95 km offroad

-------- Original Message --------
Subject: [alpine_tm] 95km Offroad --- part I/II
Date: Wed, 17 Aug 2005 15:36:10 +0300
From: Alin Ciprian Ciula
Reply-To: alpine_tm@yahoogroups.com
To: alpine_tm@yahoogroups.com

Dupa o sambata seara cu jazz la Garana, o ploaie ne-a gonit inainte de miezul noptii.
Parasit-am Brebu Nou dimineata la 07.20 cu ganduri mari "sa rup muntii" cu bicicleta. Destinatia finala era Carnesti, la doar 10 km de Hateg. Stiam ca e cam mult, dar nu imposibil.
Fuioare de ceata pufoasa lancezesc in vaile dimprejur, iar soarele abia itit dupa deal n-are putere sa le destrame. Urc spre soare, mirandu-ma de asfaltul aproape perfect.

De pe culme, ma avant vijelios la vale spre Slatina Timis. Asfaltul se termina brusc, intru pe un drum plin de gropi si extrem de prost. Nu si pt bicicleta, practic zbor peste craterele ce le intalnesc in cale, in slalom amplu intre marginile drumului si chiar pe langa, unde e nevoie.
Desi drumul nu e deloc recomandat pt masina mica, sa cobori cu tzoacla e bestial. La 08.00 eram in Slatina Timis.
Il gasesc usor pe Carol, in modernul Centru Medical construit cu bunavointa unor organizatii din afara. In curte este baza Enduromania. Plin de corturi, masini si caravane straine, motoare enduro, si chiar biciclete. De turistii straini ajunsi acolo se ocupa el, ca altfel m-ar insoti in tura mea cu bitzicla. Multumesc pentru harta si pt indicatii.

E o dimineata blanda, si pedalez pe european cotind dreapta dupa cativa km spre Ilova. Un sat necajit, uitat de lume, oamenii se mira ca ma vad pedaland cu spor la deal.
- Incotro?
- Spre Cuntu!
Urmeaza crucea de rigoare.

De la iesirea din sat, ma asteapta urcus puternic. Culmea Pleasa trece de 1400m. Cum m-a sfatuit Carol, intru pe un drumeag intre versanti, bineinteles imping bitzicla la deal ca nu se poate altfel. Ma intalnesc cu niste ciobani ce coboara, le fac poze. Ajung intr-o sa inierbata, in apropiere de niste suri (stane), trebuie sa strabat in dreapta pana pe culme, unde ar trebui sa fie drumul cautat. Disting niste urme de tractor, le urmez si strabat vreo cativa codri pana ies la liman pe culme, langa o stana.

Mai pe jos, mai pedaland, ma bucur degeaba, caci panta din fata nu-mi lasa loc de speranta, abia o urc impingand din rasputeri bicicleta. Apa unui izvor imi reda puterile, fac o pauza caci sunt stors, halesc ceva si dau un ultim telefon intrucat inca mai am semnal.
Trei ciobani urca spre culme, au stana acolo. Intru in vorba cu ei si ma surprinde viata din ei. Chiar daca sunt in varsta (ii dau unuia vreo 60 ani), oi impinge eu la bitzicla, dar abia tin pasul cu ei, cei doi din spatele meu mai ca ma calca pe picioare.
Ajungem in culme, iata si oile si cainii lor, pe care ii tin in frau sa nu sara la mine. Nu ca mi-ar fi frica.

Culmea Pleasa e ca o spinare de camila, cu mai multe damburi pe care tot urc si cobor.
E ceata, o atmosfera stranie, practic sunt in nori, si e destul de rece. Pajistea de pe culme e incadrata de padure de fag, dar nu reusesc sa disting nimic in zare din cauza cetii. Nu-mi dau seama care dintre damburile urcate si coborate a fost punctul maxim.

La un moment dat poteca coboara spre padure, si reusesc sa vad sub nori saua unde tre sa ajung, cu poiana Strigoniu. Se vede si drumul ce vine din Varciorova, pare in stare buna.

Coborarea din Pleasa in Strigoniu e nasoala, abrupta si cu bolovani, descalec bicicleta dupa ce era sa sar in cap peste niste boscheti si invat lectia.
Ajung la drum, imi dau drumul pe bitzicla spre Strigoniu, alta viata, ma-ntalnesc cu niste oi cu ciobanii ce se retrag deja spre sat si traversez poiana. Stana din Strigoniu e parasita, drumul spre Cuntu abrupt si prost, iarasi ma pun sa imping bicicleta.

Trebuie sa urc de la 1000m la 1400m, insa hartile imi spun ca distanta nu e prea mare.
Sunt cam rupt dupa urcarea pe Pleasa, dar de data asta spe Cuntu ar trebui sa ajung mult mai repede. Chiar asa se si intampla.
Drumul din Strigoniu spre Cuntu e foarte prost, dar trece urcand printr-o succesiune de poieni, practic nu intri deloc in padure. Ar fi bestial pe acolo cu schiurile sau cu snowboardul, iarna :-)

Inainte de Cuntu ma mananca cainii. Bitzicla ii enerveaza, e o stana chiar langa statio meteo, si vreo trei sunt dupa mine hamaind. Dupa ce ridic bitzicla si-o invart in jurul meu, e clar ca sunt intaratati. Reusesc sa ajung la statia meteo, cu tzoacla drept paravan intr-o parte si cu rucsacelul in cealalta mana dau dupa caini.

Ma-ntalnesc cu Nea Puiu, ii urez numai de bine, dar nu stau mult si plec spre Seroni.
Doi motociclisti elvetieni se relaxeaza la liziera padurii, intru in vorba cu ei. Cand n-oi mai putea sa pedalez, o sa-mi iau si eu motor enduro.

Traseul l-am mai facut cu bitzicla, noroaiele le ocolesc, si folosesc intensiv franele pe portiunile bolovanoase.
Cotesc dreapta in Saua Jigorii spre valea Sucului. Sunt urme de masina de teren. Trec printr-o poiana si cobor apoi prin padure urme, dar e si marcaj banda galbena. Coborarea e atat de abrupta, aproape 45 grade, nu vreau sa-mi rup gatul si merg pe langa bicicleta. S-a dat cineva cu masina de teren pe panta asta, urmele sunt chiar de azi! Ajung relativ repede in valea Sucului.
Explorez in susul vaii, se lucreaza la drumul forestier, care de altfel e foarte bun (pentru bitzicla, bineinteles).

