"Intre Prolaz si Gura Comarnicului, Cheile Carasului sunt de o salbaticie uluitoare. Peretii calcarosi se inalta cu 150-200m deasupre apei si se apropie uneori pana la doi metri. In albie se afla locuri unde apa are adancimi de 10-15m." - citat din Vasile Sencu, Muntii Aninei (MN17). O fraza care m-a facut curios numai cat am lecturat-o. Imi doream sa strabat acele locuri. Ocazia s-a ivit... Plecam vineri 19 septembrie 2003, seara. Dupa un drum rapid pana la Resita, o las mai moale pe serpentinele Domanului. E intuneric deja cand cotim stanga pe drumul de Iabalcea. Suntem 4, ii debarc pe Claudia si pe Cata cu bagaje cu tot in drum si merg pana in sat sa parchez masina. In Iabalcea la prima casa o gramada de masini, ale colegilor mei. Sper sa se fi descurcat sa ajunga la Prolaz. Ma intorc cu Cristina, ne recuperam rucsacii si la drum. Gasim f. usor drumul ce urca spre salasul din deal. Linia de inalta tensiune de alaturi ne este reper sigur. Ajungem in sa, este noapte, trecem printr-o livada, practic aici poteca deja se ingusteaza si apare marcajul. Aprindem lampile. Coboram usor in depresiunea Prolazului, cei de jos ne remarca si ne fac semnale luminoase. Mai sunt trei licurici undeva pe coasta dealului, intarziati ca si noi ce-si cauta drumul in noapte. La ravena din padure cotim direct in jos spre albia Carasului pe scurtatura stiuta. Ne intalnim cu trupa. Vreo 9 corturi, multi necunoscuti.
Din pacate campasera la primul loc mai drept, departe de izvor si mai cu seama, langa stalpul "Proprietate Privata -Nu Campati". Decat sa merg singur cu cortul pe malul celalalt, mai bine cu turma... pana la urma proprietarul nu are ce face si ne lasa acolo, si noi suntem cuminti si facem focul intr-o vatra mai departe de terenul lui. Stam la foc pana avem ce arde, apoi la somn. Noaptea pe la 3 fac o excursie la izvor cu Cristina ca-i e sete. Dimineata iarba e plina de roua. Dupa 9 soarele ne scalda cu blandete. Lumea se trezeste greu.
Ma hotarasc sa mut cortul pe malul celalalt, mai aproape de izvor. Si asa ne-am impartit in 2 tabere, Ioana, Catalin M, Marius s-au mutat, altii au ramas pe locul vechi. Pe Cata P mai ca l-am mutat cu forta. Plecam in traseu pe la 10, in amonte spre Tolosu. Nemarcata, poteca bine definita e sculptata in pereti de stanca. Dar asta nu va dura mult... Raman mai in spate caci Cristina nu se simte bine, intre timp trupa a ajuns la impas: s-a terminat poteca! Urmeaza festivalul trecerii apei: catarare pe mal, echilibristica pe pietre, sau descaltare.
Iata-ne dincolo, dornici de actiune si sa vizitam pestera! Tolosu e ascunsa sub o fata de stanca, nu stiu exact unde pe versantul din stanga. Marmite mari se succed pana in albia raului, mai pastreaza apa ploilor de saptamana trecuta. Unele acoperite cu muschi verde, altele spalate de ape, coboara in trepte cazanele uriasilor. Noi suntem piticii din tara minunilor si escaladam care pe unde apucam. Cind ploua abundent, apa adunata de dolinele din platoul Iabalcei se scurge partial si prin aceasta pestera, tasneste suvoi din gura ei si bolboroseste la vale printre bolvani, umpland marmitele si facandu-le sa fiarba. Imi inchipui suvoiul demential, n-as vrea sa fiu acolo cand se dezlantuie apa...
Unde e pestera? Rosana mai isi aminteste cate ceva, si eu stiu ca aici pe undeva. Dupa ce escaladam pe niste colti de calcar in dreapta, Catalin ne striga ca a gasit-o. Ne adunam cu greu la gura pesterii, captusita cu muschi de la jumatate in sus. Nu sunt povesti torentele alea...! Ati mai vazut voi muschi uscat pe tavanul pesterii? Ca sa intram, traversam o balta in care intram pana la genunchi, apa e tulbure, murdara, plus o senzatie de congelare. In continuare podea de nisip fin si umed, pe urma pietre spalate. Vizitam pestera, suntem cam multi si cam putine lanterne. Ne minunam la vederea unui splendid baldachin, parca e de zahar, nu departe o masa cu un sfesnic ne asteapta. Nu ne scriem amintirile pe aceasta, doar admiram minunea de calcar galbui, cu reflexii de cristal. In rest pestera nu prea a fost interesanta, ne-am intors cand am fost nevoiti sa escaladam un etaj si apoi trebuia coborat pe partea cealalta.
