Propark Adventure - legat de ariile protejate

Intro (prolog)

Duminică 7 iunie, ora 11:
Telefonul sună (ma mir că am semnal) !
E Ruxi de la Propark:
- Alin pe unde sunteți !? Atelierul de orientare în teren (la ultimul CP) mai rămâne deschis aproximativ 20 de minute. Ajungeți?
- Suntem pe la 1050 m, pe creasta dintre Pădurile Șincii și Bârsa Fierului, acolo unde ne-a trimis Bălan, el zicea că-i cea mai faină trecere și n-am vrut să ratăm 'cireaşa de pe tort' :).
- Mă bucur ca sunteţi în regulă şi aveţi grijă să nu rataţi ... premierea! zice Ruxi.

Traversând Pădurile Șincii, în drum spre premiere :D

Duminică 7 iunie, ora 12.40 (după încă 1h 30), la Plaiul Foii:
Telefon de la Tibi:
- Alin, pe unde sunteți? Haideți că la 1 e premierea, ajungeți?
Mai avem 50 de m până la sosire, dar faza e prea tare s-o ratez aşa că dau cu duma:
- Am vorbit cu Ruxi acum ceva vreme, eram pe creastă să trecem spre Plaiul Foii pe la 1050 m dar nu am gasit coborărea, ne chinuim pe aici pe sus, suntem terminaţi... crezi că e disponibil Salvamontul să ne scoată?
Pauză şi stupoare!? Tibi se îngrijorează puţin, dar nu îl las prea mult în expectativă:
- Hai să lăsăm vrăjeala, ia uită-te în lungul drumului... ne vezi !?

Ne adunăm toată echipa Munții Țarcu: Silvia, Mircea, Bobby si eu și pedalăm ultimii metri spre sosire, toropiți de căldura amiezii.

Am terminat cursa! 
250 km, 52h 35 min, peste 5500m diferență de nivel cumulată... a fost Propark Adventure!

Propark Adventure 2015 

Imediat, tabăra se animă și organizatorii ne ies în întâmpinare: Ruxi, Erika, Tibi, Cezar, Silviu, etc...
- Felicitări, bine ca aţi ajuns. Să știți că foarte puțini au terminat! :) Mulți au abandonat...

Evident că stim chestia asta. Cursa a fost dură, lungă și fragmentată de așa-zisele „probe speciale” (ce au prelungit semnificativ timpul total de parcurgere), iar noi nu ne-am încadrat în timpul limită de 50 ore + 1h 07 min (prelungiri).
Nu ne-am încadrat pentru ca am fost rebeli, pentru că am vrut adventure chiar și dupa 48 de ore de concurs, pentru că am ales să trecem peste o creastă împadurită de 1050 m și nu o banală șosea (între Șinca Nouă și Zărnești-Plaiul Foii).
Precizare necesară: Puteam termina cursa în cele 50 de h limită fără nici un fel de problemă pe acelaşi loc V, dar am ales să ne trăim aventura, până la capăt! Am părăsit duminică dimineața la 7 penultimul punct de control PC16 de lângă DN1 în Pasul Perșani (după ce i-am lăsat pe cei de pe IV întâlniţi acolo să se îndepărteze liniştiţi, am dormit o oră). După 48 de ore de alergătură, nu am avut nici o motivaţie să urmăm varianta simplă să ajungem mai rapid (şoseaua spre sosire cum au făcut celelalte echipe), aşa că am luat-o pe unde am vrut noi, trecând o creastă de munte... ultima aventură, 'cireaşa'. Timpul chiar nu mai conta, şi pentru noi cronometrul s-a oprit acolo, în Pădurile Şincii sau pe Bărsa Fierului. Epic drama!

Dar să o luăm cu începutul.

Am ajuns la Propark Adventure pentru că Alex Fodor s-a accidentat în Thassos, iar Elena nu dorea sa concureze fără Sucă, s-au retras aimandoi.
Hoinarii retrăgându-se, echipa lor deja înscrisă în concursul de aventură a rămas incompletă. Mai erau Mircea Baba şi Bogdan Horje, căutau coechipieri un bărbat şi o femeie (echipele în concurs sunt de 4 oameni, din care cel puţin o femeie). Căutau înlocuitori pentru Hoinari. Nu am stat mult pe gânduri după ce Lore mi-a dat aprobarea şi am dat curs anunţului lor de pe fb.
Locul Elenei a fost luat de Silvia Murgescu, o mai veche cunostinţă de la Carpathian Adventure 2009, (unde a şi luat locul II cu echipa Getica la proba scurtă). De obicei, fata este cea care dă ritmul echipei, este cheia spre succes. În Silvia aveam deplină încredere, ştiam că e puternică şi hotărâtă. Despre Silvique găsiţi detalii pe blogul ei, puţine fete se pot mândri cu ce a reuşit ea în materie de alpinism până acum.

Cu Silvia ne-am regrupat în seara dinaintea concursului la cabana Plaiul Foii, unde eram cazaţi. Cu mişcări de felină şi purtând un rucsac imens în spate, a venit în timp ce noi puneam la cale traseul. Primul gând cand am văzut-o aşa în formă, a fost dacă o să mă pot ţine dupa ea în tură :).

Aveam echipă completă şi totul era pregatit: Munţii Ţarcu, cu numele ariei protejate sit Natura 2000 primisem deja numerele de concurs 02 la şedinţa tehnică.

Propark Adventure 2015 - Persani: instructiuni de folosire  (sursa: fotoreportaj Radu Diaconescu)

Startul s-a dat vineri dimineaţa, la ora 8, pe muzică şi în urale. Am pornit spre cantonul Rudarita pe bitzicle, unde am si ajuns destul de repede.

