Patanii si Invataminte

Patanii si invataminte... Ce frumos suna. Acuma sa va povestesc de o patanie de-a mea. Ma bazaie unu si altu sa scriu povestea..., nu ca mi-ar displace, dar aveti putina rabdare. Sambata 29.01.2005. Impreuna cu Kitty si cu multi altii, mergem la M Mic la ski. Suntem la telescaun odata cu ceilalti colegi, si culmea, de data asta ne-am organizat f. bine cu bagajele, urcam cu telescaunul in platou. De pe telescaun studiez configuratia terenului pentru o eventuala coborare cu snowboardul. Sa faci surf printre copaci, pe zapada mare, neatinsa..., that's life, e o senzatie care nu se poate descrie.

Ajungem sus, fac o tura doua, si ma hotarasc sa cobor la masina pe schiuri, pe drum, sa aduc ochelarii de soare si pentru mine si pentru Kitty, era deranjant sa skiezi si sa-ti intre zapada in ochi. In acelasi timp testez coborarea pe skiuri, pe drum, la plecare duminica ne propusesem sa mergem la vale pe schiuri, si voiam sa vad cum e. Urc iarasi cu telescaunul, ocazie cu care scap in zapada ochelarii mei, undeva aproape de statia de plecare. Ideea de a cobora pe snowboard pe sub telescaun nu-mi da pace, iar un motiv bun s-o fac ar fi sa-mi recuperez ochetii. Ajuns sus, nu stau mult pe ganduri, schimb schiurile cu placa, ii comunic la Kitty ca plec la vale cu snowboardul si ca in 2 ore sunt inapoi, si alerg pe platou prin zapada dupa inca 4 care erau inaintea mea si voiau sa faca acelasi lucru.

Ii ajung, imi spun ca au mai coborat, si ca in 30 min maxim suntem jos. Ma iau dupa ei. Greseala! Mai bine o faceam dupa capul meu, si atunci nu as fi avut probleme. Baietii isi dau la vale, alunecam in viteza, pe zapada virgina, ne indreptam spre liziera padurii. Intram in padure si crosetam dare pe zapada printre copaci. La un moment dat aud cu stupoare: - Nu-i bine! Am luat-o gresit! Unde aia mea suntem? Perspective incantatoare... Suntem rataciti undeva in padure, intre Platoul M Mic si Valea Borlovii. Am semnal la telefon, caci vorbesc cu Kitty, (imi spune ca am plecat cu cheia de la camera, ghinion, lasa ca in doua ore sunt inapoi, ii zic). Ma bucur ca pot vorbi la telefon, insa imi dau seama ca... I'm in deep shit! Nu am cum sa fiu pe directia cea buna, spre telescaun, ca acolo nu e semnal. Ora 3 jumate, in doua ore e intuneric. Suntem pe o vale, in padure, abrupta si cu zapada pe alocuri pana la brau. Habar nu avem unde suntem si pe unde sa o luam. Imi dau seama ca trebuie sa ies musai la drum pana se face intuneric. Nu mai stau la discutii, si o iau inainte prin rapa la vale. Ceilalti vin mai timid dupa mine, dar la un moment dat raman in spate. Nu stau sa-i astept, oricum ei coboara pe urmele mele. Nici vorba sa te poti da cu placa, e plin de bolovani si pe milocul vaii inzapezite clipoceste un paraias. La un moment dat cobor de pe un bolovan urias dandu-ma pe fund vreo 2-3 m, nu e nici un pericol sa ma ranesc aterizand in zapada mare. Ceilalti sunt mult in spate, nu-i mai zaresc si nici nu-i aud, si valea parca nu se mai termina. Am mers cam o cam o ora, luptand din greu cu zapada, am scapat si un picior in apa, nimic grav, oricum sunt leoarca de transpiratie. Incerc sa evit o portiune mai stramta, ca un fel de canion, si pornesc pe versant pe curba de nivel. Ma amagesc cu gandul ca dupa urmatoarea culme voi vedea telescaunul. Si tot asa ma amagesc vreo ora, mentinand directia spre telescaun. La un moment dat, zaresc mai jos printre copaci un fel de luminis. Nu stau pe ganduri si cobor acolo, am iesit la liman, e un fel de poiana, apoi un rau, cu siguranta drumul e pe partea cealalta, caci stalpii de curent traverseaza poiana. In poiana zapada e pana in brau, inaintez cu greu si gasesc un loc pe unde trec raul pe niste crengi, aruncandu-mi placa si betele pe partea cealalta si apoi facand echilibristica. Nu m-am inselat, urc taluzul din fata si sunt pe drum. Insa e deja ora 18, se intuneca, incerc sa alerg pe drum spre telescaun, insa efortul e prea mare si ma cumintesc mergand la pas.

