Peste creste

Peste crestele Retezatului, nu departe de civilizatie (doar o zi de mers) se afla lacul Bucura.

 Lacul Bucura iarna

Vara locul devine un veritabil pelerinaj turistic, drumul facil pana in Poiana Pelegii aducand turistii foarte aproape.
Iarna situatia se schimba, si trebuie sa faci un efort de 5-8 ore sa ajungi in caldarea Bucurei, unde se afla si un refugiu ce iti ofera adapost dar ...nu si caldura :). De aceea, foarte putini turisti se incumeta sa calce la Bucura iarna, zapada si frigul fiind impedimente demne de luat in seama.

Refugiul Bucura (vara punct Salvamont) 

Am fost demult in creasta Bucurei, si priveam cu jind la lacul inghetat... nu am coborat ci m-am dat cu snowboardul inapoi spre Gentiana.

Lacul Bucura in caldarea cu acelasi nume e strajuit de varfuri impresionante: pe unele am fost, altele isi asteapta randul.

Unul e chiar... Bucura! (d-apoi cum!?). Altul in directia opusa e Peleaga cu 2509m, cel mai inalt din masivul Retezat.
Pe Peleaga am fost doar vara. Iarna desi se ajunge relativ usor drumul nu e lipsit de riscuri (in ultimele sezoane de iarna au fost doua accidente ce puteau fi fatale), de aceea echipamentul si o buna cunoastere a tehnicilor alpine de iarna sunt de dorit. Imi doream deci sa ajung pe Peleaga iarna.

De aceea cand Alin Tanase a propus o tura pe schiuri la Bucura peste creste, am inceput sa am mancarici in talpi.
Iar dupa ce am primit biletul de voie decizia a fost luata... singura problema era ca nu stiam unde sunt bocancii (mai aveam o pereche dar aia mi-erau ficsi)... pana la urma i-am gasit intr-un cotlon.

Tura se anunta aspra... nu pe drumul cel mai facil ci peste mai multe creste si varfuri, Alin a vrut un traseu mai bogat si ne-a anuntat ca va trebui sa punem osul la treaba serios...
Traseul Carnic - Galesu - Valea Rea - Peleaga - Lacul Bucura - Judele - Vf Bucura - Saua Retezatului - Valea Stanisoara - Cabana Pietrele - Carnic e o provocare pe care nu pot s-o refuz, desi echipamentul nu ma avantajeaza fiind ca generatie de secolul trecut.
As investi in echipament de calitate daca as merge la munte iarna in mod frecvent asa cum fac ei, dar cum eu sunt turist de iarna ocazional am plastici vechi si schiuri cu legaturi Silvretta 404 care cantaresc cateva kile bune. Efortul si disconfortul sunt mai mari, dar se merita cu prisosinta... daca nu esti dispus sa faci efortul asta pentru o cauza nobila, stai acasa la caldura sau te duci la schi de partie si zici c-ai fost la munte.
Despre riscuri unei astfel de ture: echipamentul potrivit iti ofera siguranta necesara in conditiile alea dificile.
Dar sa ne aducem aminte cu ce practicau schi-alpinismul inaintasii nostri ... concluzia este ca desi un echipament vechi e mai incomod, el totusi prezinta siguranta necesara si se poate folosi, bineinteles reducand marja de confort si performanta sportiva.

Acestea fiind zise si avand tot ce-mi trebe, iata-ma deci sambata dimineata la drum cu Alin Tanase si cu Florin Stana ce ne-a pescuit pe rand.
La Ohaba il luam si pe Aurel Salasan (din Coroiesti), un adevarat 'lup tanar' ce s-a obisnuit cu muntii inalti... din pacate Aurel are o problema: colegul lui din Arad ce i-a trimis bagajul si schiurile nu s-a gandit ca-i trebe si focile (o fi zis ca alea-s curele de gater, cumva?! si nu-i trebe)... deci Aurel n-are cum sa urce pe schiuri.

Aurel hotaraste sa urce cu noi pe picioare.

