraj. Nu-mi puteam dezlipi gandurile de la bitzicla mea ce zacea inghetata sub avalansa pe valea Raului Ses. 
M-am consolat de faptul ca scapasem eu. Am ajuns pe 13 amiaza la baraj. Nici n-am apucat bine sa mananc ceva, ca au aparut 2 masini dinspre V Lapusnic. 
Am facut semn si m-au luat, cred ca de mila cand m-au vazut cum aratam. Erau unii de la o banca ce mersesera acolo sa-si petreaca weekendu. Din fericire pentru mine erau din Tm. S-au facut cruce cand au auzit ca eu fusesem pe munte. 
Ei se intorceau de la Rotunda unde fusesera sa ia o gura de aer, dar cand i-am intrebat au zis ca au stat aproape toata ziua in cabana ca pe afara nu aveau unde se duce aiurea prin padure ca era zapada mare si frig. Am ajuns pe la 19 la Tm, nici bani n-au vrut sa-mi ia (erau oameni de treaba), dar unul era medic si m-a invitat sa trec pe la el pe la cabinet sa-mi faca un consult cand le-am povestit pe unde umblasem. 
Nu, nu la cap! Ala era la locul lui. La plamani, ca deja tuseam de numa! "
 Cu bine , AC

Weekend Gugu II/III

Urmarea postului anterior

"Merci prieteni pentru incurajari. Si Alin T m-a imbarbatat, iar dupa experienta aia subscriu la opinia ca rucsaku trebuie purtat pe portbagaj... Dar sa continui sa va relatez:
 La drum spre tinta mea: varful Gugu. Eram cam in intarziere, dar probabil ca si voi ati fost uneori in intarziere si stiti cum e. Tot speri sa recuperezi pe ultima suta de metri. Am omis sa va spun ca eu am luat-o pe partea de V a barajului, pe Valea Raului Ses, nu cum au facut nestiutorii aceia (din Oradea) ce s-au dus pe dincolo...
 Auzi, cu masina! Cand am dat de zapada in strat compact (vreo 15 cm grosime), de nu mai puteam inainta pe tzoacla, m-am hotarat sa continui pe jos. Am vrut sa ascund bitzicla-n boscheti , dar de unde boscheti, ca eram inca in zona padurii de foioase, si toate toate frunzele cazute, nu aveam unde s-o ascund. Plus ca urmele bicicletei pe zapada intiparite clar puteau sa serveasca reper hotilor. Asa ca am mai carat-o o bucata cu mine.
 La un moment dat, un cot al drumului este plin de gheata. Pe distanta de 20m numai gheata compacta, un parau dinspre Nedeea a facut un pod de gheata. Dupa primul pas am fost in cap (peste bicicleta), m-am si lovit cu genunchiul de cadru... Atunci iarasi m-am enervat, si am scos coltarii. Pune coltarii (direct pe bocanci, nu am luat inca plasticii), treci dincolo, scoate coltarii.
 Pana la urma am ascuns bitzicla intr-o rapa. Mi-a luat o ora sa acopar urmele pana acolo, am adoptat tactica mersului cu spatele si am rascolit toata zapada sa nu se vada urmele. Nu mai stiai ce a fost acolo, vazand zapada rascolita. Acolo am si vrut sa mananc. Numai ce am scos mancarea, cand mirosul ei imbietor m-a pus pe ganduri... Daca...? 
Un urlet infiorator sparse tacerea !!! Iar ecoul a fost preluuunng, izbindu-se de mai multe ori de peretii vaii. Fara sa-mi pierd cumpatul, am scos cateva petarde si le-am aprins una dupa alta. Bubuiturile rasunara sec, si apoi tacere. Am mai tras un urlet (urletul lui Rahan): -Rahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 