Apare o masina din fata. Chiar ma gandeam la prietenii mei: Mita, Simona, Gerszon, Lili ca trebuiau sa coboare si ce bine ar fi daca n-au plecat inca. Sunt chiar ei! Ma ajuta cu ceva haleala si de baut, le multumesc si le spun sa sune cand au semnal la Kitty, sa nu-si faca griji. Apare cineva cu un snowmobil, ii cauta pe ceilalti. Le spun ca au ramas in urma si ca trebuie sa razbata la sosea, mai jos pe drum. Din nefericire nu mai urca inapoi la cabane, asa ca nu am cu ce sa urc in platou. Imi continui drumul si ajung la Telescaunul din Valea Craiului la 19. Perspectivele sunt sa raman sa dorm acolo, cu paznicul, sa plec cu masina la Caransebes sau in Borlova, sau... O idee traznita imi trece prin cap. Cat as face pana sus, mergand prin zapada? Sunt peste 10 km pe drum, exclud din start orice alte variante, prin care as putea ramane intepenit pe undeva prin zapada, ceea ce ar insemna o noapte in zapada si un posibil inghet. Brrr!!! Incerc sa-mi adun mintile si sa-mi evaluez sansele. Drumul ar insemna cateva ore, intre 4 si 6, deci as ajunge sus in jurul miezului noptii. Pot lasa snowboardul in masina, nu are rost sa-l car, ca maine oricum n-as fi bun de nimic dupa atata efort. Sunt destul de obosit, si un efort de 4 ore ar putea sa ma epuizeze complet, sa nu mai pot merge. Ma hotarasc sa incerc, incet, metodic, folosind cum trebuie betele de ski, cu pauze din juma' in juma' de ora. Intr-un fel sunt fericit. Ce alta ocazie mai buna as fi avut sa fac traseul asta noaptea pe zapada? Imi inchipui ca sus ar putea fi viscol, si-mi dau seama ca drumul prin platou, chiar pe urma de ratrak, ar putea fi impracticabil. Ei si? O sa-mi dau seama cum e vremea inainte de a iesi din padure, si in caz de viscol puternic m-as putea intoarce inapoi de unde am plecat. Va fi o decizie de luat atunci, in Saua Jigorii, asa ca de ce sa nu merg pana acolo? Am fost doar asta-primavara cu bicicleta pe drumul asta si am facut o ora in urcare. Paznicul ma invita sa dorm acolo cu el, la caldura, si se minuneaza ca vreau sa plec in sus noaptea. Imi va trebui apa pe drum. Gatul deja ma arde si e uscat, e pericol sa ma deshidratez, ca sunt ud leoarca de transpiratie. In exterior, geaca a inghetat scoarta. Iau din portbagajul masinii un PET, las snowboardul acolo, reglez chinga la bete sa le pot tine corect, si la drum! Inaintez prin zapada, pe urma snowmobilului. Ninge slab, nu bate vantul, si las in urma lumina becului de la telescaun, intrand in semiobscuritate. Lanterna ioc, o aveam sus in rucsac, dar cine s-ar fi gandit ca ma va prinde noaptea? In jur, natura se distinge in nuante de cenusiu. Zapada e un cenusiu laptos, cu niste dungi mai inchise care reprezinta urma pe care reusesc sa inaintez. Un pas in lateral, si ma afund peste glezne in zapada pufoasa. Tatonez in mers stanga-dreapta cu betele, singurul loc in care nu ma afund e aceasta urma, lata suficient cat sa pasesc pe ea fara probleme. Fiecare pas pe care il fac sa inaintez inseamna implicit si o alunecare inapoi de cativa centimetri, caci am boots de snowboard si talpa nu e propice mersului in zapada. Folosesc din plin betele sa ma sprijin si sa contracarez chestia asta neplacuta, alunecatul piciorului inapoi pe zapada. Ajung la 19: 30 la drumul spre Cuntu. Fac o