Spre Poiana Marului gonesc cat pot, ca un apucat, franand putin in curbe.
Ma opresc la un paraias si vanez cu aparatul foto o cascada, e vorba de paraul distrus de muncitorii forestieri in amonte, urca cu TAFul pe el, insa acum nu lucreaza si apa e limpede ca lacrima spre deosebire de altadata cand am vazut-o ciocolatie.

La Poiana Marului ajung la 16.40. Ma intalnesc cu un coleg (ALin Popa), ce e cu familia la munte (stiam ca va fii acolo). Fac o pauza mai lunga, deoarece pe tot traseul am bagat forja, doar cu pauze scurte (poze, mancare, alte necesitati) si renunt la bucata spre Saua Iepii-Gura Apelor (ramane pe altadata). Poiana Marului 750m, Saua Iepii 1700m, nu ma mai simt in stare sa imping bicicleta 1000m diferenta de nivel, dupa experienta cu Culmea Pleasa. In plus, m-ar fi prins noaptea pe drum.
Am sunat din PM, si am stabilit intalnirea in Zavoi, langa Otelul Rosu, unde am si ajuns lejer pe la 8 seara. Alin si Oana m-au insotit cu bicicletele la coborare, pana dupa baraj.

Cam asta a fost, odometrul imi indica 95 km la capatul cursei. Estimez ca vreo 15 dintre ei am impins la bitzicla, si vreo 2 am coborat pe langa ea.
Multumesc celor ca m-au sustinut (moral), in special la Kitty, Carol, ALin Popa.

Cu bine, ALin C

Cu tzoacla Anina Beusnita

Destul de curios si excitat in privinta drumurilor care leaga Steierul de Valea Beului, am hotarat ca e timpul sa incerc sa descopar zona.
Prevenit oarecum ca traseul nu e floare la ureche, m-am dotat de data asta cu harti:
- harta lui Carol (bucata ce ne-a trimis-o pe mail) cu urma traseului pe Culmea Cetatii. Aceasta harta s-a dovedit foarte buna.
- harta militara (care mi-a folosit mai putin, dar foarte exacta la reprezentarea curbelor de nivel si a formelor de relief). Drumurile (practic poteci) cam lipsesc de pe aceasta harta, pe unde am umblat eu.
- harta Muntii Aninei Sud (Sencu), a carei exactitate m-a surprins.

Deci, plecam la ora 10 din Steier, eu cu familia (bebe bineinteles pe scaunel la mine pe bicicleta) si doi veri de-ai mei: Dani si Danut. Tinta: cascadele Beusnitei, si inapoi in Anina, in aceeasi zi.

Drumul pana la Crivina nu pune probleme, trecem pe langa vechi exploatari miniere, din cartierul numit Unterrisch [Unturicea :)].
Iesind la sosea, si coborand in viteza pe asfalt, intalnim cativa enduristi pe motoare, pe contrasens. Nici nu viseaza oamenii aceia cat de mult ne-au ajutat pe noi, umili biciclisti.
Primul popas il facem la lacul Crivina, si apoi pornim pe langa cantonul Crivina mai departe. Urmand sfaturile lui Carol, optez sa descopar drumul care sa ma scoata pe Culmea Cetatii, intre Valea Beului si Socolari.


Urcam pe o vale seaca (directia era buna, evaluata de mine dupa soare, fara busola), si observ urme proaspete de motor. Ajungem in curand la o poiana napadita de urzici. Pe o harta figureaza Poiana lui Marcu, sunt niste baraci degradate in capatul de sus, si urmele unui terasament de cale ferata, care se termina aici.
Urmele de motor erau ca o ghicitoare. Habar n-aveam de unde vin si unde se duc, puteam numai sa estimez ca baietii venisera dinspre Valea Nerei.
Insa drumul pe care venisem cotea spre V, si lasand pe Kitty, bebe si Dani in poiana, am mers pe drum spre dreapta o bucata ca sa ma conving ca nu e drumul cel bun. Pe directia dorita de mine, se cam infunda, doar spre V spre Oravita erau alte forestiere posibil de urmat. Ne-am intors la poiana.
Am ajuns la concluzia sa iesim de pe drum, si sa urmam o poteca prin padure, ca sa ajungem undeva pe un varf sau sa, unde ghiceam o trecatoare spre Valea Beului. La fel, urmele de motor urmau aceasta directie, spre S, urcau drept prin padure pe o panta destul de noroioasa. Consultand hartile, era directia dorita deci am urcat pe acolo.

Au urmat cateva zeci de minute de push-bike, dar odata ajunsi sus, suntem la 850 m, punctul cel mai inalt, de unde vom cobora continuu pana la pastravarie. Iata-ne intr-un final intr-o sa.


Ne tragem sufletul, bucurandu-ne ca ce a fost mai greu a trecut. Ne asteapta o coborare ca-n povesti!

...Sperante desarte.
Pornim prin padure, si drumul se inscrie pe curba de nivel, sapat in piatra. In stanga distingem culmea de peste valea Beului Sec, nu foarte bine printre copacii desi. Insa drumul bolovanos se dovedeste un chin. Daca pt motocicleta enduro drumul ala era OK, pt biciclete e enervant sa tot topai pe bolovani mai mici, mai mari. Inaintam cu viteza melcului, si speram sa iesim cat mai repede de pe drumul sapat in calcar.

Am plecat de mai bine de 4 ore si suntem abia la jumatea drumului dus. Incep sa consider faptul ca nu ne vom putea intoarce pe lumina la Anina. In plus, Cristina isi consuma rapid rezerva de entuziasm din cauza drumului bolovanos, stand foarte concentrata pe bicicleta. Asa ca facem pauze dese. Am ramas toti trei in urma, verii mei nu se mai vad. Daca as fi singur, as goni pe pietre, dupa ei, dar cu Andrei la mine pe bicicleta merg si eu in ritm de melc, copilul nefiind incantat de scuturaturi.
Dupa vreo ora de mers "curentat" (cu zgaltaieli), Andrei pur si simplu adoarme in scaunel. Pedalez incet cu o mana pe ghidon si cu cealalta sustin capul copilului care doarme, in ciuda zgaltaielilor. Din fericire am parcurs bucata nasoala, ne apropiem de marginea padurii. Drumul coteste brusc spre dreapta prin padure iesind in culmea domoala a dealului, insa ne ghidam dupa urmele de motocicleta pe directia inainte, de-a dreptul coborand prin desis spre un luminis.
Bucuria noastra: o poiana de vis, pe o panta abrupta, si doua urme paralele abia vizibile in iarba inalta care reprezinta "drumul".
Coboram spre un loc mai drept, pauza de somn pentru copil. Mancam si ne intindem la soare (sau la umbra) ca lacustele, dupa ce Dani si Danut exploreaza poiana spre vale.
Observ in stanga un damb impadurit si reusesc sa-l identific si pe harta: Talva Fetzii 720 m.