Start (foto Propark/ Fisheye.ro)

Pe drum, mi-am dat seama că MTBul nu va fi punctul nostru forte: chiar dacă Mircea este excepţional la MTB şi Bobby suficient de antrenat pe şosea, Silvia nu părea dornică sa pedaleze aprig aşa cum mă aşteptam eu că se va merge, în regim de concurs. Mi se părea un ritm de plimbare şi rămâneam în urmă văzand cu ochii faţă de cei mai sprinteni. Totuşi, pe un traseu asa de scurt de câţiva km, diferenţa noastră faţă de primii n-a fost mare: 5 minute.
La Rudăriţa, primele 5 echipe au continuat pe jos spre lacul Peceneagu, noi eram echipa a VI-a şi am intrat primii la proba de orientare cu busola. Nu mică ne-a fost mirarea când am văzut după noi apărând echipa Grind (Luci şi Andreea, Dani şi încă un baiat ce am aflat că era ...călugăr).
În jurul cantonului erau amplasate 9 posturi în pădure, pe care le-am căutat şi găsit pe rând. Apoi am pornit mai departe spre lac, fără bitzicle.

Orientare (foto Propark/ Fisheye.ro)

Echipa Grind era dupa noi pe urcare şi se apropiau, ne-au şi întrecut la o scurtă rătăceală. Am coborât la lac, cu echipa Piatra Craiului şi încă o echipă ce vorbeau ungureşte, dar şi ei ne-au depasit pe baraj şi au pornit înaintea noastra la caiac.
Caiacul a fost ca la Benny Hill, vâsleam haotic aşa că ne-am schimbat între noi şi ne-am rotit de-am ameţit până ne-am prins cum să înaintăm eficient. Vântul din faţa parcă ne făcea în ciudă. Am parcurs într-un sfârşit traseul pe lac, Silvia cu Mircea au fost mai harnici iar eu cu Bobby mai la urmă (Bobby învăţa să cârmească).

La liman  (foto Propark/ Fisheye.ro)

Eu mi-am udat pantalonii de ciclism, exact unde nu-mi plăcea, cert e ca am plecat de acolo printre ultimii. Şi noi, care făcusem strategii să câştigăm concursul!

Another alien? No, just an adventure guy, drying his pants (foto by team)

La întoarcerea per pedes dinspre lac spre Rudăriţa (unde ne aşteptau bitziclele) a fost mai bine, am început să recuperăm. Am folosit o scurtătură dibuită pe hartă, ieşind mai rapid în creastă în traseul de legatură dintre Crai şi Făgaraş. Am coborât apoi direct pe un ogaş (erau şi ceva urme de TAF pe acolo) si am ajuns rapid la Rudariţa.

Deasupra de Peceneagu, înapoi spre Rudărița

Dupa o altă probă specială (în care am cules frunze de copaci din padure cu Tibi), am revenit pe bitzicle la tabara de bază.
Acolo am stat să alimentăm, cam mult după părerea mea, dar în schimb am mâncat bine de prânz şi am pregătit restul turei (am trimis un bagaj cu merinde şi haine la postul de unde urma să pornim la trekking). Toţi făceau la fel, dar unii au fost mai rapizi şi au pornit mai repede decat noi.
Cu bicicleta, în general era o dilema destul de mare în a ajunge la posturile de control următoare:
să traversăm peste culmi, sau sa ocolim pe drumurile mai lungi şi mai bune (unele asfaltate)?
Am trecut din Bârsa Fierului spre Poiana Mărului urcând culmea ce le desparte, pe la relee. În urcare, am încălcat cu nonşalanţă câteva proprietăţi private ce ne stăteau în cale şi blocau drumul de acces în creastă. Nemernicii şi-au tras domeniile taman în mijlocul drumului, nelasând nici o cale de acces alternativă, aşa că am sărit câteva garduri şi le-am încălcat proprietatea (din fericire nu era nimeni acolo). După câteva garduri sărite şi întâlnirea cu o ceată de endurişti, am ajuns sus pe un drum de culme. De acolo, privelistea se deschidea în zare: nenumarate culmi înverzite şi împădurite, cu sălaşe risipite prin poieni cât vedeai cu ochii.
Înspre NE se profila Măgura Codlei cu Perşanii ce ne aşteptau, pregătindu-ne surprize, în spatele nostru Craiul de la care ne-am luat rămas bun.

Prin gradini, pe culme

Deasupra Poienii Mărului, spre Munţii Perșani

După coborârea vijelioasă pâna în sat ne-am regrupat la un magazin şi apoi am pedalat la vale pe asfaltul DN 73A şi apoi pe DJ 106A, spre satul Paltin. De relaxaţi ce eram abia când ne-a ajuns o altă echipă (Pădurea Cernica) şi ne-au întrecut (mergeau la trenă, noi mai disipaţi), abia atunci ne-am trezit şi am reuşit cât de cât să ne ţinem după ei.
După satul Paltin într-o poiană se ţinea proba de tir cu arcul, dar se ţineau si concurenţii în loc o oră (era un timp mort dictat de organizatori). Practic acolo cu pauza impusă între 17:35 şi 18:55 ne-am întalnit cu toţi ceilalţi concurenţi afară de locurile I-III Grind, Vulcanii Noroioşi şi Valea Rea ce erau duşi deja. Grădina Zmeilor locul IV terminaseră şi tocmai plecau iar ceilalţi erau acolo sau au venit şi au stat pe rând, cu noi. Ne-am odihnit puţin acolo, era spre 7 seara când am pornit mai departe pe bitzicle, de pe locul al VIII-lea!

Șezătoare la Paltin

Pentru continuarea spre comuna Dumbrăviţa am făcut o alegere inspirată, recuperând timp şi poziţii. Ne-am bazat pe harta organizatorilor, pe Google şi pe GPS şi am ales varianta directă de la o peşteră peste o culme împădurită, pe forestiere. După un push-bike pe o panta abruptă şi stâncoasă, am trecut printr-o pădure devastată de drujbisti, dar şi de vânt... Ne-am strecurat cu dibacie printre copacii căzuţi (semne prevestitoare a haosului ce avea să urmeze pe creasta Perşanilor) şi am ieşit rapid pe un forestier lung şi bun de rulat pâna la DN1. De la şoşea spre satul Dumbrăviţa am mers direct pe câmp pe urme de tractor (ne-a zdruncinat ca o adevarată arătură) şi ulterior în sat am oprit la magazin să halim cârnaţi şi bere.

