Ce poate fi mai plăcut decât o plimbare în parc, vara pe căldură mare (în luna lui cuptor)?
După o săptămâna caniculară în mirificul oraș Timișoara, abia am apucat să vină sfârșitul săptămânii să pot ajunge la ceva răcoare. Așa că am vorbit cu un bun tovarăș (și de nădejde) să mergem sâmbăta la o plimbare în parc. Nu conta unde, plimbare sa fie.
Deci sâmbată dimineața ne luam jucariile și mergem la plimbare.
Cum prognozele se schimbă de la o zi la alta (după mult soare vine ploaie) fugim dinspre un parc cu multi fagi spre unul cu pini negri. Aflăm noi cumva că mai la sud vremea ține cu noi.
Deși ploaie când să purcedem la joacă, așteptăm să treacă aversa (cu riscul de a ne prinde amiaza), după care începem să urcăm spre culmi pe lângă o carieră, cu jucăriile noastre. Când nu ne mai țin bateriile, impingem jucăriile.
După vreun ceas de împins prin pădure ajungem la o poiana frumoasă, Padeș îi zice. De acolo ne avântăm pe drumuri vălurite cu peisaje deosebite, cu decor în continuă schimbare.
Nu apucăm pe ispititoarele coborâri spre sud ci ținem drumul de culme ce ne poartă spre tărâmuri de basm. Pe alocuri este săpat în stâncă, și găsim pe margine o mulțime de fragi.
Ne potolim foamea, dar și setea (găsim izvoare) și ajungem dupa o vreme în poiana unde se adapă cerbii. Din pâcate nu era nici unul să bea apă din baltă.
Am fi vrut noi să ajungem mai departe la poienile cu porci (sau urși), dar nu era cale directă într-acolo. Ca să mergem acolo, ar fi trebuit să ne scoborâm din creierii munților până în satele oltenești, și apoi să urcăm înapoi pe creste. Ne-ar fi prins noaptea pe sus. Așa că am hotărât să ne întoarcem la civilizație pe cea mai apropiata potecă marcată. Nu-i de joacă cu bălăureala între prăpastii!
Am vrut să ținem poteca bună, dar în poiana de după șură poteca ia-o de unde nu-i!
Deși iarba-i până-n piept, tot avem poftă de joacă!
Găsim și poteca. Cam așa arăta! Puțin cam neumblată, dar bună de joacă!
Abia am apucat să ne bucurăm... dar după ce am ieșit din pădure s-a pierdut de tot poteca.
Nimic nu se vedea de tufe de ferigi, ienuperi si alte ierburi aromate, sau înțepătoare. Cu chiu cu vai am dibuit calea.
Priveliștea însă era ademenitoare. Și știam că suntem la plimbare în parc, pe drumul cel bun, în siguranță. Reconfortant, și totodată liniștitor.
Am urmat poteca bună, de aici mai lată și mai umblată. Am intrat din nou în pădure, pentru puțin timp.
Nu era nimeni la stână, și nici la moară.
Iar joaca pe final devenea tot mai interesantă... am fost așa de bucuros că mi-am luat jucăria în brațe...
După isprava asta am încălecat pe-o șa, și ne-am dus la vale așa... adică frumos.
Am scris rândurile astea pentru că mi-a plăcut în mod deosebit să mă plimb prin parc.
Parcul, nici prea aproape, dar nici prea departe de casă... n-am fost în Botanic, dar nici în Parque Nacional Los Glaciares (deși mi-aș dori).
O simplă plimbare prin zonă, liniștită și reconfortantă, fără evenimente neplăcute.
Departe de caldura verii și de tumultul civilizației.
Concluzia: este foarte fain să te plimbi prin parc!
PS: mulțumiri colegului de joacă (nu dau nume), pentru companie, poze și alte cele.