Apoi tacere. Doar susurul paraului si respiratia mea. M-am linistit 5 minute ca inima imi batea cu putere, si am pornit mai departe pe Raul Ses in amonte. 
Inca era drum forestier, si au inceput sa apara brazii. Am ajuns intr-o poiana, era o feerie alba, inconjurata de brazi pitici, si aia albi. La capatul celalalt al poienii era o constructie. De fapt o ruina. Fusese candva o cabana forestiera, acum acoperisul era cazut pe alocuri, usa crapata legata cu sarma, si cu placaje la feresti in loc de geamuri. Am scos harta, intr-adevar era o poiana trecuta acolo, Poiana Zanelor... 
Mai aveam vreo 4 km pe vale pana in dreptul varfului, insa la 800m sub el. Erau inca 2-3 ore bune de lumina, de care trebuia sa profit. Am pornit iarasi la drum. 
Nu am mers un km (se mergea bine, nu ma afundam mai sus de glezne), si am auzit iarasi urletul lupului (cred ca era lup). Inseamna ca animalul ma urmarea! De data asta un pic mai departe parca. 
Nu am stat pe ganduri si iarasi am dat cu petarde, de data asta un pack de 10 odata. Bubuitura scutura zdravan tacerea muntilor. 
Se vede treaba ca lui Zamolxes nu-i placu ce facusem...caci... abia se stinse ecoul petardelor, si un zumzet se percepu in padure. La inceput ca un fosnet de valuri mici spargindu-se pe plaja, si apoi tot mai tare, mai intens. Duruitul crestea, crescand in intensitate, era deja un vuiet care ma invaluia, mai tare, tot mai tare! 
Avalansa!!! Trebuia sa fug... Dar unde??? Am lepadat intr-o miscare rucsacul si m-am adapostit dupa cel mai gros copac, la marginea drumului. Am mai avut timp doar sa ma ghemuiesc si sa-mi acoper capul cu bratele. Izbitura fu puternica. Foarte puternica. Am simtit-o in stomac, in plamani si-n urechi mai ales. Abia mai aveam aer, tot caput imi vajaia si mi-a luat cateva minute bune sa-mi revin. Nu realizam ce sa intampla. Parca fiecare celula din corp fusese izbita la randul ei. 
Dupa cateva minute m-am dumirit. Fusesem izbit doar de unda de soc, nici urma de avalansa in jurul meu. In aer parca ningea, erau particule de zapada plutind, coborand incet spre sol. 
Scapasem. Eram VIU! Intr-o stare cam confuza, dar nici macar ranit! In aval pe valea raului, era jale... 
Avalansa venise de pe Gugu! Pornise de aproape de varf si crescuse pe versant (neavand nici o caldare in cale sa se opreasca, varful Gugu fiind ca un tugui, cu inclinatie 45 grade). De pe langa varf pornise spre NV, dar cum intalni in cale afluentu raului Ses la granita cu Branu, isi schimba cursul brusc in stransoarea vaii, maturand totul pe acea vale secundara. Asta aveam s-o descoper mai tarziu. 
Deocamdata eram nauc, speriat, si am decis sa ma retrag imediat... Cum pericolul trecuse, si ca sa-mi revin, am mancat ceva si asta m-a mai invigorat. Ceaiul din termos (ce bine ca-l pastrasem) nu era rece de tot (dupa o zi jumate!), asa ca am putut sa-l beau pe tot fara sa-mi inghete gatul. 
Oricum nu mai imi folosea, si oricum s-ar fi racit de tot peste noapte. Care noapte se apropia deja. "