Pe DN1 spre Dumbrăvița

În punctul de control din Dumbrăviţa, am tăiat lemne în curte la un gospodar şi le-am stivuit :).

Munca de echipă  (foto Propark/ Fisheye.ro)

Recuperasem între timp două poziţii, eram a VI-a echipă. Primii erau Grindul, parcă zburau, pentru noi era clar că vor câştiga.
La plecare din Dumbrăviţa soarele se îndrepta spre asfinţit, dar am ochit în depărtare pe dealurile din faţă următoarea noastră ţintă: ruinele cetăţii Crizbav (Heldenburg).
Pe drumul prăfuit în urcare spre satul Crizbav am vazut trei indivizi ce puşcaseră o ciută (probabil ilegal) şi o duceau spre un gipan, dar realist n-aveau cum să fie prinşi de nimeni iar noi eram în concurs aşa că n-am apelat 112 să anunţ incidentul. Am ajuns aproape pe întuneric în sat şi am ieşit din el în viteză, pe o stradă plină cu ţigani, unii mai prietenoşi (copii ce se întreceau să bată palma cu noi) alţii mai puţin (unul a dat cu piatra după noi) şi am atacat dealul de la NV de sat.
Traseul stabilit dinainte ne urca spre cetate pe un drum sinuos ce trecea în serpentine căteva văi, fiind deja noapte erau excluse celelalte variante mai directe. Surpriza a venit când la 100m în faţa noastră au coborat de undeva doua echipe, una după alta... scurtăturile alese de ei n-au fost bune, pesemne. Fiind noapte nu distingeam cine sunt concurenţii dar ştiam că sunt echipele de pe locurile IV şi V şi ne-am propus să-i întrecem. Spre E şi SE se vedeau feeric luminile localităţile din Ţara Bărsei inclusiv Braşovul, în timp ce noi măcinam în tăcere drumul plin de praf şi pietre. Pe un drum zgrunţuros ce parcă nu se mai termina, i-am întrecut pe ceilalţi în urcare şi am ajuns la cetate la 23:10 tocmai la timp ca să mirosim podiumul: performerii Grind şi Vulcanii Noroioşi zburaseră de mult din zonă, dar locul III Valea Rea încheiaseră proba şi tocmai plecau de acolo.
La cetate Bubulu şi echipa ne-au dat în rapel, de căţărat ziduri nu mai putea fi vorba pe întuneric.
Aici vreau să subliniez o problemă:  Organizatorii fie estimaseră greşit toţi timpii şi-i calculaseră după modelul 'Silviu Bălan', fie n-au ţinut deloc seama de timpii suplimentari consumaţi cu probele speciale (estimarile lor erau cu cel puţin 50% mai optimiste), aşa ca per ansamblu noaptea a prins concurenţii în momentele cele mai delicate... dar până la urmă asta a fost o parte din aventură, nu-i aşa?!
Pentru asta eram acolo, pentru ADVENTURE, şi asta urma să primim!
Pornim de la cetate noaptea la 23:30, Mircea ne conduce cu dibacie pe o scurtătură şi găsim poteca de creastă a Perşanilor marcată cu cruce albastră, tocmai când echipa Valea Rea greşiseră drumul şi se întorceau de undeva din vale către noi. Le-am luat-o înainte pe poteca bună şi jubilam: teoretic eram pe locul III.
O potecă pe o culme împadurită şi bolovănoasă, pe bicicletă, noaptea, îmi convenea de minune, era perfectă pentru spiritul concursului, mai ales că ne distanţam de urmăritori. Mircea se dădea la vale pe bitziclă şi efectiv ne croia drum, eu il imitam când şi cănd iar după veneau cuminţi Bobby şi Silvia cu bitziclele de coarne. Aveam un remember a traseului facut cu Călin Ţîru pe culmea similară a Prejbei în Ţarcu, pe urme de enduro în 2011 în timp ce căutam variante pentru Maratonul Ţarcu, el pe bitziclă la vale ca nebunul, eu mai mult pe langă! Diferenţa: că acum era noapte şi eram în concurs! Pentru asta venisem, momentele astea le savuram la maxim într-un astfel de concurs!
Coboram. Ulterior am luat bitziclele în braţe pentru zig-zagurile strânse ale potecii ce ne scoteau în forestier, am alimentat cu apă la izvor lângă DN13 E60 Rupea-Măieruş şi am trecut dealul pe asfalt spre pădurea Bogăţii de unde urma proba de trekking (acolo lăsam bitziclele).
Surpriză la punctul de control: am ajuns la 1.04 noaptea, pe locul II ca şi echipă!

În faţa noastră, doar echipa Vulcanii Noroioşi (cu nume grele: Roşioru, Ţale, Daniel Alexandru, Silvia Dinu) plecaseră de 1/2 oră. Grindul, se pierduseră pe undeva!!!

La şedinţa tehnică avusesem o discuţie cu Luci Clinciu, şi îi spusesem că văd traseul ca şi unul 'de fugă': faci un track îl bagi pe GPS şi tragi tare (era cea mai simplă soluţie)... Replica lui Luci a venit că aia nu mai e aventură: Lasă GPSul şi mergi cu harta şi simţurile, şi probabil ca aşa au şi făcut ei Grindul. Îi admir pentru atitudinea asta (ca şi pe echipa ce a mers întreg traseul fără GPS), dar i-a costat enorm. Cert este că dupa cetate (de unde plecaseră la căderea serii la ora 21) au rătăcit drumul şi au bălaurit toată noaptea prin cotloanele Munţilor Perşani, încercând sa ajungă la DN13 ce era 5 km (în linie dreaptă) mai spre N!

În condiţiile acestui concurs, varianta optimă a fost una de mijloc. După 15 minute au venit lânga focul unde ne perpeleam şi cei pe care depăşisem de la cetate: Valea Rea (Horatiu, Doru, Cătălina şi Sorin, echipa Spokes), însoţiţi de 'documentaristul' oficial al cursei Radu Diaconescu, cu care am împarţit bucuros o bere.

