Din nou pe podium!

O surpriză şi o premieră: din nou pe podium, la Drumul Regelui!
De data asta, locul II la categoria 'Moşi' (40+), deşi n-am avut nr. de concurs, nu s-a înregistrat cipul, n-am avut SPDuri şi nici frâne pe disc, n-am avut pregatire şi nici activatoare!
Am avut însă portbagaj pe bicicletă (pentru cicloturism), motivaţie şi două-trei şanse:
1. Şansa de a intra de curând - anul trecut - în categoria de moşi şi babe (40+), unde concurenţa e mai subţire.
2. Concursul Prima Evadare a atras mulţi amatori (3000) în capitală, iar la Petriş au venit majoritar doar cei din zonă şi de aproape.
3. Mulţi ciclisti serioşi s-au înscris la proba lungă, şi nu la traseul scurt de 35km.
Am avut şi eu o intenţie de a parcurge traseul lung, dar studiindu-l mi-am dat seama ca e de fugă (75 km şi doar 1100 m+ de urcat!?) şi nu aduce nimic nou faţă de cel scurt, oricum era destul şi 35 km pentru cicloturistul din mine, detaşat complet de antrenamente şi spiritul de competiţie.
Mă dau de plăcere, asta ştiu cel mai bine şi asta-i învăţ şi pe alţii.

Apropo de categorie de vârstă: Similar pot spune că s-a întâmplat la Gărâna în 2009 unde am prins locul III trecând la categoria 35+ chiar în acel an, o surpriză mare pentru că Banat MTB Maraton la vremea aia era un concurs notoriu (unul din puţinele) şi aducea participanţi din toată ţara... acum sunt plin de concursuri câte 3-4 pe weekend, distribuite pe cuprinsul ţării, e bine că ai de unde alege şi creşte nivelul performanţei.

S-ar putea spune că am avut noroc, dar nu e aşa ... în momentul în care ai zeci de concurenţi competitori direcţi, un loc pe podium înseamnă mult efort măcar în timpul cursei, mai ales dacă în restul timpului nu eşti dispus să-l faci (efortul) având alte preocupări. Da, aş putea spune că am avut noroc de la natură, că m-a înzestrat cu tot ce-mi trebuie fizic şi psihic să mă dau cu bitzicla de nebun.

Neştiind sigur de merg sau nu, mă înscriu online în ultima zi (vineri) şi dimineaţa la înscrieri am surpriza că nu primesc număr, doar cipul.

Bun şi ală, deci concurez fără număr... ma bazez pe cipul magic (practic un sticker pe care organizatorii îmi sugerează să-l ţin în buzunar) şi-l lipesc pe cadru între bare, lângă ghidon.
Ce nu aveam să aflu decât la sfârşit: cipul a fost ecranat de către cadru, şi nu s-a putut înregistra nici în punctele de control, nici la finish.
Dar în fine, după 30 min de stat la coadă şi decalajul startului cu o oră n-aveam eu grija aia, oricum venisem să mă dau cu bicicleta şi să socializez, nu să concurez.

Se dă startul, mă bucur că avem în faţă o duzină de km de asfalt în uşoară urcare, se vor tria concurenţii în mod eficient pe porţiunea asta şi nu te mai încurci de unii mai lenţi...

Plec de undeva de la mijlocul plutonului şi pe măsură ce-mi intru în ritm, încep şi depăşesc pe cine pot. Cei rapizi şi lucraţi sunt deja departe, în zona mea suntem un grup în care fiecare se descurcă cum poate. Neobişnuit cu trenă şi stilul de fugă (chiar m-am gândit la campionul Alex Almăjan şi la scrisele lui în timp ce pedalam, să mă prind şi eu cum se procedează la şosea), trag atât cât consider că mă simt bine, destul de relaxat să-mi păstrez suflul, depăşesc ce pot şi chiar daca mai stau în spatele cuiva din cand în când, nu reuşesc să percep/simt vreun câstig... dar aplic tactica asta pentru că ar trebui să aibă efect, chiar şi mental.