Un mos cu caruta apare la un moment dat si trece pe langa noi pe "drum", mirandu-se ca ne gaseste acolo.
Dupa o ora jumatate de pauza, pornim. Andrei inca e adormit, mut bicicleta putin mai jos in poiana si ma intorc dupa el, il iau si-l duc asa in brate. Copilul se trezeste lin si dupa cateva minute de amorteala se dezmeticeste complet. Abia atunci il urc pe bicicleta, si imediat se apuca sa traga de ghidon.
Coboram si urcam alternativ cateva delusoare pe culme, prin iarba inalta urmele drumului abia zarindu-se. Dupa o padurice apare in stanga "cetatea", practic un tugui stancos si spectaculos. Parca parca imi aduc aminte ca am citit undeva si despre o cetate adevarata, acolo sus.



Ocolim dealul cetatii pe la V si iesim intr-un fel de platou vast, marginit de vai line. In zare se zaresc sate si chiar Valea Nerei. O mare galbena fosneste in jur, sunt niste fanete lungi, pline de puf care unduie in bataia vantului.
E deja ora 17, suntem plecati de 7 ore si inca n-am ajuns la cascade. Imi dau seama ca intoarcerea pe biciclete la Anina, chiar si de acolo de pe deal, e exclusa, Kitty e obosita, Andrei deocamdata e voios dar odata cu inserarea va cadea rupt de somn. Verii mei nu dau semne de oboseala, despre ei nu-mi fac griji desi nici cu mancarea nu stam prea bine, proviziile sunt pe terminate. Dar mai vrem sa vedem cascadele, inca n-am ajuns la destinatie. Asa ca pun mana pe telefon si chem ajutoare, constient ca odata in Valea Beului, adio semnal.
Aici au gresit drumul altii (nu dau nume), asa ca adulmec fiecare poteca sau urma spre stanga. Cu lectia invatata, si cu harta sub nas, urmez plin de indoiala un drumeag ce pare sa ne intoarca chiar pe unde venisem. Il urmam si intram intr-un crang subtire de aluni, surpriza, drumul devine mai bun, mai clar, descrie un S larg la poalele cetatii, ghidandu-ne clar pe directia dorita: in vale. Pe partea cealalta se zaresc clar niste colturi de stanca, ingradind ca un Y ceea ce estimez eu ca e bazinul superior al Beului, la izvoare, unde sunt si faimoasele cascade.
Traversam un platou inierbat, coboram apoi prin padure pe drumul stancos (candva singurul acces la canton). Andrei e deja atent ca aude susurul apei si incepe sa turuie bucuros "apa! apa! apa!".
Iesim mai repede decat ma asteptam in Valea Beului, dupa pastravarie. Pedalatul pe un drum de data asta adevarat, e o placere, si in cateva minute iata-ne la Ochiu Beiului.

Ne desfatam cu apa proaspata, nu stam mult si urcam spre Beusnita. Sper ca soarele sa nu se ascunda dupa culmea cetatii, inainte sa ajungem la ea.
Cascada o gasim la locul ei, nu foarte bogata, scaldata de raze caldute si impodobita cu un curcubeu jucaus. Bineinteles ca Andrei e in extaz, dar nu ia traditionala "pietricica" in gura, ci prefera sa intre in apa incaltat, abia tinandu-se de rama podetului. Unii dintre noi, nu spun cine, se dusuie sub jetul de apa.

Nu stam mult, ne intoarcem in poiana dinainte, unde ne bucuram de soare, hranim copilul si pe noi insine ne amagim cu ceva ramasite de mancare.
Surprise: apar trei tipi pe biciclete, aproape ma speriu de ei ca-mi batea soarele in ochi. Unul este chiar Atti, colegul meu si la fel de convins biciclist. Imediat apare si Diana, surpriza fiind la fel de placuta pt toate partile.
Raman cu Andrei si cu Dani, Cristina cu Danut fiind per pedes pornesc mai repede inapoi spre pastravarie. Pornim apoi pe bitzicle, chinuindu-ne odata ajunsi la Beul Sec in albia plina plina de bolovani, ca un grohotis. Mai mult car bicicleta in brate sa nu-l zgandar prea mult pe Andrei care deja protesteaza si vrea jos.
Le arat colegilor mei drumul spre dealul cetatii, caci vor sa ajunga in Potoc pe acolo si ne indreptam spre pastravarie.
Aici raman Kitty, Andrei si Danut, eu cu Dani pornim in intampinarea unchiului meu, pornit din Steier sa ne recupereze. Pornim ca din pusca, si mai mai sa ne ciocnim cu un autobuz la prima curba, am dat emotii groaznice soferului, ce s-a pus pasagerii in cap cu o frana violenta.
Il intalnim pe unchiu Ghita coborand din sat spre podul Beului. E ora 21, bicicletele sus si inapoi dupa ceilalti la pastravarie, unde ajungem pe lumina inca si incarcam masina groaznic: 5 adulti si un copil, + 4 biciclete, doua demontate in portbagaj.
Drumul de piatra pana la asfalt a fost cum a fost, dar soseaua intre Macoviste si Ciuchici este infernala.
Am ajuns la Anina inainte de miezul noptii.
A doua zi ne-am intalnit cu Mita, Simona si Adela in Anina, povestindu-le de tura noastra.

Acuma numai ce v-am povestit si voua.

PS: Ii multumesc lui Carol (si nu numai) pt informatii si pt harta asta, ce mi-a fost de mare folos:

Tot regretul ca n-am avut GPS-ul la mine (l-am suplinit adulmecand cu nasul), dar in mare trackul se suprapune peste atza aia albastra, in partea de SE ;)

Cu bine, Alin

Patanii si Invataminte

Patanii si invataminte... Ce frumos suna. Acuma sa va povestesc de o patanie de-a mea. Ma bazaie unu si altu sa scriu povestea..., nu ca mi-ar displace, dar aveti putina rabdare. Sambata 29.01.2005. Impreuna cu Kitty si cu multi altii, mergem la M Mic la ski. Suntem la telescaun odata cu ceilalti colegi, si culmea, de data asta ne-am organizat f. bine cu bagajele, urcam cu telescaunul in platou. De pe telescaun studiez configuratia terenului pentru o eventuala coborare cu snowboardul. Sa faci surf printre copaci, pe zapada mare, neatinsa..., that's life, e o senzatie care nu se poate descrie.