Radu e şi el aventurier, blogger şi mai ales călător vestit, a relatat  peripeţiile lor savuroase aici:
http://www.diaconescuradu.com/propark-experienta-celor-300-de-kilometri-ai-concursului-cu-aparatul-in-spate

Practic, eram situaţi foarte bine! Reuşisem în ultimele 6 ore prin mersul ceas şi concursul de împrejurări să răsturnăm clasamentul şi am ajuns de pe locul VIII (la Paltin), pe al II-lea. Parcusesem abia 30% din concurs, echipa din faţă Vulcanii Noroioşi avea avans 'doar' 1h15' şi eu în sinea mea speram să-i întrecem măcar la trekking (că ulterior pe biciclete înapoi eram conştient că n-aveam nici o şansă să-i depăşim).

Mâncare, frig și aglomerație la PC7 (la 2 noaptea)

După echipare (cu Bobby ce a avut nevoie de pantaloni ca nu-şi găsea lucrurile) şi alimentare cu tot-ce-am-prins, pe un frig de câteva grade am pornit la drum în noapte. Ştiam că ne vor urma la scurt timp şi ne vor hăitui în noapte cei de la Valea Rea.
Cu un mic ocol pe forestier am ajuns lejer şi fără efort într-o creasta secundară, undeva pe la 750m. Ulterior ne-am chinuit printr-un deşis de copaci tineri, fără potecă să găsim o cale spre Piscul Înalt (941 m). De acolo drumul pe creastă devenea mai simplu, era deja forestier pe care se trageau lemne şi am întâlnit şi marcajul Cruce Albastră.
În coborâre de pe pisc am ieşit în nişte poieni pe lângă o stână, stârnind câinii. Lătrăturile lor spărgeau liniştea nopţii, dar luna răsărise şi ne lumina drumul prin poieni, iar la E şi V în valea Oltului se zareau luminiţele satelor (Apaţa, probabil). Era feeric! Eram voioşi şi am mers cu spor cam până pe la 3 dimineaţa, când Silvia a cerut ceea ce noi toţi încercam din toate puterile să refuzăm:  ODIHNĂ. Păcat ca nu i-am oferit-o, atunci!
Eram în poienile frumoase, luminate de lună, la liziera pădurii unde am oprit scurt pentru a mânca şi puteam dormi liniştiţi sub poala arborilor mângâiaţi de adierea unui vânticel, dar noi baieţii ne-am amagit că mai aveam doar 4-5 km până la Peştera Hoţilor (următorul punct de control), că îi putem face rapid şi am tras de Silvia încurajând-o să continuie.      
Aici a fost un moment cheie, psihologic, în care noi baieţii nu am înteles pe moment nevoia Silviei, şi asta ne-a costat ulterior. Ce-i drept, perspectiva unui mic somn la foc, la gura peşterii era ademenitoare. Din spate, ne hăituiau urmăritorii, de pe o culme le-am văzut lanternele licărind după ce am auzit lătrăturile înfundate ale câinilor de la stână. Aş fi vrut sa fugim, să ne pierdem urma... dar înainte ne aştepta necunoscutul, cu capcanele perfide ale Perşanilor.
Natura însaşi luptă pentru supravieţuire în aceşti mult-spus munţi, puţin înalţi şi măcelăriţi de drujbişti. Unde s-a tăiat padurea mai demult, crescuseră între timp copaci tineri, deşi, iar unde rămaseseră copaci batrâni găseam multe exploatări şi drumuri forestiere, nenumărate, haotice. Peste toate astea, vântul făcuse ravagii în ultimul sezon rece doborând şi îndoind până la pământ o groază de arbori, mai mici sau mai mari, aşa că abia înaintam per pedes, croindu-ne drum cu mâinile prin desiş şi ecaladând trunchiuri si crengi! Am sărit trunchiuri şi crengi căzute pe creasta Perşanilor, la Propark Adventure, mai mult decât în întreaga viaţă pâna atunci!
Deşi planificasem să urmăm creasta principala, haosul de acolo ne-a facut să urmăm un forestier după marcajul turistic ce se mai iţea unde şi unde. Am coborât astfel pe la 4 dimineaţa vreo 150m diferenţa de nivel în valea Remetea şi mai aveam de coborât vreo 50, iar Mircea mi-a atras prompt atenţia că va trebui să-i urcam înapoi, pe partea cealaltă... Lucru oarecum dificil pentru ca Silvia deja se mişca în reluare. El ar fi preferat să rămânem pe creasta din stânga, prin desiş, dar eu insistam să urmăm drumul cu marcaj, în coborăre. Silvia si Bobby cam rămâneau în urma, obosiţi şi cam îşi pierduseră cheful, în timp ce noi tot sondam terenul... Situaţia s-a complicat când forestierul s-a transformat într-un ogaş cu apă... nu am mai vrut nici eu sa continuăm spre vale şi am fost de acord să urcăm pe versant spre culme. Decizia luată de mine şi Mircea a fost complet demoralizantă, dupa ce ne-am ridicat pe un mic picior Silvia a spus 'Stop', s-a aşezat pe un tăpşan şi s-a pus la somn, iar noi ceilalţi am imitat-o că şi noi eram rupţi...
Deja se lumina de ziuă.
Am avut un somn chinuit de vreo ora jumate, pe urmă a răsărit soarele şi a început să ne mângâie cu razele lui printre copaci... aşa că ne-a fost prea lene să ne mobilizăm şi am mai aţipit o altă oră. Abia pe la 8:15 am plecat mai departe, dar măcar ne odihnisem.
Am luat-o spre culme, nu mai voiam să coborâm spre vale. În trecerea asta am pierdut destul de mult timp, cel puţin o oră (după cele 3 dormite). În timpul ăsta, Valea Rea ne-au luat-o înainte cu mult, şi nu mai aveam să-i vedem până la finish. Am ajuns pe culmea vizată, dar stupoare că nu exista practic nici o potecă, doar desiş... acum la rece socotesc că era bine de ţineam forestierul cu marcaj din vale.
Pe culme am întâlnit o echipă ce bălăurea ca şi noi: Buila-Vânturariţa, în căutarea Peşterii Hoţilor.
După câteva tatonări şi variante am găsit şi peştera, la care am coborât pe o văgăună la ora 10.10.
Se pare că toate echipele au avut probleme noaptea în munţii aştia mici şi sălbateci, Perşani. Degeaba ne-au aşteptat fetele cu focul făcut la gura peşterii, de cu seară. Prima echipă Vulcanii ajunseseră acolo la 6 dimineaţa, a doua Valea Rea la 8. Pe urmă Buila Vânturariţa şi noi, aproape concomitent
Am remarcat că Buila se mişca mai bine decât echipa noastră. Deşi Mircea sonda terenul şi era permanent înainte, restul echipei venea mai greu şi pierdeam încet-încet teren... parcă nu eram concentraţi suficient la drum, la mers (unii dintre noi), domnea un fel de relaxare... dupa 24 de ore de concurs din care dormite vreo 2, chinuit.
La peşteră am intrat, am cautat, am găsit şi am dezlegat un puzzle (cu un peşte). După ce am luat apă, am pornit repede după ceilalţi, pe niste urme adânci de TAF. La o săritură peste un mic pârâu, piciorul s-a afundat în mâl (neaşteptat) până peste glezne. Am scos cu greu piciorul gol (nu aveam de ce sa ma sprijin, mă afundam şi cu celălalt), şi apoi am săpat cu mâinile goale în namol, după papuc. Deh, capcanele Perşanilor...