Ajungem lejer cu masina lui Florin la Carnic (fara tractiune integrala ar fi fost problematic) si ne bucuram vazand ca sunt vreo 30-40 cm de zapada. Deasupra pulverul e pufos, si ne invita la alunecare, deci o luam la deal pe foci. Aurel o ia inainte spre Pietrele cu speranta in suflet doar-doar va face rost de o pereche de piei de imprumut.

Parasind Valea Pietrele si intrand in padure, ne dam seama ca zapada e prea putina pentru inaintat pe schiuri... deci legam schiurile pe rucsaci si acum ne miscam toti greoi ca si Aurel ce intre timp ne-a ajuns (macar acum nu mai suntem in avantaj fata de el).

 Tulburand tihna (foto Florin Stana)

Reusim sa inaintam pe alocuri si pe schiuri unde nu-i panta si bolovani si ne bucuram cand iesim intr-un luminis feeric, cu zapada mare si de unde zarim Muchia Vaii Rele si Varful Mare, intre care se afla lacul Galesu spre care ne indreptam... suntem aproape de Taul dintre Brazi.

Mai avem de luptat cu jnepenii

Punem schiurile, dar dupa ce traversam poiana iarasi trebuie date jos caci cararea intra din nou intre brazi, zapada nu-i desula si poteca e accidentata.
Ne muncim deci pe carare cu schiurile in spate cu speranta ca nu mai e mult.
Iesind din padure soarele ne zambeste.

Alin imblanzind zapada (foto Florin Stana)

Ma simt usurat ca putem inainta pe schiuri pe cararea urcand printre jnepeni... desi claparii imi sunt buni ca marime ei sunt rigizi si ma jeneaza la mers nefiind flexibili... ma gandesc la ce bataturi/rosaturi o sa am caci sunt abia la inceput de drum, dar strang din dinti si merg mai departe.
Si-l compatimesc si-l admir (in acelasi timp) pe Aurel, care are dificultati zapada fiind mare intre jnepeni. Omul asta in clapari face un efort supraomenesc in timp ce noi zburam lejer deasupra.
Suntem incalziti de la efort (mersul greoi din padure) si de la soare si am cam consumat mult din timp... e ora 15 si abia ajungem la Galesu.
Lacul e acoperit de umbra Muchiei Vaii Rele, soarele fiind deja in coborare si pasim tacuti in aceasta umbra instantaneu inghetandu-ne pana si sufletul... fiind transpirati simtim schimbarea ca un soc termic.
Dar pe versantul estic al caldarii e inca soare, impreuna cu Alin cautam deci lumina si caldura in timp ce Florin si Aurel o iau direct peste lacul inghetat.
Ce bine e la soare ... as mai sta aici o vreme la plaja si la poze, dar mai avem de mers si umbrele avanseaza repede... sigur ne va prinde si noaptea pe traseu.

Urcam deci pe versantul insorit spre obarsia vaii strajuita de Varful Mare si de Portile Inchise, martori muti ai scenei lacului in care lumina se lupta cu frigul. Abordam urcarea spre saua dintre caldarile Galesu si Valea Rea cu hotarare, dar si cu sfiala alegandu-ne cu grija urcarea  printre bolovanii strajeri. Dar versantul e in umbra si zapada e stabila. Iau si o prima tranta cand consistenta zapezii imi joaca feste, la o mini-coborare banala.
Noi schiorii avem un avantaj considerabil, si ne miscam semnificativ mai repede decat Aurel ajungand in sa la lumina si caldura tocmai la timp sa imortalizam soarele cum se ascunde dupa Coltii Pelegii.

 

Asfintit la 16:50 (foto Florin Stana) 

 Fermecati de Papusa (foto Florin Stana)

In timp ce stam acolo si il asteptam, facem poze la asfintit (e 16:50 dar noi ne luam ramas bun de la soare) si mancam ceva.
In fata, ne asteapta Valea Rea ( intre noi fie vorba mie mi se pare o vale placuta, una din cele mai frumoase din Retezat) dominata de doi giganti: Papusa si Peleaga. Privim impresionanta spintecatura a Papusii luminata inca de soare, in timp ce ne imbracam mai gros sa combatem umbra si frigul.
Ajunge si Aurel si dupa putin timp alunecam la vale pe foci... eu raman ultimul si ma bucur de urmele celorlalti (aluneca mai bine cand mergi pe trasa altui schi).