 (Va urma )
Continuarea in numarul de maine...
Cu bine, ALin C

X: "si io astept continoarea ! aseara eram cu harta in mana si refaceam traseul lui AC mandru de un asa zmeu de prieten. :)"
Y: "in afara de asta nu stiu daca ati citit RT a lui suteu leontin de pe alpinet: daca n-a fost fictiune :) atunci se pare ca e zapada sus (de la 1700 parca zicea). merita sa vizitati si sectiunea de poze."
 Z: "pai cred ca baiatu are dreptate,pozele vorbesc,pregatiti-va de tura de iarna!"

Weekend pe Gugu I

Hello,
Ca sa mai dezmortesc putin lista m-am hotarat sa va trimit descrierea turei, ce am povestit-o pe mail prietenilor, provocat de unii dintre ei.
Cu toate ca abia am scapat cu viata, ei nu au renuntat in tentativa lor de a merge pe Gugu we asta (nici n-am vrut asta), insa au renuntat la bicicleta (asta dupa ce au citit ce am patit eu).
Enjoy!

 "O sa descriu tura facuta de mine pe Gugu combinat bitzicla cu hiking: 
 Am plecat din Tm dis de dimineata vineri pe la ora 6 cu rucsacu in spate. Cu bicicleta. Am luat-o pe Buzias ca nu-i asa circulat. 
Cand am avut 4 benzi a fost bine, pe urma cand am ajuns la una banda/ sens a trebuit sa merg mai mult pe aratura ca ma stergeau TIRurile. Cel mai mult ma enervau plasticii agatati de rucsac, ce faceau o galagie ingrozitoare cand pedalam cu rucsacu in spate.
 La calea ferata pe Buziasului am facut pana din cauza greutatii. Am intarziat o ora sa repar roata. Pana la Lugoj pe urma am avut doar o mica nemultumire: transpiratia care curgea si intra in oki. Am gafait putin la o mini-panta, (cine ar fi crezut, la conditia mea fizica?!), dar a fost OK. 
Am ajuns in Lugoj dupa 3 ore. Lumea se uita dupa mine pe strada ca la urs. 
Drumul spre Caransebes a fost superb. In zare se vedeau muntii. 
Ca sa scurtez din drum, am trecut Timisul pe un pod darapanat si am luat-o pe la Pestera direct spre Otelu Rosu. Nu am mai mers pana la Caransebes. 
Am facut vreo 4 ore pe distanta Lugoj- Otelu caci am si mancat in drum. De aici, am intrat in peisajul de basm al vaii Bistrei. Insa nu am fost prea incantat de urcusul de 15 km pana in Porti, unde am gafait de numa si daca nu era unu cu camionul de m-am agatat de el cu o cordelina sa ma traga la deal ma prindea noaptea la Bucova. 
Insa ce incantare sa cobori in partea cealalta... Din pacate am luat o tranta caci am nimerit o portiune de gheata si am derapat. Am spart faru de la tzoacla si am facut opt pe roata fata. Din fericire nimic grav, insa frana fata pxxa.... Dupa ce m-am calmat, am pornit mai departe. 
Deoarece era deja intuneric, am scos frontala caci trebuia sa ajung macar pana la Gura Zlata in ziua aia. Am mai facut 1 ora pana la Clopotiva. Era sa iau un cap de pod ca m-a orbit unu cu farurile, din fericire am atins doar cu pedala (s-a rupt jumate din plasticul pedalei) 
Urcarea spre Gura Zlata a fost groaznica. Deja ma durea capu, si pedalam, pedalam ca un inconstient. Gatul imi intepenise ca trebuia sa tin capu tot drept sa vad drumul la frontala. 
Pe la 12 noaptea am ajuns la cabana. Acolo era chef. M-am cazat si eu unde am putut, am legat tzoacla sa n-o fure careva si la somn. Noroc ca eram obosit rupt, ca aia au chefuit toata noaptea. M-am trezit odihnit de dimineata si gata de drum. 
Nici nu le-am platit la cabana, ca au fost nesimtiti si au facut galagie. Si oricum dormeau toti cand am pornit eu, la 8. Am facut dooooua ore pana pe baraj (13 km, la dracu, ca mai bine mergeam pe jos). De fapt ultima parte asa am si mers, ca nu mai puteam. 
Insa era frumos acolo sus pe baraj. Se zarea in departare Godeanu. Tinta mea Gugu era mascat de Borascu ( sau altu ), nu mai stiam, si mi-era groaza sa scot harta. 
Pana la capatul lacului a fost o aventura. Drum drept, dar inghetat bocna. Zapada ici colo, se putea ocoli. Insa urmele de TAF in noroi inghetasera beton, odata intrat cu ele cu rotile nu mai puteai iesi, trebuia sa cobori de pe bici. Daca intalneai o balta inghetata, aveai surpriza ca gheata ceda si roata se afunda in apa cu noroi de dedesubt. 
M-am murdarit tot pe pataloni de noroi, ca noroiul de la roti daduse peste furcile fata si spate. Asa am mers o bucata pana spre amiaza. Pe urma nu mai puteam continua, ca deja zapada era strat compact, si nu mai puteam inainta.... "
 Va urma ... (continuarea in episodul II)
 AC .......

Discutia prietenilor:
X wrote: "Eu initial ma gindisem la o tura care sa includa o traversare Tzarcu-Godeanu, deci cu plecare de la statzia de telescaun Muntele Mic-Cuntu-Tzarcu-pasul > Cu biciclatul ce sa zic : n-am facut ture mai lungi de 60-70km si mai ales pe sosea la drum intins. In principiu mi-ar place provocarea si daca mi-as pune in cap cred ca as face fatza (eu zic ca stau f. bine la capitolul conditzie fizica), dar nici n-as vrea sa compromit o tura din cauza asta. Adica totusi sunt multzi km (pina la baraj ~ 220km) si cu 2 portziuni de urcus, iar apoi vad ca vrei sa urcam in aceeasi zi pe Gugu. Cind spun de compromis tura, nu ma gindesc la a renuntza, ci la timp, adica sa reusesc sa pastrez o medie rezonabila la distantza asta. Tu daca ai experientza de rutier, cam la ce medie te incadrezi in distantza asta ? In cit timp crezi ca s-ar face ? Tine cont si de urcusuri."