Se pare ca si Horatiu a patit-o  (sursa: fotoreportaj Radu Diaconescu)

Am ajuns rapid la Olt după echipa Buila şi urma să trecem râul ambele echipe intercalate pe puntea indiană pregatită de organizatori. După Seba ce trecea suspendat pe mijlocul râului, urmam eu. N-am mai făcut asta niciodată, dar am pornit pe cele două corzi paralele cu încredere, şi repede, mai ales ca eram asiguraţi de coarda de sus. După câţiva paşi, surpriză!... m-am trezit că alunec şi coarda de jos îmi ajunge între picioare. M-am ridicat, m-am echilibrat şi dă-i mai departe. Iar m-am grăbit, iar am alunecat, de data asta am rămas suspendat în mâini... şi coarda pe care trebuia să am picioarele îmi dă peste nas şi zboară mai sus! Bine că s-a întâmplat asta aproape de mal, de o păţeam la jumatea distanţei luam apă din Olt din belşug... m-am prins astfel că în cazul ăsta graba strică treaba. Ca să revin cu picioarele pe coardă am depus oareşice eforturi, am prins coarda liberă de deasupra cu o mână în timp ce atârnam în cealaltă, am tras-o sub fund, apoi între picioare, şi abia apoi am reuşit să ma caţăr cu picioarele pe ea.

Păi mă dusei sa trec la Olt... mai bine trec Oltu-înot (by Seba, featuring myself)

Ulterior am continuat atent, cu paşi mărunţi şi am trecut.

Pod indian pe Olt

 Au urmat fetele (Laura, Silvia) şi restul baieţilor din echipe.
Era deja spre amiază. Am trecut calea ferată şi urma un drum de piatră prafuită, în plin soare pâna la Racoş, unde urma să căutăm un vulcan stins. Pe drum am cam lălait-o la vorbă, astfel că echipa cealaltă s-a distanţat de noi căte va sute de metri, dar am recuperat pe o scurtătură spre vulcan.