Ajungem sus, fac o tura doua, si ma hotarasc sa cobor la masina pe schiuri, pe drum, sa aduc ochelarii de soare si pentru mine si pentru Kitty, era deranjant sa skiezi si sa-ti intre zapada in ochi. In acelasi timp testez coborarea pe skiuri, pe drum, la plecare duminica ne propusesem sa mergem la vale pe schiuri, si voiam sa vad cum e. Urc iarasi cu telescaunul, ocazie cu care scap in zapada ochelarii mei, undeva aproape de statia de plecare. Ideea de a cobora pe snowboard pe sub telescaun nu-mi da pace, iar un motiv bun s-o fac ar fi sa-mi recuperez ochetii. Ajuns sus, nu stau mult pe ganduri, schimb schiurile cu placa, ii comunic la Kitty ca plec la vale cu snowboardul si ca in 2 ore sunt inapoi, si alerg pe platou prin zapada dupa inca 4 care erau inaintea mea si voiau sa faca acelasi lucru.

Ii ajung, imi spun ca au mai coborat, si ca in 30 min maxim suntem jos. Ma iau dupa ei. Greseala! Mai bine o faceam dupa capul meu, si atunci nu as fi avut probleme. Baietii isi dau la vale, alunecam in viteza, pe zapada virgina, ne indreptam spre liziera padurii. Intram in padure si crosetam dare pe zapada printre copaci. La un moment dat aud cu stupoare: - Nu-i bine! Am luat-o gresit! Unde aia mea suntem? Perspective incantatoare... Suntem rataciti undeva in padure, intre Platoul M Mic si Valea Borlovii. Am semnal la telefon, caci vorbesc cu Kitty, (imi spune ca am plecat cu cheia de la camera, ghinion, lasa ca in doua ore sunt inapoi, ii zic). Ma bucur ca pot vorbi la telefon, insa imi dau seama ca... I'm in deep shit! Nu am cum sa fiu pe directia cea buna, spre telescaun, ca acolo nu e semnal. Ora 3 jumate, in doua ore e intuneric. Suntem pe o vale, in padure, abrupta si cu zapada pe alocuri pana la brau. Habar nu avem unde suntem si pe unde sa o luam. Imi dau seama ca trebuie sa ies musai la drum pana se face intuneric. Nu mai stau la discutii, si o iau inainte prin rapa la vale. Ceilalti vin mai timid dupa mine, dar la un moment dat raman in spate. Nu stau sa-i astept, oricum ei coboara pe urmele mele. Nici vorba sa te poti da cu placa, e plin de bolovani si pe milocul vaii inzapezite clipoceste un paraias. La un moment dat cobor de pe un bolovan urias dandu-ma pe fund vreo 2-3 m, nu e nici un pericol sa ma ranesc aterizand in zapada mare. Ceilalti sunt mult in spate, nu-i mai zaresc si nici nu-i aud, si valea parca nu se mai termina. Am mers cam o cam o ora, luptand din greu cu zapada, am scapat si un picior in apa, nimic grav, oricum sunt leoarca de transpiratie. Incerc sa evit o portiune mai stramta, ca un fel de canion, si pornesc pe versant pe curba de nivel. Ma amagesc cu gandul ca dupa urmatoarea culme voi vedea telescaunul. Si tot asa ma amagesc vreo ora, mentinand directia spre telescaun. La un moment dat, zaresc mai jos printre copaci un fel de luminis. Nu stau pe ganduri si cobor acolo, am iesit la liman, e un fel de poiana, apoi un rau, cu siguranta drumul e pe partea cealalta, caci stalpii de curent traverseaza poiana. In poiana zapada e pana in brau, inaintez cu greu si gasesc un loc pe unde trec raul pe niste crengi, aruncandu-mi placa si betele pe partea cealalta si apoi facand echilibristica. Nu m-am inselat, urc taluzul din fata si sunt pe drum. Insa e deja ora 18, se intuneca, incerc sa alerg pe drum spre telescaun, insa efortul e prea mare si ma cumintesc mergand la pas.