pauza, mi-e sete ingrozitor, dar nu ma hazardez sa cobor la parau dupa apa, caci e prea intuneric acolo sub brazi si e mare zapada. Stiu ca sunt paraie mai sus chiar langa drum, o sa-mi umplu sticla de acolo. E plafon de nori, ninge slab si linistit, insa ochii mi s-au obisnuit cu semiobscuritatea si nu am probleme sa ma orientez in jur. De-ar fi fost senin, cu luna, as vedea ca ziua, dar... Undeva spre nord, peste varfurile copacilor, cerul e putin mai luminos, dar culmea, luminozitatea apare si dispare, ca o fata morgana. Imi dau seama ca intr-acolo e crucea luminata, ce am zarit-o altadata chiar de pe dealul Buziasului. Sa se aprinda cu intermitente? Nu stiam de asa ceva, dar treptat, impresia asta mi se confirma. Nu-mi dau seama cand se aprinde, insa fiecare stingere ma deruteaza, provocandu-mi neliniste. Iau partea buna a lucrurilor: lumina aia difuza, abia perceptibila, reprezinta pentru mine un far, imi da speranta, spre ea ma indrept, acolo e capatul drumului si a chinurilor, chiar daca serpentinele lungi ma innebunesc si ma fac sa-mi consum energia de-a latul versantului. Ma opresc auzind susur de apa. Trebuie sa alimentez, ma abat din drum intrand in zapada parfumata pana peste genunchi. Ma sprijin in bete si cobor 2 metripana la unda neagra, datatoare de viata. Simt apa, observ ca PETul se umple incet incet, si sorb cu nesat. Dupa 2-3 inghitituri nu-mi mai simt gatul si nici stomacul, au inghetat, iar eu sunt o locomotiva cu aburi incinsa care se stampara, as putea sa am probleme din cauza apei reci. Ma intorc la drum, varand sticla sub haina. Caldura degajata de mine o va incalzi, si voi putea bea fara probleme mai incolo. Am tot timpul sa ajung sus, nu trebuie sa ma grabesc. De fapt nici n-as avea cum sa ma grabesc, sunt destul de obosit si nici la jumatea drumului n-am ajuns, sunt multumit ca pot mentine un ritm acceptabil. Locul mult visat, Saua Jigorii, apare in dreapta, de un alb laptos patat de putinii brazi negri ca taciunele. Daca m-as intoarce, inapoi mi-ar lua mai putin decat la urcus, e abia ora 21: 20, si mai am aproxiomativ inca odata pe atat. Dupa o scurta pauza in care am servit apa, reiau marsul. De aici copacii sunt mai rari, vizibilitatea mai buna, insa si urmele cenusii ale snowmobilului s-au mai estompat din cauza ninsorii slabe. Cata zapada proaspata s-ar depune? Cativa cm? Nimica toata. Sa nu fie viscol sus. Din fericire atmosfera e calma, chiar calda, eu sunt in clocot, in hainele leoarca de transpiratie. Mai fac pauze, dar dupa 2-3 minute de odihna incepe sa ma patrunda frigul prin hainele ude, asa ca nu-mi permit sa stau mai mult. Imi imaginez cum ar fi sa innoptez in stana de langa drum. N-am ajuns inca acolo, dar e inca o tinta intermediara, o speranta. Nu pot ramane acolo, cum sunt leoarca, intr-o ora as fi inghetat bocna, m-ar gasi astia sloi. O curba larga spre stanga, si observ niste mormane de zapada in cale. Sunt aproape de stana! Aici intorsese ratrakul in zapada, venind de sus si croind pista pentru skiorii ce doreau sa coboare pe drum. Inca niste pasi si iata stana! Pauza, ma hidratez, si scot telefonul ca poate-poate, desi stiu ca semnalul pe care il acolo nu e suficient, ca sunt dupa muchia muntelui. Intr-adevar, apelul esueaza. Linia de curent urca