La vulcanul Racoș

Acolo am coborât la 13:40 în craterul încins (din fericire, doar de soare) al vulcanului, plin de zgură şi am căutat... cuie! Mi-am dat seama că sunt pentru construit căsuţe de păsări (în spirit Propark) la următoarea probă surpriză, la şcoala din sat. Cum colegii erau cam moleşiţi de căldură şi nu părea să-i deranjeze prea tare că ceilalţi ne-au luat-o înainte, am căutat cuiele singur şi i-am zorit să mergem. Eram turbat: Buila terminaseră în 2 minute, nouă ne-au luat 8 (timing oficial)! Mă întrebam dacă mai ştim că suntem încă în concurs, daca mai tragem pentru locul III, sau ne lăsăm păgubaşi... eram abia la jumătatea traseului, în cel mai îndepărtat punct de de Plaiul Foii! I-am împărtăşit temerile mele lui Mircea, spre sat.
Am luat o bere dintr-un birt în drum spre şcoală şi senzaţia plăcută a licorii reci pe gâtul încintat m-a mai calmat. Până la urmă eram o echipă, trebuia să ne întelegem şi să ne ajutăm unii pe alţii, mai aveam înca odată pe atât cale de străbătut la întoarcere. Multă înţelepciune zace într-o cutie de bere.
La şcoala din Racoş bătutul cuielor şi construirea căsuţei de păsări, cu toţi laolaltă, a destins puţin atmosfera.
Ulterior, am oprit la un magazin şi ne-am ospătat ca la un festin, împărţind mâncarea: pâine, iaurt, cârnaţi, şuncă, brânză, roşii, Cola, Fanta... morcovi! Echipa Buila au apărut şi ei, mâncaseră în altă parte dar i-am poftit să guste (doar-doar îi mai reţinem în loc - glumesc, desigur). Laura mi-a spus că s-a lovit la un picior şi o incomodează... M-am mirat, că de când ne-am întâlnit dimineaţa au mers mai repede ca noi, practic ne lăsau în urmă (dar ulterior îi ajungeam nu stiu cum).
Aşa a fost şi la plecarea din Racoş: ei erau deja pe deal când noi abia porneam din sat. Practic, noi ne mişcam în reluare (şi nu din cauză ca eram obosiţi) ci pentru că se sporovăia cam mult în echipă, de-a dreptul se filozofa :)
N-ar fi fost cu supărare dacă menţineam ritmul, dar ajusesem ca la plimbare şi treaba începea să ma enerveze, aşa că am luat problema în mână:
- Gata, ne oprim, facem pauză... abandonăm!
Ceilalţi: stupoare, evident.
- Păi de ce, care-i baiul?!
- Prea ne mişcam în reluare. Sunteţi obositi, vă bate soarele în cap prea tare?! Hai să dormim acum aici la umbră, ca după aia să ne mişcăm mai cu talent... ce ziceţi?
În discuţia ulterioară cu Silvia, a subliniat că atunci când avea nevoie de odihnă, trebuia neapărat să-i facem pe plac (nu ca în timpul noptii precedente). Dacă trăgeam de ea, rezultatele erau contrare, pe lângă doza de frustrare aferentă tuturor.
Confuzia e uşoară într-un grup atunci cănd cineva are o dorinţă (odihnă, pauză, papa): ceilalţi mai apţi receptează dorinţa dar au convingerea că problema e încă mică, gestionabilă şi încă mai merge o vreme. Îl încurajează, îi recomanda să bea nişte lichide, să pape un baton, o bomboană, ceva, şi să-i dea mai departe... uneori funcţionează :).
Alteori nu. E nevoie ca cel în cauză să spună mai răspicat ce-l doare: It's a must! Trăbă să mânc! Îmi trebe pauză! etc... ca şi când te taie pipi: Trebe, şi gata! Către ceilalţi: Press PAUSE now, dacă nu Game Over!
În acelaşi timp, trebe totuşi menţinut spiritul şi motivaţia într-un concurs, nu e ca la plimbare.
Am discutat acolo şi am stabilit că atunci când e de mers, mergem, şi când trebe să ne odihnim, stăm.
Practic, noi eram 4 cunoscuţi adunaţi ad-hoc, într-un concurs. Ar fi fost nevoie şi de ceva rodaj împreună, pentru a deveni o adevărată echipă. Rodajul ăsta, a trebuit să-l facem acolo, din mers.
Părerea mea e că am reuşit să devenim (totuşi) o echipă! Şi am simţit asta cel mai bine într-a treia dimineaţă, când am hotârât de comun acord că vrem să mergem peste culmi, într-o ultimă aventură.

Dar sa revin cu povestea pe dealurile Oltului, unde după lămuriri, urcam cu mult spor către culme. De data asta parcă zburam la deal prin arşiţă, fără efort. Am găsit punctul de control şi nu departe la umbră se odihnea echipa din faţă, Buila. După ce am trecut de ei ne-au urmat imediat. Aveam de parcurs în sens invers lunga culme împădurită a Perşanilor, plină de capcane, dar măcar era ziuă.

La o mică rătaceală, Buila ne-au luat-o în faţă din nou, şi iată-ne jucându-ne pe culmea prelungă de-a vulpea şi iepurele... o după-amiază întreagă. Deja ne plictisisem de mers monoton prin pădure, ritmul scădea aşa că la un mic popas, ne-am pus la... un somn de 1 oră. Socoteam că mai bine un somn în soarele călduţ al orei 18, decât noaptea de nevoie pe unde apucam, în frig.

Propark forest sleep (by Mircea)

Ne-au trezit nişte foşnete: echipa Grădina Zmeilor tocmai treceau pe langă noi. Ne-am mobilizat rapid şi i-am urmat pe potecă. A urmat o zonă cu multe doborâturi de vânt, de care am trecut cu greu, dar acolo le-am luat-o înainte şi ulterior ne-am distanţat de ei. După odihnă, parcă aveam aripi şi cum deja porţiunea de traseu era cunoscută (de la venire) am mers rapid prin poieni.

Mult spor la întoarcere

După o urcare sprintenă pe Piscul Înalt, am găsit o coborăre acceptabilă pe un forestier spre valea din Pădurea Bogăţii (de unde urma să continuăm pe biciclete). La asfinţit, am ieşit într-o poiană ce ne scotea în vale către punct, deja roua se simţea în iarba înaltă şi grasă şi ne-am udat la picioare, dar mă consolam că oricum urma să schimbăm papucii (pt. biciclete).
La PC14 unde unde am ajuns la lăsarea întunericului (21:45) ne aştepta Bălan în persoană şi era şi echipa Buila, se pregăteau de plecare. Echipele ce mai trecuseră înainte Vulcanii Noroioşi şi Valea Rea aveau deja suficient avans ca să nu ne facem iluzii că-i vom întrece. Dar eram în cursă bine plasaţi pentru locul III, şi păream destul de fresh. Mulţi abandonaseră, inclusiv în tura de trekking, în cursă mai rezistau 6 echipe (din 11).

Prima zi: echipa Vulcanii Noroioşi se orientează din mers. (sursa: fotoreportaj Radu Diaconescu)