Dar coborarea e scurta si pe urma iarasi schiorii imping la foci, iar Aurel paseste infundandu-se.
De data asta supliciul sau e scurt, pentru ca din capatul vaii va trebui sa urcam in creasta si n-o sa mai folosim deloc schiurile pana la Bucura.

Ochim deci linia, suim schiurile pe rucsac si echipam coltarii. Pioletul pe panta ce ajunge la 60 de grade este o necesitate, mai ales ca e o crusta de gheata betonata. Picioarele incep sa ma doara de la atata inaintat doar sprijinit pe varfurile coltarilor. Suntem ca mitza pe acoperis.

Trebuie sa recunosc ca sunt iesit din forma, de vreme ce baietii au trebuit sa ma astepte destul in sa, si mai mult pe varf. Dar macar sper ca le-a placut, caci de la cei 2509m din varful Peleaga, privelistea era feerica!
Macar o data in viata merita sa ajungi pe Peleaga pe intuneric, intr-o zi cu vizibilitate!
Era ora 19.
Se vedeau luminile satelor pe vai, Hategul si  partiile luminate de la Straja si din Parang. Alte lumini mai intense spre sud ne indicau orasele din Oltenia, probabil Targu-Jiu, Motru si poate chiar Craiova.
In antiteza cu festivalul luminilor de departe, masivul ce-l supunem sub noi de pe cel mai inalt varf ni se pare impunator si rece. Intrezarim vaile intunecate de paduri, si crestele cenusii ce se profileaza pe cerul incarcat de stele. Oprindu-ne acolo pe varf, muntele, intunericul si frigul ne iau in primire, ca si cand ar fi glasuit incruntati ca le tulburam nemurirea:
- Destul, acum plecati!
Eternizam clipa in amintire, si pornim pe traseul cel mai scurt spre siguranta refugiului calauziti de GPSul lui Alin.
Patru umbre cu stea in frunte coboram o creasta salbatica ce  ne duce parca undeva spre abisuri, spre necunoscut. Fara GPS mi-ar fi fost frica si am fi luat probabil alt drum (mai lung si mai sigur), dar asa ma bazez pe tehnica si urmez cuminte calauza.
Coborarea dupa o intreaga zi de mers cu rucsac si schiuri in spate nu e usoara, dar gandul ca in curand vom ajunge la adapost imi da puteri nebanuite si pasii se succed sacadat, mecanic.
Sunt obosit si m-au ros bocancii, schiurile apasa greu bretelele pe umeri si in afara de asta zapada reuseste se-si faca loc pe langa suprapantaloni asa ca abia astept sa se termine. Am intrat in regim de uzura, dar asta e un regim in care consider ca rezist ceva vreme - nu cred ca mi-am atins vreodata limitele si nici nu vreau sa le ating, de aceea tura se planifica de dinainte.
Alin si Aurel sunt mai jos in fata cautand drumul si-i aud strigand de bucurie la un moment dat... au ajuns la refugiu.

Dupa cateva minute suntem la adapost si la ...confort!
Inauntru e boierie. Ne descaltam, ne dezbracam de hainele transpirate si luam altele mai calduroase, mancam, bem lichidele ce ne-au mai ramas si ne punem pe gatit si pe preparat apa. Topim zapada de cu seara sa ne miscam mai repede dimineata.
Intr-un tarziu aranjam patul si fiecare se pune la somn, dupa ce ma incalzesc e foarte bine in sac.