Spre deosebire de alţi ciclişti, eu merg pe forţă şi nu în cadenţa (ca la curse), aşa m-am învătat pe vechiul Tohan când eram puşti şi mă ridicam în pedale la vreun deal (n-avea decât un pinion bătrâna tzoaclă), aşa am parcurs distanţele în liceu Bocşa-Reşita în vizită la vreo colegă sau Bocşa-Anina la bunică-mea. Chiar dacă ulterior din 2008 am început a merge la concursuri, stilul nu mi-l pot schimba sau îmbunătăţi mai ales ca nu lucrez deloc la acest aspect.

Situaţia se schimbă puţin când după câţiva km din spate vine Silviu Oprişan. Îmi face un semn scurt, mă îndeamnă să-l urmez şi mi se bagă în faţă, să ducem trena cu schimbul. Deşi n-am mai experimentat de-astea şi am aşa o temere să nu m-apropii prea tare să nu ne-atingem roţile una de alta, fac echipă cu Silviu şi ne schimbăm de câteva ori în formaţie pedalând pe asfaltul perfect, iar uneori ne mai intercalăm şi cu alţii, printre ei îi cunosc pe Roli şi pe Felix. Practic, m-a motivat foarte tare chestia asta, Silviu când era primul mergea în cadenţă ridicată şi uneori îl vedeam că se detaşează puţin, şi mă străduiam să-l prind (mi-era ruşine să-l pierd)... iar când eram în faţă trăgeam tare cât puteam.

Interesant! - mă şi văd la anul cu o cursieră în braţe. :), sau poate nu, să nu se supere nevasta...

Dupa 15 km de asfalt am intrat pe macadam, în urcare (după satul Obârşia). Pedalez cu simţ, fără să forţez... şi tot depăşesc concurenţi. Păi mie-mi place la munte şi pe coclauri mai ales că peisajul se deschide şi e frumos afară. O zi superbă şi mă simt în formă, deci îmi văd de drum! Mai vorbesc cu cineva, ne cunoaştem din perioada 94/96 de la Aiesec şi ne aducem aminte de amintiri faine. Ăsta da concurs, să ai vreme de poveşti.
Nici nu opresc la punctul de alimentare... m-am hidratat bine pe drum, am supt glucoză, mai am 0,5 l de apă (am pornit cu două bidoane pline), şi deja-s aproape de vârful dealului, deci ce-a fost greu a trecut.

Observ pe lângă mine un concurent mai înalt şi solid, cu tricou albastru cu alb. Aveam să aflu că-l cheamă Sandor Kovacs (din Salonta) şi am împărţit ulterior podiumul, noi şi încă un băiet valabil, Lazăr Burtă din Sebeş, ce era mult în faţă.
Sandor pare fresh şi mă depăşeste la deal lejer... dar mă ţin după el. Vrând să-l întrec la o curbă  în urcare pe interior, se turează şi imediat îmi bagă un avans de vreo 15-20 de metri, de nu-i mai miros nici măcar beşinile. Îl las deci în pace că nu-i de nasul meu, dar observ că deşi a luat puţin avans prin accelerare, ulterior distanţa rămane constantă şi chiar încep să mă apropii iarăşi uşor din spate.

Vedem vârful dealului şi normal... urmează coborârea! După o dâlmă, ne aruncăm la vale pe un drum forestier brăzdat de urme de lemne trase dar avem oarecum noroc că nu-i ud pe jos. Scap cu bine de panta cea mai nimicitoare şi continui, încercând să evit marginile urmelor de roţi de taf/remorci ce te fură. Bineînteles că pe cei ce mă încurcau în drum, mergând la vale mai încet ca mine îi depăşeam (dacă aveam pe unde).

Apar şi primele noroaie, pe masură ce trec prin bălţi încep să le aud zgomotul pe saboţi când frânez, să le văd bucăţi de pământ aruncate în fată de roţi şi să le simt gustul în dinţi şi umezeala în fund.
Prea bun, prea ca la ţară!  de-a dreptul sublim aş putea spune, cine nu gustă chestia asta vine doar la plimbare şi nu la întrecere.