-Cat mai avem pana sus? De unde sa stiu?, saracul de mine, si eu urcam acolo prima data drum nemarcat, dar stiam sigur ca sus ne asteapta primitoare poieni, cu livezi si drum de care superaccesibil. -Suntem la jumate! Raspuns clasic menit sa linisteasca... Urcusul e mai scurt decat estimasem, si nimerim intr-o faneata presarata ici-colo cu bolovani albi de calcar. Ramas in urma, ma alatur grupului ce trandavea la umbra unui nuc. Doua salase sunt in apropiere, merii incarcati ne imbie cu fructe.
Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea.
Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor. Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare! Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat. Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric. Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea. Ne despartim deci. Cu mine mai sunt Alin T, Cata si Nati, pe care nu-l cunosc, insa Cata zice ca merge bine. Ogasul Comarnic curge ciocolatiu, murdarit de exploatarea forestiera de la canton. Exista un fel de poteca, jalonand cand pe un mal cand pe celalalt, peste trunchiuri cazute si bolovani. Valea este dreapta parca trasata cu rigla la inceputurile vremilor, si devine tot mai salbatica si mai intunecata. Padurea se indeseste, urme de animale sunt intiparite in namol. Umblam tacuti spre un taram uitat de lume, doar cate-un obiect doua aduse din amonte de viituri mai aminteste de oameni. Tulburam si mai mult paraul intrand uneori in apa, indreptandu-ne direct spre Caras. Dupa 1/2h de mers sustinut, o geana de lumina sparge negura vaii inguste. Nici nu ne dam seama ca de fapt e Carasul pana cand nu pasim de-a dreptul in el. Curge limpede dinspre amonte, dar Comarnicul il murdareste la confluenta. Albia sa e mai larga, pe pat stancos de calcar, cu repezisuri si mici praguri. Urcam pe malul stang, ocolind un cot mai suparat al raului. Suntem intr-o vale destul de larga, plina de bolovani. Nivelul este scazut dupa atata seceta, dezvaluind pe maluri bancuri de nisip si namol recent format, in timpul ploilor de saptamana trecuta.
In lipsa bolovanilor, suntem nevoiti sa trecem uneori prin acest namol, piciorul intra pina la glezna. Un prag, inca unul, topaim de pe un bolovan pe altul, de pe un trunchi prabusit pe un banc de nisip. Unde este posibil ne strecuram pe linga rau, imprumutand potecile salbaticiunilor. Apele linistite sunt adanci...
Niciunde nu se verifica vorba asta mai bine decat acolo, in izolarea Cheilor Carasului. Umblam atenti prin apa rece, picioarele incep sa doara, noroc ca suntem in permanenta miscare. La un moment dat nu mai simtim aceasta durere si nici raceala apei. Sondam cu betele apa inainte de a pasi, de accea inaintam greu. Trecem un prag, doua, trei... le pierdem numarul, un canion ingust ne bareaza calea, il depasim urcand un versant, adidasii uzi se umplu de frunze si pamant pe langa nisipul care este deja inauntru. Deocamdata nu am intrat la apa decat doua palme mai sus de genunchi, asa ca ne consideram inca uscati. De accea ocolim canioanele cu apa adanca si neagra. Dar asta inseamna escaladari de maluri si pereti, tinandu-ne de fisuri in stanca si copaci. Desi avem coarda cu noi, nu e cazul sa o scoatem caci am pierde timpul. Raul coteste la fiecare pas, parca ascunzandu-se privirii. Il urmam cand prin apa, cand escaladand malurile, incapatanandu-ne sa ramanem in preajma lui si evitand sa intram prea mult in padurile neumblate de pe margini. Ele ascund stancarii si prapastii pot apare la fiecare pas. Prin frunzisul des ne mai zambeste uneori soarele, cand stanca ii lasa razele sa treaca. Inca un cot la dreapta, apa e adanca, urcam pe versantul drept. La baza unui impunator perete, Pestera Racovita se dezvaluie. Sansa acestei pesteri e ca se ajunge greu la ea, deci e mai bogata. Ne arata alta fata decat ceea ce vazusem la Tolosu, e diferita, nefiind inundata. Parca ne mai trece amaraciunea de a nu fi vizitat Comarnicul. Sacrificam juma de ora sa o exploram pe o bucata mai accesibila. Unde si unde mai zarim inscriptii. Iesind din pestera, consultam harta. Mai avem de doua ori pe atat din "zona necunoscuta"!, si timpul ne cam inghesuie. Traseu ca asta la lumina lanternelor? Deloc placut... Ii dam bice mai departe. Dupa inca o ora de lupta cu canioane, stancarii si padure seculara incep sa caut cu privirea o speranta, un reper sa-mi spuna ca ajung la Tolosu. Nimic, nimic... Ape repezi, albie straina si tot mai intunecata pe masura ce