Pentru a doua zi planurile lui Alin de mers pe Slaveiul si pe Judele sunt contramandate, Florin vrea sa ajunga in Arad mai repede si decidem sa scurtam tura. Tocmai de aceea trezirea nu mai e matinala cum ne-a amenintat Alin, ci lejera cand e deja lumina afara.
Reusim sa plecam spre ora 10 de la primitorul refugiu cand soarele de-o sulita pe cer ne ia in primire dupa cativa metri dezmortindu-ne.
Florin e primul, s-a miscat mai repede si probabil se grabeste a luat-o direct peste lac, Aurel il urmeaza.
Alin e si el pregatit, eu ca de obicei plec ultimul ca ma mosmondesc cu echipamentul (practica slaba isi spune cuvantul). Sorry, guys!
Abia ne-am pornit ca ne si oprim pentru poze, caci privelistea este e-x-t-r-a-o-r-d-i-n-a-r-a!!!
Si-n timp ce noi pozam, se intampla ceva ciudat.
Florin a traversat deja lacul pe schiuri si Aurel il urmeaza in bocanci cu coltari... dar... la mijlocul lacului Aurel se opreste si parca ceva nu-i in regula!!! Aurel se uita la picioare si se vede ca-i agitat, apoi o ia in alta directie, pe urma se opreste si se intoarce pe urme catre noi!

 Pe lacul Bucura

Aurel a simtit coltarii  grei si si-a dat seama ca a luat apa deasupra ghetii... desi Florin trecuse cu schiurile greutatea in cazul lui Florin era distribuita pe o suprafata mare si n-a avut treaba, pe cand Aurel exercita presiune mai mare asupra ghetii si efectul a fost ca a dat de apa... acuma nu stiu daca ar fi fost real pericolul sa se sparga gheata cu el la 2040m altitudine si sa intre la apa, dar numai si gandul asta ne-a dat fiori la toti caci se afla cam la jumatatea lacului Bucura!!! 
Vazand asta, Alin si cu mine decidem sa ocolim lacul pe malul sudic, de unde ne bucuram si de o priveliste a vaii Lapusnicului Mic, in timp ce Aurel ni se alatura si ne povesteste patania!

Spre sud

Urcam spre inaltimi in plin soare si ne incalzim. Florin e in fata, si descrie zigzaguri pe zapada, noi comparam urmele lui cu cele ale caprelor negre ce brazdeaza toate varfuletele.
Artiste caprele astea negre, peste tot se plimba... nu conteaza panta sau grosimea zapezii.
Chiar zarim doua departe sus pe creasta, un tap ne priveste curios in timp ce alta caprita abia se zareste trantita in zapada. Probabil isi fac siesta. Ne-au urmarit cu privirea pana ne-am apropiat la baza pantei, pe urma caprita s-a ridicat si amandoua s-au refugiat fara graba dupa o proeminenta a crestei.

La soare

Sunt constiente caprele ca noi turistii schiori nu suntem un pericol pentru ele, cel putin in PN Retezat. Ce bine ca exista astfel de sanctuare - refugii pentru bietele animale, ca-n alte locuri oamenii (sunt generos - oare putem numi vanatorii oameni!?) le-au nenorocit!

 Se discuta ruta

 Furnicile (foto Florin Stana)

Ajungem in creasta si privelistea se deschide si spre nord. O cornisa spectaculoasa ne surade perfid... poate daca nu era cornisa vedeam piciorul de dupa ea ce ne-ar fi scos lejer de acolo in Caldarea Scarisoara.
Dar voiam totusi sa urcam si pe varful Bucura (2433m) deci punem coltarii si la deal.
Iarasi sunt ultimul, dar nu pot sa nu remarc faptul ca sunt mult mai sprinten fata de urcusul din seara precedenta pe Peleaga... acolo eram spre sfarsitul unei etape grele in urcare, spre vf. Bucura de la lac sunt doar 400m diferenta de nivel.

 

Fata-n fata cu dusmanul :) (foto Florin Stana)

Sus pe varf este o splendoare, vedem Rezervatia si lacul Gemenele inghetat, aproape iar departe se vad Godeanu, Gugu si Bloju. Mi-amintesc ca si de pe Retezat acum cativa ani am vazut Gugul stralucitor in soare.

Creasta stancoasa ce-am parcurs-o de pe varf spre saua de iarna a Retezatului a fost deliciul turei. O creasta tehnica, fara a fi si grea, unde lespezi si tancuri semete se impletesc cu zapada intr-un amalgam armonios si deloc periculos.