Spre următorul PC Comăna de Sus trebuia urcat pe un forestier într-un un pas, şi urma o coborăre lunga de vreo 12 km. Altă variantă pe şosea ocolea 20 km. Deşi era noapte, am mers pe forestier căci părea suficient de bun. La începutul urcării am întâlnit echipa Buila, opriţi... era clar că ceva nu mergea bine la ei dar nu-i puteam ajuta cu nimic şi am mers mai departe, eram pe III. Sus în munte Silvia a facut si o pană, reparată prompt de Mircea. Am auzit lătrând dulăii pe lânga care trecusem şi noi în urcare, aveam deci urmăritori. Coborărea lungă a fost destul de anostă pe întuneric, nu aveai idee ce surprize îţi rezervă drumul în faţa ta unde nu mai bătea lanterna, aşa că am mers prudent, înfrânat.
La punctul de control oamenii zgribuliţi la foc s-au bucurat când am apărut. Stăteau deja de o zi întreagă şi aşteptau şi trecuseră doar două echipe, noi eram a treia.
Echipa Buila ne-au urmat, dar au abandonat la PC Comăna de Sus (aveam să aflam ulterior, cu siguranţă problema lor nu era de neglijat când înca mai aveau de parcurs 25% din traseu). Între timp, fuseseră depăşiţi de Grădina Zmeilor (Alex, Adelin, Octavian şi Laura) care, conştienţi că şi avansul nostru faţă de ei era surmontabil, trăgeau tare sa ne ajungă. De data asta, noi eram iepurele (dar nu aveam habar de asta).
Urma o portiune lunga de şosea, cu sate. Eu o luasem în faţă dar ceilalţi veneau anevoie, Silvia era aşa de obosită că efectiv ameţea pedalând în noapte, şi făcea eforturi mari să continue. Avea nevoie de odihnă, neapărat, nu era obişnuită cu atâta privare de somn. La primul birt în satul Veneţia de Jos ne-am oprit, am băgat in noi chipsuri si Cola, iar Silvia s-a întins pe o bancă să se odihnească juma de oră.
Între timp, de pe şosea au aparut nişte năluci, licurici albi cu becuri roşii pâlpâind la spate. Grădina Zmeilor ne-ntreceau! Ne-au întrebat dacă suntem în regulă, am raspuns afirmativ şi au trecut mai departe.
După perioada de odihnă impusă, am pornit mai departe în noapte. Rulam chiar OK pentru nişte somnambuli plecaţi de peste 40 de ore în cursă.
Pentru PC16 Piscul Cumetrei (penultimul) noi am fost mai deştepţi... am ignorat sfatul organizatorilor de a accede cu ocol pe asfalt şi făcusem după şedinţa tehnică o strategie de urcare directă pe o culme ce părea să se vadă în Google Earth, din satul Grid. Deşi noapte, l-am lăsat pe Mircea navigator şi mă gândeam că o vom scoate la capăt cu bine, pe track. Teoretic, n-aveam cum să ratăm punctul... practic, fiind noapte am căzut iarăşi în unele din nenumăratele capcane ale Perşanilor.
Logic, dacă voiam să fim cu adevarat competitivi alegerea era greşită de la bun început (noaptea şi ţinând cont de starea noastră de oboseală) dar nici unul nu realiza asta în momentele alea. Şi-am pornit, ne-am luat după Mircea. El a fost în noaptea aia un adevărat erou, a tras ca un câine şi am ajuns la Piscul Cumetrei la ivirea zorilor. Dar preţul a fost mare: am pierdut vremea la pas pe la stâni să nu sară câinii pe noi, am bălăurit un sfert de noapte pe coclauri şi prin desişuri, 5 km i-am făcut în aproape 3 ore şi apreciez că pe segmentul ăla Mircea a parcurs în căutările sale dute-vino cu cel puţin 50% mai mult ca noi aştilalţi, ce îl urmam teleghidaţi.
Una peste alta, am ajuns acolo obosiţi rupţi odată cu echipa Piatra Craiului, ultimii din 5 echipe rămase în concurs, la 5:30 când deja se crăpa de ziuă. Ei urcaseră ca toţi ceilalţi de pe asfalt din Pasul Perşani, se pare că mai aveau energie, n-au stat mult şi au tulit-o.
Cum Silvia avea nevoie de odihnă ('minim o oră', ne-a spus cand şi-a luat sacul şi s-a pus în iarbă la somn) să pornim după echipa ce tocmai plecase era imposibil. Ne resemnasem deja după ultima bălaureală cu gândul că asta e tot ce puteam...
La PC16 era o masină cu 2 oameni ce dormitau înăuntru, un foc, o pătură şi-un câine. Am întrebat daca pot sta şi eu pe pătură, şi răspunsul a venit:
- E a câinelui... nu cred că se supără că împarţiţi pătura, dar poate are purici, nu ştim dacă-ţi convine.
Mi-a convenit. Câinele nu s-a supărat, n-am simţit nici un purec (poate eram prea puturos pentru gusturile lor) şi am dormit aproape o oră! Aur curat!
Mircea şi cu Bobby n-au vrut pe pătură, au stat la foc şi i-am văzut zgribuliţi când am făcut ochi, pe la 7. Soarele începea deja să încălzească, curând intram în a III-a zi de concurs şi echipa Ţarcu pornea din nou la drum, spre finish!
Am coborât la asfalt în DN1 la Pasul Perşani pe forestier, printr-un praf gros, admirând la E Ţara Bârsei sub soarele dimineţii. De aici spre sosire era simplu, pe oricare variante de drumuri mai erau de pedalat vreo 30-40 km, dar era clar că nu aveam cum să-i mai ajungem pe cei de pe locul IV căci aveau o oră avans.
Am trecut din DN1 spre Şinca Nouă o mica pantă pe drumul direct, pe lângă mânăstire. O joacă de copii, deloc greu. În Şinca Nouă am poposit la magazin, evident. Bine că avea deschis duminica, am mâncat fiecare ce ne-a poftit inima şi-am hotărât:
- Oricum suntem în afara podiumului, haideţi să continue AVENTURA!
The asphalt sucks!  La fel şi 13 km drum cu praf (Zărneşti - Plaiul Foii).
Fără ezitare, am cotit pe primul drum spre S prin Pădurile Private ale Şincii şi filmul a mers pe repede înainte:
- barieră, tablă acces interzis: ignore, pass/jump over
- câini: calm down
- drumul bun coteşte la stânga, spre o exploatare forestieră: ignore, keep on track
- cladire observator urşi, în stanga: WTF!?
- drumul devine impracticabil pt. pedalat: push-bike
- pârâul e pe drum, suntem în ogaş: carry-bike
- bolovani mari: carry-bike and rock dance, coool!
- spărtură de TAF în urcuş puternic, la dreapta:  let it be, push-bike
- trunchiuri căzute în pantă, ne blochează: carry-bike +++, exciting :D
- nu vedem nici o culme peste care să trecem: WTF !?
- drumuri stânga/dreapta de tractor în pădure, pe coastă: track lost... accuracy problem.
- ecou de împuşcatură în padure: WTF !?

