Să ai tot muntele pentru tine, asta da tură de freeride!
Spre deosebire de alți ani, iarna asta chiar am avut zăpadă faină, după câteva zile de ninsoare.
Am așteptat să se liniștească vremea după viscolul de la început de ianuarie, urmărind prognozele și camerele web de la Muntele Mic.
Propunerea lui Cosmin să urcăm pe Țarcu a căzut la fix, zăpada doar ce se așternuse în mai multe straturi succesive.
Iată-ne deci într-o duminică dimineața în șaua Jigoria, să urcăm pe Țarcu (10km, 1100m + pană pe vârf)
Nu puteam rata ocazia de a lua schiurile și a încerca o tură în căldarea de sub vârful Țarcu, chiar și solitar. Stau departe de pantele mai periculoase, deși mă dau off piste îmi aleg traseele astfel încât să nu ajung pe pante >30 grade, mai ales dacă sunt singur.
Întâmplător la urcare l-am întâlnit pe Adrian, cu splitboardul. Nu a fost greu să ne înțelegem, și să ne motivăm reciproc să ne dăm împreună în căldare. Adrian avea și un câine, care îl urma peste tot.
Zăpada era perfectă. O bază înghețată și consistentă (era friiig!), pudrată în ultimele nopți cu câțiva centimetri de pulver, care scârțâia sub piei pe urcare.
Aproape de vârf, stația meteorologică arăta ca în Antarctica. Am facut pauză, poze, am mâncat.
După vârful Țarcu ne-am desparțit de grupul pedestru ce urma să coboare (Alex, Andreia, Cosmin și Vasi). Noi am continuat traseul de creastă până la movila următoare (e mult spus vârful): Bodea. Acolo am dat jos pieile și am început alunecarea, pe panta însorită cotind oblic cu viraje largi spre iezerul înghețat, aflat sub zăpadă în umbra vârfului.
Senzația a fost de libertate absolută. Întregul versant doar pentru noi (un schior, un boarder și un câine care ne fugărea).
După lac a urmat un soi de jgheab mai abrupt, acolo ne a plăcut cel mai mult.
Pe final, alunecarea ne-a condus în apropierea izvorului de lângă Poteca de vară.
De acolo am fost nevoiți să remontăm pieile pentru a urca înapoi în creastă, până pe Vârful Sadovanu.
În acea duminică zăpada a fost perfectă, aveam grip, deci aveam și control bun.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu la fel a fost zăpada în sâmbăta ce a urmat - deși eu speram să râmână tot așa - de asta m-am reîntors, însoțit de fiica mea (si ea pasionată de snowboard).
Am refăcut același traseu... De data asta urcarea ne-a luat mai mult, bătea vântul destul de bine și căram pe rucsac o placă de snowboard. Stratul de zăpadă faină de deasupra, dispăruse, ori fusese bătută de vânt ori înghețase, astfel încât pantele erau o succesiune de pojghițe de gheață cu fire de zăpadă adunată, ca un fel de mini plăci de vânt.
A fost mai dificil de urcat, și am ajuns sus mai târziu.
După ce am făcut o pauză la stația meteo, am convins o pe Ana să ne dăm în căldare.
Nu a regretat deloc, mai ales după primele viraje! Pe pantele cu crustă înghețată se ținea cu placa mai bine decât mine!
Dar am ieșit mai greu din căldare... de data asta pieile nu mai aveau aderență pe pantele mai abrupte cu pojghiță de gheață, așa că a trebuit să urcăm la bocanc, săpând urme.
Ne-a prins înserarea sus pe munte la 2000 m - noroc că eram cu doagele.
De sub Sadovanu pârtia luminată nocturn la Muntele Mic se vedea feeric, iar ultima tură de freeride (până la Cuntu) am făcut-o pe (aproape) întuneric, la lumina lanternelor și a aștrilor nocturni, ce începuseră să apară.
Mai vrem!
-----------------------------------------------
L.E.:
În căldare nu mai era deloc gheață, mai ninsese, Numai bine de dat! Deja știu varianta aia cu ochii închiși (foarte safe de altfel, eu nu port nici kit de avalanșă nici cască, că dacă rămân pe pantele ok, nu-mi trebuie!).
Recunosc că m-am inspirat de la dl. Romeo, care înainte sa aibă elicopter, (acum vreo 15-20 ani) venea pe acolo cu snowmobilul să se dea cu schiurile în căldare. Pe urmă un coechipier îl recupera cu motopârța, îl urca sus și tot așa, făceau urme prin zăpada de sub Bodea... în timp ce eu urcam pe Țarcu cu snowboardul în cârcă și priveam invidios cum se dădeau șmecherii.
Între timp am upgradat echipamentul, am reușit să învăț să mă dau offiste mai normal (adică fără să mă îmburd), deci mă dau și eu când pot pe unde consider că ma ține. Nu vreau să folosesc mijloace motorizate să fur startul. Sunt dispus să trag de mine chiar și o zi întreagă, să ma dau de două ori la vale freeride pe un munte întreg, pentru puțin timp doar al meu (si al coechipierilor, evident, oameni de nădejde).