 Deliciul turei (foto Florin Stana)

Am mers prima data cu betele portiunea mai plata, pe urma am fost nevoit sa scot pioletul si sa ma rezem in el, cum mi-a spus de la inceput Alin sa fac.
Am avut emotii ca la un pasaj de coborare de pe o stanca am aruncat un bat inainte, cu gandul sa-l recuperez din zapada... batul a ricosat in zapada tare si a inceput sa alunece pe panta spre Rezervatie, ca vrajit de farmecul ei, in timp ce eu ii trimiteam un 'adio' crispat... din fericire batul s-a oprit langa o stanca, nu departe si l-am recuperat.
Pe urma batul naravas si-a gasit cuminte locul la mine in san, cu varful in afara ca un paratrasnet.
Astea deja sunt detalii, pentru unii povesti, dar mie-mi place sa-mi aduc aminte de ele. Si eventual sa trag o concluzie sau mai multe, din diferitele intamplari:
Nu da pasarea din mana pentru cea de pe gard :), sau
Lenea e cucoana mare sau
Invata de la altii mai experimentati, nu redescoperi roata.

Ajungem si la culoarul de coborare... inaugurat in urcare de doi baieti ce deja se indreptau pe creasta spre Retezat. Culoarul in umbra acoperit cu zapada pulver nu ne-a dat emotii
La baza pantei am dat jos coltarii si am luat  schiurile pe bocanci (in sfarsit), si sa-i dam la vale!
Cred ca Aurel a fost cel mai incantat.
Dar... abia aici au inceput pentru mine adevaratele probleme: am inceput sa iau trante. Si... am zgariat schiurile, de asta mi-e ciuda cel mai tare.
Fiind grei cu rucsaci in spate ne afundam in zapada moale si era greu de manevrat (nici eu nu-s prea maiastru la asa ceva, recunosc) si am mai atins cateva pietre.
In josul caldarii am dat intr-o mare de jnepeni... dar am gasit cararea printre ei si am pornit pe picioare caci spatiul era ingust si terenul accidentat.
A urmat drumul spre Pietrele cu schiurile in spate printre jnepeni si apoi prin padure, ca un ultim supliciu pe care insuficienta zapezii ni l-a rezervat. Desi ma miscam incet, moralul meu crestea pe masura ce recunosteam locurile si ne apropiam de cabane... ramasesem iarasi ultimul dar nu participam la nici un concurs, ci aveam grija sa nu-mi rup picioarele pe poteca alunecoasa. Stiam ca vom ajunge in curand la liman, asa ca am ignorat pana si unda ispititoare a paraiasului, desi mi-era sete.
Trecand de cabane in viteza, i-am ajuns pe baieti ce-si luasera deja schiurile in picioare si i-au dat la vale.
I-am urmat cu grija, atent la bolovani si straduindu-ma sa nu iau prea mare viteza pe drumul ce nu-ti ofera prea mult spatiu de manevra.
Asa am ajuns jos la Carnic fara peripetii. Trebuie sa recunosc ca graba asta nu mi-a placut, as fi preferat sa mai pierdem vremea prin splendoarea alba acolo pe valea Stanisoara sau prin padure deasupra de Pietrele, dar m-am grabit cu gandul ca este accesibil si-o sa mai revin acolo impreuna cu cei dragi, negresit.

Desi nu ne-am grabit de loc dimineata, am ajuns la masina la ora 16 si nu mi s-a parut ca ne-am grabit decat in ultima parte, spre Pietrele.
Cu gandul la caldura si la o mancare calda, din Lugoj le-am urat drum bun mai departe lui Florin si Alin, caci Aurel ramase mai devreme pe drumul spre satul lui din tara Hategului.
A fost o tura aspra cu niste oameni experimentati, dar foarte faina.
Regretul suprem a fost insuficienta zapezii care ne-a incetinit considerabil... dar tinand cont ca Aurel a fost per pedes din cauza lipsei focilor, poate a fost mai bine asa.
Unde oare sunt zapezile de altadata?