Apare o masina din fata. Chiar ma gandeam la prietenii mei: Mita, Simona, Gerszon, Lili ca trebuiau sa coboare si ce bine ar fi daca n-au plecat inca. Sunt chiar ei! Ma ajuta cu ceva haleala si de baut, le multumesc si le spun sa sune cand au semnal la Kitty, sa nu-si faca griji. Apare cineva cu un snowmobil, ii cauta pe ceilalti. Le spun ca au ramas in urma si ca trebuie sa razbata la sosea, mai jos pe drum. Din nefericire nu mai urca inapoi la cabane, asa ca nu am cu ce sa urc in platou. Imi continui drumul si ajung la Telescaunul din Valea Craiului la 19. Perspectivele sunt sa raman sa dorm acolo, cu paznicul, sa plec cu masina la Caransebes sau in Borlova, sau... O idee traznita imi trece prin cap. Cat as face pana sus, mergand prin zapada? Sunt peste 10 km pe drum, exclud din start orice alte variante, prin care as putea ramane intepenit pe undeva prin zapada, ceea ce ar insemna o noapte in zapada si un posibil inghet. Brrr!!! Incerc sa-mi adun mintile si sa-mi evaluez sansele. Drumul ar insemna cateva ore, intre 4 si 6, deci as ajunge sus in jurul miezului noptii. Pot lasa snowboardul in masina, nu are rost sa-l car, ca maine oricum n-as fi bun de nimic dupa atata efort. Sunt destul de obosit, si un efort de 4 ore ar putea sa ma epuizeze complet, sa nu mai pot merge. Ma hotarasc sa incerc, incet, metodic, folosind cum trebuie betele de ski, cu pauze din juma' in juma' de ora. Intr-un fel sunt fericit. Ce alta ocazie mai buna as fi avut sa fac traseul asta noaptea pe zapada? Imi inchipui ca sus ar putea fi viscol, si-mi dau seama ca drumul prin platou, chiar pe urma de ratrak, ar putea fi impracticabil. Ei si? O sa-mi dau seama cum e vremea inainte de a iesi din padure, si in caz de viscol puternic m-as putea intoarce inapoi de unde am plecat. Va fi o decizie de luat atunci, in Saua Jigorii, asa ca de ce sa nu merg pana acolo? Am fost doar asta-primavara cu bicicleta pe drumul asta si am facut o ora in urcare. Paznicul ma invita sa dorm acolo cu el, la caldura, si se minuneaza ca vreau sa plec in sus noaptea. Imi va trebui apa pe drum. Gatul deja ma arde si e uscat, e pericol sa ma deshidratez, ca sunt ud leoarca de transpiratie. In exterior, geaca a inghetat scoarta. Iau din portbagajul masinii un PET, las snowboardul acolo, reglez chinga la bete sa le pot tine corect, si la drum! Inaintez prin zapada, pe urma snowmobilului. Ninge slab, nu bate vantul, si las in urma lumina becului de la telescaun, intrand in semiobscuritate. Lanterna ioc, o aveam sus in rucsac, dar cine s-ar fi gandit ca ma va prinde noaptea? In jur, natura se distinge in nuante de cenusiu. Zapada e un cenusiu laptos, cu niste dungi mai inchise care reprezinta urma pe care reusesc sa inaintez. Un pas in lateral, si ma afund peste glezne in zapada pufoasa. Tatonez in mers stanga-dreapta cu betele, singurul loc in care nu ma afund e aceasta urma, lata suficient cat sa pasesc pe ea fara probleme. Fiecare pas pe care il fac sa inaintez inseamna implicit si o alunecare inapoi de cativa centimetri, caci am boots de snowboard si talpa nu e propice mersului in zapada. Folosesc din plin betele sa ma sprijin si sa contracarez chestia asta neplacuta, alunecatul piciorului inapoi pe zapada. Ajung la 19: 30 la drumul spre Cuntu. Fac o pauza, mi-e sete ingrozitor, dar nu ma hazardez sa cobor la parau dupa apa, caci e prea intuneric acolo sub brazi si e mare zapada. Stiu ca sunt paraie mai sus chiar langa drum, o sa-mi umplu sticla de acolo. E plafon de nori, ninge slab si linistit, insa ochii mi s-au obisnuit cu semiobscuritatea si nu am probleme sa ma orientez in jur. De-ar fi fost senin, cu luna, as vedea ca ziua, dar... Undeva spre nord, peste varfurile copacilor, cerul e putin mai luminos, dar culmea, luminozitatea apare si dispare, ca o fata morgana. Imi dau seama ca intr-acolo e crucea luminata, ce am zarit-o altadata chiar de pe dealul Buziasului. Sa se aprinda cu intermitente? Nu stiam de asa ceva, dar treptat, impresia asta mi se confirma. Nu-mi dau seama cand se aprinde, insa fiecare stingere ma deruteaza, provocandu-mi neliniste. Iau partea buna a lucrurilor: lumina aia difuza, abia perceptibila, reprezinta pentru mine un far, imi da speranta, spre ea ma indrept, acolo e capatul drumului si a chinurilor, chiar daca serpentinele lungi ma innebunesc si ma fac sa-mi consum energia de-a latul versantului. Ma opresc auzind susur de apa. Trebuie sa alimentez, ma abat din drum intrand in zapada parfumata pana peste genunchi. Ma sprijin in bete si cobor 2 metripana la unda neagra, datatoare de viata. Simt apa, observ ca PETul se umple incet incet, si sorb cu nesat. Dupa 2-3 inghitituri nu-mi mai simt gatul si nici stomacul, au inghetat, iar eu sunt o locomotiva cu aburi incinsa care se stampara, as putea sa am probleme din cauza apei reci. Ma intorc la drum, varand sticla sub haina. Caldura degajata de mine o va incalzi, si voi putea bea fara probleme mai incolo. Am tot timpul sa ajung sus, nu trebuie sa ma grabesc. De fapt nici n-as avea cum sa ma grabesc, sunt destul de obosit si nici la jumatea drumului n-am ajuns, sunt multumit ca pot mentine un ritm acceptabil. Locul mult visat, Saua Jigorii, apare in dreapta, de un alb laptos patat de putinii brazi negri ca taciunele. Daca m-as intoarce, inapoi mi-ar lua mai putin decat la urcus, e abia ora 21: 20, si mai am aproxiomativ inca odata pe atat. Dupa o scurta pauza in care am servit apa, reiau marsul. De aici copacii sunt mai rari, vizibilitatea mai buna, insa si urmele cenusii ale snowmobilului s-au mai estompat din cauza ninsorii slabe. Cata zapada proaspata s-ar depune? Cativa cm? Nimica toata. Sa nu fie viscol sus. Din fericire atmosfera e calma, chiar calda, eu sunt in clocot, in hainele leoarca de transpiratie. Mai fac pauze, dar dupa 2-3 minute de odihna incepe sa ma patrunda frigul prin hainele ude, asa ca nu-mi permit sa stau mai mult. Imi imaginez cum ar fi sa innoptez in stana de langa drum. N-am ajuns inca acolo, dar e inca o tinta intermediara, o speranta. Nu pot ramane acolo, cum sunt leoarca, intr-o ora as fi inghetat bocna, m-ar gasi astia sloi. O curba larga spre stanga, si observ niste mormane de zapada in cale. Sunt aproape de stana! Aici intorsese ratrakul in zapada, venind de sus si croind pista pentru skiorii ce doreau sa coboare pe drum. Inca niste pasi si iata stana! Pauza, ma hidratez, si scot telefonul ca poate-poate, desi stiu ca semnalul pe care il acolo nu e suficient, ca sunt dupa muchia muntelui. Intr-adevar, apelul esueaza. Linia de curent urca de aici direct in sus, in stanga, intr-acolo se vede foarte bine acum si aura crucii. Am coborat pe langa stalpi cu skiurile, dar acum trebuie sa ocolesc in dreapta spre Valea Soarelui pe drum si habar nu am cat de departe e curba. Ma indepartez de telul meu cu fiecare pas, nu am alta solutie, ma cuprinde un fel de disperare. Sleit de puteri ajung pana la urma la curba pe care o intuiam, de unde drumul curge spre statiune in linie dreapta. E un moment nasol. Sunt epuizat, abia imi tarai picioarele, ma opresc tot mai des, la fiecare suta de metri. Ma rezem in bete, ma dor ingrozitor picioarele, talpile, muschii, soldurile, pieptul si spatele, ceafa, si chiar capul incepe sa doara. Simt nevoia sa ma asez in zapada, si sunt chiar pe cale s-o fac, dar realizez ca as putea adormi imediat si aia ar insemna moartea. Pe cer disting cateva luminite, difuze. Sunt stelele! Scutur mainile si picioarele, dar parca ma apuca ameteala. Ma frec cu zapada pe fata, beau apa si pornesc cu un efort imens mai departe. Dupa cateva sute de metri, ajung la linia de curent. Folosesc stalpii drept reper. Iau ca tinta al 4-lea stalp. Ajung pana acolo, o mica pauza. Ochesc urmatorul al 4-lea stalp, si imi propun sa merg pana acolo... Sunt aproape. In dreapta mea, aura crucii devine cu fiecare pas din ce in ce mai luminoasa. Urmatorii stalpi de curent descriu un arc spre dreapta, iar in fata departe sa zaresc pe albul zapezii niste schelete negre: stalpii de la telescaun. Am ajuns! Stiu ca trebuie sa fie semnal, ma opresc, scot telefonul si sun. E 23.20. Kitty nu e foarte surprinsa ca am venit. Ma intreaba doar unde sunt, si-i spun sa vina daca poate in intampinare. Cobor mai mult alunecand si aruncandu-mi picioarele inainte spre cabana Dor de Munte. Mai sunt altii pe afara, imi ies in intampinare Kitty cu un baiat Sorin. Inainte sa merg in camera unde lumea doarme, poposim la restaurantul telechiului cel nou. Probabil ca nu am o figura prea placuta, si probabil ca miros ingrozitor, ca se uita lumea la mine ca la urs... Sunt la masa Adriana, Florin, Truf, apare Cristi, ma spal, savurez un ceai si rad o bere in loc de mancare. Berea e aliment, nu cred ca sunt in stare sa inghit ceva. Am dormit sforaind si deranjandu-i pe ceilalti pana pe la 3. Pe urma m-am trezit si n-am mai putut atipi de obosit ce eram. Dimineata eram nerabdator sa skiez, sa-mi treaca febra musculara. I-am intalnit pe partie si pe 2 din amicii mei, cu care ma pierdusem in padure. Ultimii doi iesisera la drum seara dupa 22, intr-o stare crunta de epuizare, si au fost recuperati de prietenii lor. Cam asta a fost, am luat decizia de a urca inapoi noaptea constient fiind ca nu ma pot baza pe nimeni sa ma scoata din incurcatura, a fost un risc asumat. Acum abia astept sa merg iarasi acolo, sa cobor prin padure si sa descopar traseul ratat, de la care a pornit toata tarasenia. Am s-o fac pe barba mea, cum stiu mai bine. Mai sunt amatori? Coborare cu placa prin padure, cu reper linia de telescaun? Cu bine, ALin C