- +1000 m altitudine, dar n-am ieşit încă în creastă (nu găsim trecerea): Alert! SYSTEM FAILURE! 
Reboot? (yes/no)

Adventure în Pădurile Şincii

Push-bike în cautarea trecerii

Eram ca nişte roboţei, prinşi în cuşcă. Se apropia amiaza, iar noi bălăuream de 1h în creierii munţilor, pe pante serioase, căutând o trecere... aia recomandată de Bălan. Deja se auzeau murmure să ne întoarcem pe unde am venit...

Mircea căuta cu GPS-ul în mâna. a plecat să exploreze pe o urma de TAF în sus, deşi nu vedeam printre copaci vreun liman, ceva. Atunci eu am zărit o urmă slabă de drum de tractor spre SE (direcţia bună pentru noi), peste un dâmb cu frunze moarte, aproape de nebăgat în seamă. Am lăsat bitzicla şi am căutat pe acolo. Părea că se înfundă într-un cotlon unde zăceau nişte cioate vechi, dar cercetând mai atent am ghicit mai jos pe pantă o variantă de continuare în stânga. Am ajuns la un ogaş. O poteca îl traversa pe un prag pământos, urme de TAF treceau direct prin apă spre un mic luminiş. Dincolo de luminiş am văzut vârfurile arborilor şi cerul albastru spre sud: găsisem trecerea. Am mers să verific, şi am dat de un drum adevărat, ce urma linia crestei. Am urcat doi paşi până într-o curbă, se vedea Craiul.
M-am întors victorios după coechipieri. Mircea se prinsese că e bună direcţia în care dispărusem de vreo 10 minute deja (GPSul confirma direcţia) şi-mi adusese între timp bitzicla la cioate. Echipa s-a regrupat şi am traversat ogaşul, pe potecă.
Aici, m-a sunat Ruxi şi am avut conversaţia (vezi Intro, în susul paginii).
Aventura nu se terminase încă, eram în creierii munţilor.
 Am traversat luminişul şi am urmat drumul de creastă spre SE, dar nu pentru multă vreme. Pe drum erau multe urme de 4x4 şi enduro.  Era clar că motorizaţii ce parcurgeau drumul ăla urmau creasta fidel în lungimea ei, dacă nu direct din Zărneşti sigur de la gospodăriile de lângă antenele din sudul Poienii Mărului, urcând toate vârfurile şi dâmburile, iar noi nu eram deloc amatori să ţinem acest drum. Harta şi GPS-ul ne arătau o potecă la vale spre Bârsa Fierului, într-o curbă. Am găsit-o, era o potecă de vaci prin boscheţi, puţin umblată, abruptă de-ţi rupeai gâtul pe ea. Am urmat-o, şi am dat într-un ogaş abrupt, cu un fir de apă ce ţopăia pe bolovani. Cu biţziclele de coarne, am ţopăit şi noi la vale, unii bucuroşi alţii deja sictiriţi (de la prea multă aventură oare?). Mai jos am putut chiar să pedalăm pe lângă pârâu pe un tăpşan de iarbă, şi iată-ne la drumul de pe Bârsa Fierului, într-o poiană unde rumegau liniştiţi câţiva viţei tolăniţi în iarba înaltă.
Era deja ora 12, a treia zi de concurs. Timpul regulamentar expira, iar noi mai aveam vreo 12 km de drum prăfos pâna la sosire, prin căldura amiezii. Acest ultim rulaj parcă a fost cel mai chinuitor şi am făcut o pauză lungă pentru adăpat la izvorul de dinainte de Plaiul Foii. Deja vedeam maşini şi biciclişti cu numere de concurs plimbându-se pe drum, şi unii plecau.

Ora 12.40: mă sună Tibi (vezi Intro).
După un minut, echipa Ţarcu treceam aliniaţi linia de sosire şi toată lumea ne întâmpina cu bucurie.

Concluzii:
Medalia de finisher o am întreagă, neciobită :). Cei ce n-au terminat au putut lua medalii sparte, la premiere (asta mi s-a părut foarte funny) .
Nu am nici un regret că n-am prins un loc mai în faţă, sau podiumul. Nu ne-am lăsat, dar atât am putut. Sau atâta ne-au dus capetele şi picioarele pe tuspatru, se poate spune (cu tâlc).

Ruxi imparte medalii la sosire (sursa: fotoreportaj Radu Diaconescu)

Noi am parcurs peste 250 km, timp de 52h jumate, 5500 m urcaţi şi coborâţi în total. Celelalte echipe ce au terminat au mai multi km, unii spre 300. Bravo lor!
O aventură pe cinste, a testat limitele multora!

Felicitările de final sunt pentru:
- Echipa mea, mulţumesc pentru experienţa deosebită, împreună: Silvia, Mircea și Bobby!

www.silvique.ro

Mircea și Bobby

 - Organizatori: deşi uneori aproape ca v-am înjurat, aţi făcut o treabă excelentă şi acest ADVENTURE nu va fi uitat prea curând de participanţi... Baftă mai departe!
- Celelalte echipe: mulţumim pt. fair play şi că ne-aţi dat ocazia să ne mişcăm cu talent şi după puteri (fugind de voi sau fugărindu-vă).

Dinamica desfășurării concursului se poate reconstitui și vedea în timpii oficiali și în animația de aici:
http://labs.strava.com/flyby/viewer/?utm_source=strava_activity_header#322575137,gPIhEwpkIxNWZCwT085BEw==

Legatura cu ariile protejate din titlul articolului (sau ce/cine este Propark): 
- Numele echipelor
- Propark (www.propark.ro) este Fundaţia pentru arii protejate, o echipă mică de oameni inimoşi pe care am avut onoarea să-i cunosc de ani buni şi să lucrez uneori cu ei. Ei fac pentru natura României cât nu fac toate ministerele la un loc (cu tot cu Ministerul Distrugerii Mediului, Apelor şi Pădurilor), şi nu vorbesc doar din auzite!  

PS: ne revedem în 2016 (sper că se va ţine!)