După noroaie, ajungem în satul Almăşel unde drumul devine uscat şi nu mai trebuie să frânez aproape deloc.
La o intersecţie, începem iarăşi a urca iniţial pe un forestier, apoi de-a lungul unui pârâiaş pe lângă el pe un soi de potecuţă, şi uneori direct prin albie. Suntem un grup de vreo 5 şi trebuie să împingem uneori. Ajungem însă în faţa unei pante abrupte în padure pe care se văd mai mulţi concurenţi înşiraţi, atât de înclinată că e greu s-o urci şi-n picioare. Din fericire, am aderenţă şi urcatul la munte e pasiunea mea... si până sus într-o poiana întrec mai multi concurenţi, lejer.

Pe culme mai urcam puţin pe un soi de potecuţă, şi apoi la vale. În faţa mea mai sunt 2-3 concurenţi pe care-i văd, îi iau drept iepuri şi încet-încet reduc distanţa. Ultimul hop se termină cu o pantă abruptă şi o baltă, nu vreau să mă înfig acolo în noroi deci o abordez uşurel... şi iată-mă pe macadam alergând după 3 iepuri, dar şi cu 3-4 urmăritori ce mă hăituiau din spate!

Pe drumul accidentat bag viteză cât mă ţine şi-i ajung, ba chiar îi întrec pe toţi din raza vizuală... aşa că intru primul din grup pe asfalt spre sat. De data asta însă eu sunt iepurele, după mine vine echipa Fitline.
Marius (tata) şi Mario Pescaru (fiul) din Sibiu mă urmăresc precum copoii, aproape. După ce i-am întrecut la viteză pe macadam, s-au ţinut la oareşice distanţă şi acum practic mă vânează pe asfalt, normal, nu-i aşa? Oricine în situaţia lor ar face la fel, dacă-l ţine cureaua!
 Asfaltul în uşoară urcare şi vântul slab din faţă (a fost sau doar mi s-a părut?!) fac pedalatul pe ultimul km un calvar... pedalam cât puteam şi aveam impresia că stăteam în loc.
În plus, cursa era gata... nu mai aveam nici o motivaţie sportivă să dau şi sufletul din mine pentru ce? Un loc în plus sau  în minus oricum nu mai conta... deci încă de când se apropiau încet dar sigur din spate, mă împăcasem cu gândul că probabil vor ataca şi nu voi avea resurse să-i contracarez.
Tânarul Mario mă depăşeşte la intrarea în sat, şi Marius îşi calculează bine sprintul de finish şi o face pe ultima sută de m.

N-am reacţionat decât prea târziu, nu m-am ridicat în pedale din vreme (nu mă ştiu cu dintr-astea) şi ulterior oricum nu mai avea sens, faptul era consumat.  Aşa că trec linia de sosire al 20-lea, la câţiva m de Marius şi ne felicităm reciproc de bucurie.
Întâmplarea hazlie de-acum începe.
Imediat după finish, un organizator vine şi-mi verifică cipul (Nr. 764), habar n-aveam de ce, nu ştiam că nu putuse fi citit de aparate. Timpul meu 2.07 pentru cei 42 km pentru mine nu era relevant, însă avea să devină, în mod surprinzător.
Spăl bitzicla, iau un gulaş şi-un Ciuc Natur Radler (vor fi sponsori la www.maratontarcu.ro) şi aş vrea să plec spre casă la fete, când cineva îmi spune:
- Nu stai la premiere?! Eşti pe locul doi!