PS: Dupa inca 3 saptamani, am fost din nou la M Mic. Vremea a fost superba. Se zarea Tarcu peste marea de nori Am facut cu ocazia aia coborarea cum trebuie, pe unde trebuie, ajutat fiind si de cateva urme. Urcasera cei de la Alternative cu schiuri de tura.

Creasta Vartopel - Arpasel

Creasta Vartopel Arpasel...

... obliga folosirea intensiva a mainilor. E creasta pe care se merge in patru labe. Ai putea s-o eviti, vazandu-ti frumos de drum pe poteca marcata prin caldarea Fundul Caprei. Ai putea s-o admiri cel mai bine de pe Piciorul Caprei, cu binoclul. Sau ai putea sa incerci sa vezi cum e acolo sus unde se avanta vulturii, sa traiesti emotia pasilor pe muchie.

Creasta Arpaselului - Catalin Pobega

"Living on the edge" - pentru unii e un mod de viata. Din aceasta categorie fac si eu parte. Stiam ca va trebui sa catar putin, ca vor fi niste rapeluri (din descrierile domnilor Dinu Mititeanu si Iulian Cozma - le multumesc pe aceasta cale pentru indicatii). Insa nemaifiind niciodata pe acolo (singura mea tura de Fagaras a fost Moldoveanu iarna, tot cu Alin T) cititul oricaror relatari este destul de putin relevant si nu-ti creeaza o imagine exacta. Singura imagine exacta este la fata locului.

Daca vrei sa citesti despre o tura normala Balea - Negoiu, in care n-am vazut mai nimic pentru ca era ceata, click aici. -------------------------------------------

ARPASELUL

N-are rost sa descriu parcurgerea crestei Vartopel Arpasel. Nu mai retin exact ce si cum. Mai bine astern impresiile, adica ceea ce a ramas si este esential. A fost ca un vis frumos, dar periculos totodata. Primul contact cu Arpaselul, vizual, are loc pe Piciorul Caprei, acolo unde un monument daltuit in marmura aduce aminte de 4 tineri din Oradea: Diana, Adrian, Vlad si Balint. Suflete senine, rapite de avalansa in 28 decembrie 2002. Acea zi are o semnificatie aparte pentru mine: prima tura de iarna, prima data-n Fagaras, urcus pe Moldoveanu iarna. De sus din varf, privind spre V, vazduhul era numai neguri, ce avansau hotarate spre noi, inghitind cu rapiditate varfuri si creste in zare. De comun acord cu Alin T am luat decizia inteleapta de a cobora atunci imediat prin valea Vistea, de a nu merge mai departe spre Podragu, cum planuisem initial. La cativa km, pe Piciorul Caprei, 4 tineri se indreptau spre refugiul "Fereastra Zmeilor". Vremea era pe cale sa se strice, vazduhul se innegura. Zapada era mare si le ingreuia mersul. Se grabeau, si nu si-au dat seama ca aerul se incalzise (aproape de 0), norii aia negri erau adusi de un front cald, de unde noaptea fusesera -20 de grade. Au incercat sa coboare in caldarea Fundul Caprei pe marcaj. Restul... e amintire. Prietenii mei Alin T, Cata si Vlad au si ei amintiri legate de locul asta. Tot in formatie de 4, se aventurasera iarna urmatoare prin caldarea din fata noastra, Fundul Caprei. Au fost insa mai precauti, coborand pe un pinten sudic, si urcand pe firul vaii la refugiu. Retragerea au facut-o spre vale, la Cabana Capra... Sunt aici, acum, cu mine, si vrem sa parcurgem Arpaselul. Vlad culege o floricica si o asaza pe mormant... Odihneasca-se in pace, atat sufletele celor 4, cat si a ceilorlalti surprinsi si luati de destin pe munte.

De pe Piciorul Caprei

De pe piciorul Caprei creasta Vartopel Arpasel se poate admira in voie. Zimti de piatra spre est, ca un fierastrau stirb pe alocuri. Mai aproape, doua turnuri, le zice Urechile de Iepure, de fapt chiar asa arata. Se vede si marele V, unde cica se face un rapel lung de aproape 40m, cu o regrupare in stanca la jumate. De fapt asta tot discuta prietenii mei, sa foloseasca la rapelul ala doua corzi innadite, ca sa-l faca dintr-una.