ne apropiem de amurg. Deja merg robotic, aproape ca nu mai simt talpile in apa rece, dar senzatia aceasta dispare dupa cativa pasi pe mal. Pe un banc de nisip zarim urmele unui animal, sunt proaspete si distanta intre pasi e mare, 1 metru. Poate l-am speriat noi, o fi fost mistret sau ciuta, nu reusim sa deslusim din nisipul rasfirat in fuga. Am vazut vechi vetre de foc, adaposturi improvizate din crengi alaturi din loc in loc. Langa fiecare din ele, mizerie: conserve, PET-uri goale, sticle... Ce animale! Am umplut un rucsac cu mizeria lasata de altii, dar macar le-am distrus cu satisfactie adaposturile improvizate. Pescari, vanatori, speologi sau care-or fi fost pe acolo, le-as fi pocit bucuros mutra in momentele alea! M-am saturat de mers prin chei. La fel si Cata, si Alin. Nati e tacut, nu scoate o vorba... Maresc pasul, cu indarjire, distantandu-ma putin de celialti 3. Nu se poate sa nu fie pe aproape... Au trecut deja 4 ore de mars fortat de la Cantonul Comarnic! Mintea incepe sa alerge inaintea pasilor, vad ca-ntr-un cliseu trunchiul cazut in dreptul pesterii Tolosu, trebuie sa ajungem la el pe lumina! Parca nu-mi vine sa cred cand il disting in sfarsit in zare la 100m. Incep sa-i strig pe ceilalti si sa topai in apa de bucurie! Se poate sa ma insel, dar nu cred, copacul doborat intr-o rana in albie pare sa fie tinta noastra. Ne apropiem, trecem de trunchi, iata si marmitele...!!! Mai avem o ora de mers normal pana la Prolaz, dar e semi-intuneric. Pornesc pe carare ca din pusca, inca se distinge poteca, pietrele. Dupa 35 min sunt in poiana. Focul arde, ceilalti au ajuns, Cristina e acolo. Surpriza: au aparut si Florin cu Elena, Petre, Adi, Cristi (Bambi) cu sora sa. Aventura s-a incheiat. Maine vom face o tura cuminte. Vin si coechipierii mei. Mancam, mai stam la foc. Sunt obosit si nu mai am chef sa merg si la celelalte corturi peste apa, unde e tambalau mare. La somn. Am dormit dus, nici n-am auzit galagiosii ce-au umblat pe la corturile noastre in toiul noptii, nu spun cine.
Ne pornim dimineata greu de tot (adica la 12) spre pestera Liliecilor. Mult mai accesibila, afara de faptul ca al meu Catalin a lasat coarda la cort, satul fiind s-o tot care si sa n-o foloseasca. Problema este ca nu-mi amintesc exact cum e urcusul, stiu ca am urcat peretele spre intrare destul de usor, si l-am coborat cu atentie. Asa ca peste o ora, in fata pesterii dezamagire totala... urcusul e foarte greu pt. unii si coborasul aproape imposibil fara coarda.
Fara sa stea pe ganduri, Cata se sacrifica si pleaca dupa coarda. Ce gest! Oare eu as fi fost in stare sa-l fac? Intre timp se incearca urcusul, si cu ajutorul unei iedere ce imbraca stanca. Iedera e plina de zumzet de albine, mai cauta si ele saracele hrana pe unde mai gasesc... Si oamenii incep sa catere: unii mai usor, altii mai greu, Ioana se retrage intr-o prima incercare, insista pe urma si reuseste. Fetele nu se lasa: Claudia, Elena, Adina, Teo sunt in curand sus alaturi de baieti.
Pana la urma se aduna trupa serioasa pe platforma pesterii. Intram si exploram. Lampa de carbid a lui Petre e foarte eficienta. Lilieci! Stau cuminti agatati de perete, cate unul ne mai da tarcoale. Saracul animal deranjat nu mai stie unde sa zboare din calea noastra. Trecerile printr-o fanta de calcar sunt memorabile. La fel tarasul prin balta. Ne intoarcem cand galeria se ingusteaza. Am stau ceva vreme inauntru. Intre timp Catalin si Alin T s-au intors cu coarda, si ma trezesc inauntru si cu Kitty care se lauda ca a urcat singura. Bine ca n-ai vrut sa urci cu toti laolalta, acuma sa mai fac un drum cu tine in pestera! Uite, poftim lilieci! Ai mai vazut? Bine... Cand iesim, lumea coboara pe coarda. Se imbraca hamuri, opturi de coborare. Cata si Alin intra si ei in pestera, raman eu la service coborare. Oare mai stiu sa pun un coborator? Cam greu, dar o nimeresc, dandu-i emotii la Adina. Poate si altora. Unii prefera sa coboare in maini pe coarda, sa nu pierdem vremea. Urca intre timp Monica, prietena lui Ionut si pleaca aimandoi sa viziteze inauntru. Dureaza mai bine de o ora pana ajung toti jos. Ii mai asteptam pe ultimii doi, strangem si gonim spre tabara. Impachetam in graba si pornim numaidecat spre Iabalcea. Pe drum intrecem doi localnici, ce cara cu magarul dovleci si alte cele de la salas. Soarele aproape de chindie imbraca fanetele in aur. Drumul de pamant, satul, masina, goana spre Timisoara incheie un weekend de neuitat. De n-ar fi fost barierele alea!