What? Sunt atât de surprins, că nu-mi vine a crede urechilor.
Merg la organizatori şi verific... într-adevăr eram al doilea pe o lista scrisă de mână, la categoria peste 40 ani. Dar timpul meu nu-l aveau în tabel, era trecut manual ca nu fusese citit cipul, abia am aflat asta.
Atât am fost de surprins în momentele alea, încât conştientizând că cineva m-a întrecut pe ultima sută de m am făcut confuzia să cred că cel ce mi-o luase înainte era la aceeaşi categorie cu mine (listele nu erau afişate încă). Aşa că le-am spus că nu se poate să fiu pe doi că celalălt m-a întrecut înainte de finish (nici nu făcusem cunoştinţă cu cel ce mă-ntrecuse doar ne felicitasem), şi organizatorii au modificat, şi m-au pus pe III după Sandor Kovacs, ajuns la 2.07.26 (ne-având timpul meu electronic, doar notat pe o pagină).
Toate bune şi frumoase, am rămas deci la poveşti cu cunoscuţii, aşteptând premierea. Chiar înainte de ora 17, mă întâlnesc cu Marius, pe care îl felicit pentru locul II obţinut şi-l anunţ ca ne vedem pe podium... eu confundându-l cu următorul sosit Sandor.
Marius a fost mirat şi mi-a spus că el e în altă oală, undeva în primii 10 dar nu pe podium.
Stupoarea mea a fost şi mai mare, mai ales că mă dădusem jos singur din greşeală de pe locul II câştigat cu trudă.  M-am dus la organizatori şi i-am bulversat mai tare, spunându-le varianta finală şi reală a poveştii i-am bagat de tot în ceaţă.
Organizatorii m-au crezut până la urmă că şi-au amintit de sosirea noastră în secvenţă şi la premiere au menţionat ambiguitatea, dar diploma a ramas scrisă cu locul III.
Eu am luat-o ca o întâmplare hazlie... şi motiv de poveşti pe blog.

Ulterior pe site, a apărut clasamentul corect, cu menţiunea ca timpul meu aproximat ar trebui să fie cu doar o secundă mai mare ca al lui Marius Pescaru, deci 2.06.55 şi nu 2.07.... (practic am trecut linia de sosire în trena lui Mario şi Marius cum se vede mai sus în poze). Bineînţeles ca pentru atâta lucru (câteva secunde) nu o sa am pretenţii să corecteze cineva în tabele, e irelevant.
Dar eu scriu aici pentru mine şi pentru cei ce vor sa citească :).

Dacă mă gândesc bine, per total ar trebui să am un timp chiar mai bun (glumesc, desigur), pentru că Marius a plecat din prima linie de la start, iar eu din mijlocul plutonului, practic m-am pus în mişcare ulterior şi am intrat în traseu abia după câteva secunde bune de la start, timp în care zecile de concurenţi din faţa mea au pornit şi am avut loc în sfârşit să dau pedală.

Dar asta (unde te plasezi la start şi ce aşteptări ai de la un concurs) e altă poveste, şi ţine de regulile jocului şi de abordarea fiecăruia... nici prin gand nu mi-a trecut că voi avea vreo şansă la podium, deci nu mi-am bătut deloc capul.

Una peste alta, felicitări organizatorilor, este şi loc de mai bine dar pe ansamblu a fost un concurs plăcut şi destul de reuşit (şi nu datorită faptului că am luat locul II la întrecerea moşilor, aia e vax albina şi în viitor vor fi tot mai mici şansele să se repete, că vin alţii din urmă).

Dar, a picat foarte bine locul obţinut pe podium, cât şi povestea asta pentru că am apucat să fac reclamă la Maratonul Zimbrilor Ţarcu pe care îl organizez cu sprijinul unor prieteni, şi care se va ţine în 22 iunie la Armeniş (CS).

De altfel, a doua zi după concurs, adică duminică am şi mers cu noaptea în cap să verific un segment esenţial din traseul de maraton, cu o coborâre de toată frumuseţea (adica, periculoasă rău!) la cabana Wittmann, lângă lac.

Săptămâna asta (12-17 Mai 2014) prin colaborarea cu Racing Bike Pro în cadrul West Bike Tour, dăm drumul la înscrieri  la Ţarcu.

Aşa că staţi pe recepţie, vă pregătim un concurs foarte fain!
So, stay tuned, we have goodies for the fans!