Coborand si traversand prin caldarea Fundul Caprei, am simtit apasarea stancilor de deasupra. Le-am admirat maretia si abrupturile si din partea cealalta, urcand spre Fereastra Zmeilor, prin care ne-am uitat dincolo, spre nord.

Dansul norilor

Dincolo stapaneau norii. Valatuci albi avansand alene in amonte pe vai, ridicandu-se vertical in dreptul crestei si apoi topindu-se in vazduh. Insa nici un nor n-apuca sa treaca linia crestei, pentru ca la sud stapanea soarele. Am pasit pe creasta cu grija, parca temandu-ne sa nu rupem fragilul echilibru al pietrei. Pornind de linga Fereastra Zmeilor pe creasta spre inaltimi, intrii in lumea tancurilor, a muchiilor, a peretilor abrupti. Nu ne-am legat in coarda, dar am purtat luat hamurile pe noi, sa fim pregatiti la nevoie. Am umblat in 4 labe pe muchiile ascutite, la urcusuri si coborasuri. Cata a remarcat o capra intr-un balcon, 10m sub noi spre nord. Nu se astepta sa-o surprinda oamenii tocmai acolo, venind de deasupra pe creasta. Nici n-avea unde fugi degraba, asa ca a ramas cuminte privindu-ne. Noi ne-am minunat cum ajunsese ea acolo, in versantul abrupt. Alte doua abia se zareau mai jos, ascunse de ceata. Toata muchia era de-altfel insemnata cu urme de capra, noi fiind intrusi pe taramul lor. In stanga drumului nostru sinuos, era senin si soarele stralucea, la dreapta insa valuri de ceata deasa ne limitau vizibilitatea. Aceasta ceata, nori in fapt ce urcau din Valea Arpasului, era vinovata si de umezeala de pe versantul nordic. In dreapta crestei (spre N) iarba era uda, pietrele asemenea. Eu preferasem sandalele (lucru contestat de colegii de echipa) si nu eram deloc incantat de mersul prin iarba uda. Ma miscam insa mai usor, iar la priza pe stanca diferenta era evidenta fata de bocancii cu talpa rigida. Aveam totusi in rucsac o pereche de adidasi, pentru catarat la nevoie. Varful Vartopel, Varful lui Adam, Varful Fantanii, cine la mai stie? Din varful lui Adam se desprinde Muchia Albotei. Recunosc ultima portiune din Albota, surprinsa intr-o magnifica poza iarna de Tavi Topai. In rest nu pare dificila, imi amintesc insa de lectura unei intamplari mai recente din Muchia Albotei: de data asta o fata din Cluj, alunecase si se ranise. Salvamontul o cautase mai bine de o zi (cum povestise apoi domnul Dinu Mititeanu), iar in timpul asta coechipierii fetei statusera langa ea.

Muchii nordice (Piscul Podragului)

Alin T studiaza traseul pentru o incursiune iarna. Ma mai gandesc daca am sa ma incumet iarna, cand trebuie sa cauti pitoanele sub zapada. Cand pe alocuri cornisa inselatoare iti lasa impresia de autostrada, si habar n-ai ca muchia subtire de piatra ce o sustine e undeva la stanga sau la dreapta.

Ma prabusesc in neant, odata cu cornisa! Sunt in aer, cad... si ma opresc izbindu-ma violent de un zid inghetat, in timp ce o masa uriasa de zapada dispare in ceata sub mine, cu un zgomot surd. Am ramas atarnand in coarda..., celalalt m-a tinut, m-a salvat! Acum imi striga disperat numele, trantit peste pioletul infipt pana la lama in zapada! Abia am glas sa strig: "Sunt aici, ma tin!". Am cazut cativa metri si atarn rezemandu-ma de peretele inghetat, pot doar ghici abisul de sub mine, ascuns de ceata. Nu am de ales, trebuie sa urc inapoi in creasta prin forte proprii. Desi tremur tot, apuc cu putere coarda-ntr-o mana si ma trag, degetele incep sa arda in manusa, coltarii se infig scrasnind in peretele la 80° iar cu cealalta mana infig cu putere pioletul in stanca, cat mai sus... Imaginatie bolnava!... Alung gandurile negre si ma concentrez la pasii din prezent, caci unul dintre noi a luat deja o tranta si altul il urmeaza dupa putin timp, dislocand un bolovan la o coborare si raschetand putin cateva pietre. Roca in creasta e parsiva, pe alocuri beton alternand cu portiuni friabile ce abia asteapta sa te rezemi de ele, sa plece si sa te poarte spre hau. In prezent nu ne leaga nici o coarda, mergem fara asigurare, o fi asta inconstienta sau doar siguranta, lejeritate indusa de bagajul minuscul pe care-l avem?

Walking on the edge - fotografie de Catalin Pobega

Un prim rapel, montam coarda pentru ca o coborare mai abrupta e umeda si alunecoasa (chiar inainte de Vf lui Adam, intersectia cu Muchia Albotei). Nu mi se pare periculos si nu ma asigur la ham, tinandu-ma totusi de coarda in zonele delicate. Radu face la fel. Starnesc indignarea celorlalti la primul turn - ureche de iepure. Vreau sa-l urc la liber. E format din placi de stanca in trepte, imense, insa aplecate ca tiglele pe casa (asta citisem si in povestirile despre Arpasel). Aderenta mainii si a talpii e esentiala, si la capitolul asta stau bine. Renunt la idee repede cand privesc prapastia de 100m din stanga, unde ajung cel mai probabil de alunec. Stanca e crapata puternic, multe blocuri stau in echilibru precar si nu-mi inspira incredere. In fine, Cata urca asigurat de Vlad, gaseste trei pitoane, apoi urmam in siguranta Radu, Alin T, Vlad si la urma eu. La coborarea de pe turnul pe care abia au loc 5 oameni, vreau sa fac rapel, insa coarda groasa aluneca greu prin cosulet, aproape ca stau si ma chinui pe loc. Fara sa ezit prea mult, scot asigurarea, si cobor tinandu-ma de coarda, pompiereste, cei cativa m. Intre timp ceilalti sunt pe celalalt turn - ureche de iepure, Radu si-a luat inima in dinti si a urcat gasind un cablu de otel de care sa se tina. Deja e ora 16, si norii se aduna deasupra crestei, invaluindu-ne in ceata. Luam ceva haine pe noi, e racoare, eu schimb sandalele cu adidasii . Nu mai avem mult insa si in curand suntem la capatul crestei, ce se termina brusc cativa m mai incolo.