de aici direct in sus, in stanga, intr-acolo se vede foarte bine acum si aura crucii. Am coborat pe langa stalpi cu skiurile, dar acum trebuie sa ocolesc in dreapta spre Valea Soarelui pe drum si habar nu am cat de departe e curba. Ma indepartez de telul meu cu fiecare pas, nu am alta solutie, ma cuprinde un fel de disperare. Sleit de puteri ajung pana la urma la curba pe care o intuiam, de unde drumul curge spre statiune in linie dreapta. E un moment nasol. Sunt epuizat, abia imi tarai picioarele, ma opresc tot mai des, la fiecare suta de metri. Ma rezem in bete, ma dor ingrozitor picioarele, talpile, muschii, soldurile, pieptul si spatele, ceafa, si chiar capul incepe sa doara. Simt nevoia sa ma asez in zapada, si sunt chiar pe cale s-o fac, dar realizez ca as putea adormi imediat si aia ar insemna moartea. Pe cer disting cateva luminite, difuze. Sunt stelele! Scutur mainile si picioarele, dar parca ma apuca ameteala. Ma frec cu zapada pe fata, beau apa si pornesc cu un efort imens mai departe. Dupa cateva sute de metri, ajung la linia de curent. Folosesc stalpii drept reper. Iau ca tinta al 4-lea stalp. Ajung pana acolo, o mica pauza. Ochesc urmatorul al 4-lea stalp, si imi propun sa merg pana acolo... Sunt aproape. In dreapta mea, aura crucii devine cu fiecare pas din ce in ce mai luminoasa. Urmatorii stalpi de curent descriu un arc spre dreapta, iar in fata departe sa zaresc pe albul zapezii niste schelete negre: stalpii de la telescaun. Am ajuns! Stiu ca trebuie sa fie semnal, ma opresc, scot telefonul si sun. E 23.20. Kitty nu e foarte surprinsa ca am venit. Ma intreaba doar unde sunt, si-i spun sa vina daca poate in intampinare. Cobor mai mult alunecand si aruncandu-mi picioarele inainte spre cabana Dor de Munte. Mai sunt altii pe afara, imi ies in intampinare Kitty cu un baiat Sorin. Inainte sa merg in camera unde lumea doarme, poposim la restaurantul telechiului cel nou. Probabil ca nu am o figura prea placuta, si probabil ca miros ingrozitor, ca se uita lumea la mine ca la urs... Sunt la masa Adriana, Florin, Truf, apare Cristi, ma spal, savurez un ceai si rad o bere in loc de mancare. Berea e aliment, nu cred ca sunt in stare sa inghit ceva. Am dormit sforaind si deranjandu-i pe ceilalti pana pe la 3. Pe urma m-am trezit si n-am mai putut atipi de obosit ce eram. Dimineata eram nerabdator sa skiez, sa-mi treaca febra musculara. I-am intalnit pe partie si pe 2 din amicii mei, cu care ma pierdusem in padure. Ultimii doi iesisera la drum seara dupa 22, intr-o stare crunta de epuizare, si au fost recuperati de prietenii lor. Cam asta a fost, am luat decizia de a urca inapoi noaptea constient fiind ca nu ma pot baza pe nimeni sa ma scoata din incurcatura, a fost un risc asumat. Acum abia astept sa merg iarasi acolo, sa cobor prin padure si sa descopar traseul ratat, de la care a pornit toata tarasenia. Am s-o fac pe barba mea, cum stiu mai bine. Mai sunt amatori? Coborare cu placa prin padure, cu reper linia de telescaun? Cu bine, ALin C

PS: Dupa inca 3 saptamani, am fost din nou la M Mic. Vremea a fost superba. Se zarea Tarcu peste marea de nori Am facut cu ocazia aia coborarea cum trebuie, pe unde trebuie, ajutat fiind si de cateva urme. Urcasera cei de la Alternative cu schiuri de tura.