Credite foto: Organizatorii şi colaboratorii Maraton Drumul Regelui, printre ei Krisztina Dudas, Lutzifer Transalp, Sergiu Miculiţ, Antonio Gandore şi alţii (îi găsiţi pe fb).
https://www.facebook.com/DrumulRegelui?fref=ts
Mulţumim!

La Dumbrava, ca pe vremuri

Mai sus de Dumbrava, sub geanţurile Munţilor Mehedinţi, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai... şade badea Nicolae Dragu.

Şade, e un fel de a spune. Omul chiar locuieşte acolo, departe de lumea dezlanţuită.

În prezent e singur la cei 80 de ani, soţie nemaiavând de vreo doi. Doar el şi marhăle* din bătătură. Are doi purcei într-un coteţ ş-un cal ce-l ajuta la treburi, bolnav cu plămânii, ce abia urcă la deal când are greutate pusă-n şaua improvizată peste crupă. Vaci nu mai are badea Nicolae.

Nea Nicolae e încă sprinten. A trait în munte de când se ştie. Aici s-a născut, aici vrea să rămână cât o mai fi. Deşi spune că e de peste munte, din Costeşti (Balta, MH), a văzut lumina zilei pe Valea Cernei în căsuţa veche cu pridvor din poiana de sub geanţuri şi tot aici şi-a petrecut viaţa, şi soaţa. A stat la munte sus pentru c-a avut (şi mai are încă) pământ şi animale, iar în satul din podiş n-avea aşa ceva, şi - spune el - era sărăcie.

Cei doi copii ai săi (oameni mari de fapt) sunt la oraş, în Herculane. Deşi relativ aproape, rar îi trec pragul. El îşi duce zilele departe de lume, cocoţat într-o poiană la 30 min de mers pe jos de şoseaua asfaltată. La fel ca şi spre alte gospodării similare, accesul până la el se face doar pe poteci, unele aşa de înguste că nici căruţa nu trece. Cănd plouă, potecile se umplu de mocirlă şi alunecă - calul fără potcoave nici nu poate urca panta, şi nici vitele.

Nea Nicolae a lucrat într-o vreme la pădure, şi a deprins meşteşug cu lemnul. Casa de bârne unde locuieşte  a făcut-o cu mâna lui, în urmă cu aproape 50 de ani.

Foarte aproape, zace în uitare o casă mai mare şi mai veche, cu pridvor, decorată manual cu un brâu cu motive florale,  ce are mai mult de 100 de ani. Acolo s-a născut, dar de la o vreme nu s-a mai putut ocupa şi de ea, din pacate. Casa părintească şade părăsită şi se prăpădeşte.

 Locul e bun, are fântână cu ciutură cu apă bună în bătătură, dar a avut apă trasă şi din munte, prin cădere de-a lungul a sute de m de furtun. Agăţat cu funii a montat furtunele pentru apă pe versant, demult, însă mai recent, n-a apucat să oprească apa de sus şi îngheţul i-a spart furtunul în mai multe locuri. N-are cum să-l repare singur. Da-i foarte bună apa din fântână!

Are şi generator electric (pe motorină), pentru puţin curent, şi pe lângă asta ascultă la un radio legat la o baterie de maşină.
Grădina încă o lucrează, cu calul. A pus cartofi, ceapă, păsulă. Are cireşi, meri, nuci. Fânul din toate poienile îl coseşte prin august, cu motocoasa, altfel n-ar putea. Cine ştie dac-o mai reuşi anul ăsta.

Îl ajutăm pe nea Nicolae să încarce calul de 17 ani cu doi saci cu cereale şi provizii, la sura dinspre vale unde i le lăsase cineva pe la amiază. Miţă cu fetele lui, ajungând mai repede-n poiană au fost să-l anunţe şi a venit cu calul să le ia. Prin poiana lui dinspre vale (cea cu şură) se urcă spre Cheile Ţăsnei, şi se trece mai departe la satele din Podişul Mehedinţi. Ca şi pe Canionul Tamna, şi pe Ţesna e un fel de trecătoare folosită de localnici. Rar, câte unii ajung şi pe la el prin bătătură.
Noi am ajuns în poiana de jos odată cu ploaia, şi ne-am adăpostit în şură până a trecut. Apoi, însoţindu-l pe nea Nicolae spre casa lui, am pătruns parcă într-o altă lume.