Marele V al Arpaselului

Ultimul rapel, cel lung, de data asta nu ma joc si cer la cineva un opt. Aruncam corzile, 2 innodate ca sa ajunga pana jos. Coboara Vlad. Incepe sa picure. Ne striga ca a gasit pitoanele pentru regrupare, dar trece mai departe. Alin T il urmeaza. Ploua de-a binelea. Cobor putin spre prapastie, si ma asez pe burta privindu-l cum atarna de fire. Se desprind pietre din perete mai jos, Vlad il cearta, Alin se scuza ca nu el ci corzile atarnand greu au agatat pietre instabile. Dedesubtul meu e o surplomba unde Alin atarna ca un paianjen. Se pierde incet incet in ceata si stropi, si pe urma auzim doar strigatul, ca a ajuns cu bine jos. Urmatorul sunt eu. Ploaia se inteteste, corzile sunt deja ude. Ma las peste buza prapastiei, rezemandu-ma cu picioarele de stanci instabile care abia asteapta sa cada spre cei de jos. Totusi, ei sunt feriti, coborarea nu se face chiar deasupra lor ci intr-o parte, spre S-V, intr-acolo pleaca si pietricelele pe care le disloc cand si cand. Cobor sub surplomba, pierd contactul cu peretele, ma rotesc cu coarda 360° si ma rog la Dumnezeu ca bolovanul peste care atarna corzile sa nu se disloce si sa cada spre mine. Abia trag de corzile ude, imi trebuie doua maini pentru asta. Observ ingrijorat apa care se prelinge pe stanci, facandu-le alunecoase. Ploaia inmoaie si putina tarana de prin crapaturile stancilor. Ma rezem de perete cu grija, in coborarea de arahnida. Am impresia ca fiecare colt de piatra pe care il ating e gata-gata sa se desprinda si sa plece la vale. Iata-ma jos. Cautam sa ne adapostim de ploaie, insa asa ceva e imposibil. Stropii cad in rafale si apa a trecut deja prin fasul subtire ce-l port, si prin gluga. In curand o sa ajunga la piele, dupa gat, apoi in zonele sensibile... Strig, incepe sa coboare Radu, nu il zaresc inca dar vad corzile balanganindu-se. Apoi apare o forma gri, se misca undeva pe sus spre deosebire de stanca imobila si uda. Inca putin... Radu e jos, dar toti suntem deja uzi complet. Ultimul e Cata. Incearca niste manevre cu corzile, apoi il remarc atarnand sub surplomba. Se opreste in regrupare, deja il vedem bine, si incearca sa traga de corzi. Il ajutam si noi de jos. Desi tragem doi de un capat, coarda se blocheaza. Incercam tot felul de solutii, de la tras cu socuri sau tare, la stilul bici, sa o deblocam, nimic. E intepenita si nu merge trasa nici de celalalt capat. Cata va trebui sa urce inapoi si s-o deblocheze. Vlad ii trimite scarite si blocator, le trage Cata sus pe unul din capete. Intre timp Alin T si Radu pornesc pe valcel inspre vale, nu mai au rabdare. Orice piatra desprinsa din perete pe acolo se pravaleste, nici nu vreau sa ma gandesc la stanca friabila si uda de deasupra. Mai dureaza cateva minute si Cata e gata sa urce pe coarda. E frig deja, si picaturile ne intra in ochi cand privim spre el. Abia se zareste in ceata, incercand sa treaca de surplomba urcand pe coarda. Tensiunea e maxima. Cateva miscari, clinchet de metale, si o voce striga de sus: -Nu pot! -Ce-ai spus?, urlu cu mana palnie. -Nu pot sa urc!!! L-am privit pe Vlad, ce statea pe un bolovan cu apa siroindu-i pe fata, si tinea de un capat al franghiei intepenite. -Il astepti, nu-i asa? Vlad incuviinta. Sa nu pleci pana nu ajunge jos! nu mai stiu daca asta am spus, dar asta gandeam, si mi-era ciuda ca nu puteam sa-i fiu de nici un folos. Am pornit pe urma spre vale, cu strangere de inima si simtindu-ma ca un las. Dar nu mai aveam ce face acolo. M-am lipit de baza peretelui in coborare, ingrijorat ca vreun bloc de stanca ar putea pleca de deasupra mea. Faceam pasii de urias, ignorand grohotisul si pietrele instabile si tinandu-ma cu mainile de stinci. In urmatorul minut un bubuit rasuna deasupra. M-am ferit instinctiv, cautand cu privirea in sus. Fusese insa un tunet. Cata trebuia sa coboare de urgenta. Alin T si Radu erau deja jos, in siguranta, aproape de poteca marcata, eu coboram inca pe valcel ignorand micul paraias care se formase si in care practic imi bagam picioarele, cand Cata termina rapelul si impreuna cu Vlad pornira la vale. I-am zarit mai sus coborand tinandu-se de perete. Stiindu-i deja afara de pericol, am alergat dupa ceilalti, i-am ajuns langa lacul Capra si nu mica a fost mirarea lui Alin T si Radu cand auzira ca au ramas corzile acolo. M-au intrebat ceilalti doi ce fac. Ii vazusem de pe Piciorul Caprei, ajunsesera la marcaj, erau OK. Ploua inca bine si desi excursia era terminata cu peripetii, conta ca eram in siguranta. Fetele ne-au povestit cand le-am intalnit ca venisera pe Piciorul Caprei, acolo langa monumentul oradenilor. Au stat acolo mai bine de-o ora. Au zarit uneori 5 furnici colorate, urmand cu rigurozitate linia zimtata a crestei, profilata pe albastrul cerului si pe albul norilor. Se retrasera insa la timp sa nu le prinda ploaia, fete destepte, nu erau incepatoare pe munte. Ce-i drept si noua ni s-a parut ca zarim doi purici in zare, acolo unde un monument reprezinta diferenta dintre a fi sau a nu fi.

------------------------------

Intr-adevar Fagarasul m-a fermecat, in doua excursii in care mi-a aratat atatea lucruri, atatea pilde si atatea contraste!

Contrast (Lacul Capra)

Corzile avea sa la recupereze tot Catalin, impreuna cu Alin T, a doua zi, au facut ei restul, coborand din vf Capra in marele V al Arpaselului, pe o vreme splendida. Acelasi catel alb cu ureche neagra pripasit la Balea, ce ne insotise inspre Negoiu pana in Strunga Dracului, a mers cu ei intreaga tura. Nu, nu se blocase nodul in vreo stanca, dar nu reuseam sa la tragem din cauza frecarii cu piatra si cele doua inele unde asigurasem.

Dar poate asta o sa va povesteasca ei. Eu am treaba! Ascut coltarii si exersez cu pioletul...

Alin C.