O lume care dispare... încet-încet.
Copiii pleacă, bătrânii se sting, casele vechi se dărâmă. Situaţia e identică şi în cătunele de peste valea Cernei, multe gospodării izolate s-au depopulat deja. Au mai rămas câteva nuclee acolo unde sunt mai multe familii apropiate şi se ajută între ei: Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara, Dobraia. În anumite locuri, mai există şi speranţă în viitor: copiii.
La şcoala din Ineleţ, recent nişte oameni de bine au dat o mână de ajutor - felicitări!!!- în sprijinul educaţiei copiilor de acolo (4 copii) montându-le panouri solare printr-un proiect:
http://www.freemiorita.ro/lumina-pentru-copiii-din-inelet/

Dar nea Nicolae nu traieşte într-un cătun, ci într-o căsuţă, relativ izolat. Cei ca el sunt mai greu de ajutat, cu gospodăria proprie departe de alţii asemenea. Treaba merge relativ bine câtă vreme sunt mai mulţi membri ai familiei, sănătoşi şi apţi de muncă, gospodaria e într-o mare măsură autosustenabilă. Dar nea Nicolae acum e singur, cât va mai rezista ?!
Omul ne mulţumeşte că l-am ajutat să-şi care proviziile şi ne îmbie cu un pahar de răchie. Nu putem să-l refuzăm.
Păşim cu sfială în ograda omului harnic şi remarcăm: o anexă unde face fiertura la animale, coteţele aranjate, gradina pusă, robinet pentru apă (dar acum nu mai curge) în curte, fântâna cu ciutură cu apă rece de munte, gardul de lemn cu uşiţa proaspăt refăcută... o tufă de liliac înflorit decorează intrarea.

Din grădina lui, se vede toată valea Cernei cu ciucevele, până în Godeanu. Sa nu mai vorbim de Munţii Cernei, cu pereţi şi poieni suspendate, cu pădure verde şi cleanţuri albe, cu acoperişuri de căsuţe ascunse în marea de verdeaţă. Privim peste vale ca dintr-o lojă specială, remarcăm despicătura Cheilor Prisăcinei la doi paşi, în dreapta peretelui din faţă, şi puţin mai departe Cracul Mare, să-l atingi cu mâna, nu alta!

Am stat doar două zile în poiana omului, cea mai de lângă drum.
Ne-am bucurat de ospitalitatea lui, de aer curat şi de natură verde, de răcoarea nopţii şi umezeala aerului de după ploile de mai, de adăpostul improvizat în şură, de floricele şi gândăcei. De zdrăngăn de chitară la foc, de prieteni. De Cheile Ţăsnei - atăt de aproape... ca şi cum am ieşi în curte, pe poteci (aproape) neumblate**.

A fost o mini-vacanţă cu cei dragi şi cu prieteni buni, aşa cum ne-am dorit.
Personal, m-am simţit foarte bine, dar am avut o strângere de inimă când ne-am despărţit de bătrân.
Noi am venit şi-am plecat dar el a rămas acolo să-şi ducă zilele singur, el şi calul lui departe de lume. N-ar pleca însă niciunde (l-am întrebat), acolo s-a născut, acolo a trăit până acum, acolo vrea să rămână. Şi ca el, sunt mulţi. Bătrânii noştri rămân singuri, după o viaţă în care au crescut copii ce-si caută rostul prin alte părţi.

Mulţumim, bade Nicolae. Lecţia dumitale de viaţă şi hărnicie e nepreţuită.

*marhăle (reg. Banat) = animalele 

**de 1 Mai, mii de oameni au venit cu MISA la Herculane, şi alte cateva sute pe Valea Cernei la HCO

mai multe poze: https://picasaweb.google.com/101822472789026615928/201405Dumbrava