O plimbare in parc

 Ce poate fi mai plăcut decât o plimbare în parc, vara pe căldură mare (în luna lui cuptor)?

După o săptămâna caniculară în mirificul oraș Timișoara, abia am apucat să vină sfârșitul săptămânii să pot ajunge la ceva răcoare. Așa că am vorbit cu un bun tovarăș (și de nădejde) să mergem sâmbăta la o plimbare în parc. Nu conta unde, plimbare sa fie.

Deci sâmbată dimineața ne luam jucariile și mergem la plimbare.

Cum prognozele se schimbă de la o zi la alta (după mult soare vine ploaie) fugim dinspre un parc cu multi fagi spre unul cu pini negri. Aflăm noi cumva că mai la sud vremea ține cu noi.

Deși ploaie când să purcedem la joacă, așteptăm să treacă aversa (cu riscul de a ne prinde amiaza), după care începem să urcăm spre culmi pe lângă o carieră, cu jucăriile noastre. Când nu ne mai țin bateriile, impingem jucăriile.

După vreun ceas de împins prin pădure ajungem la o poiana frumoasă, Padeș îi zice. De acolo ne avântăm pe drumuri vălurite cu peisaje deosebite, cu decor în continuă schimbare. 

Nu apucăm pe ispititoarele coborâri spre sud ci ținem drumul de culme ce ne poartă spre tărâmuri de basm. Pe alocuri este săpat în stâncă, și găsim pe margine o mulțime de fragi.

Ne potolim foamea, dar și setea (găsim izvoare) și ajungem dupa o vreme în poiana unde se adapă cerbii. Din pâcate nu era nici unul să bea apă din baltă.

Am fi vrut noi să ajungem mai departe la poienile cu porci (sau urși), dar nu era cale directă într-acolo. Ca să mergem acolo, ar fi trebuit să ne scoborâm din creierii munților până în satele oltenești, și apoi să urcăm înapoi pe creste. Ne-ar fi prins noaptea pe sus. Așa că am hotărât să ne întoarcem la civilizație pe cea mai apropiata potecă marcată. Nu-i de joacă cu bălăureala între prăpastii!

Am vrut să ținem poteca bună, dar în poiana de după șură poteca ia-o de unde nu-i! 

Deși iarba-i până-n piept, tot avem poftă de joacă!

Găsim și poteca. Cam așa arăta! Puțin cam neumblată, dar bună de joacă! 

Abia am apucat să ne bucurăm... dar după ce am ieșit din pădure s-a pierdut de tot poteca. 

Nimic nu se vedea de tufe de ferigi, ienuperi si alte ierburi aromate, sau înțepătoare. Cu chiu cu vai am dibuit calea.

Priveliștea însă era ademenitoare. Și știam că suntem la plimbare în parc, pe drumul cel bun, în siguranță. Reconfortant, și totodată liniștitor.

Am urmat poteca bună, de aici mai lată și mai umblată. Am intrat din nou în pădure, pentru puțin timp.

Nu era nimeni la stână, și nici la moară. 

Iar joaca pe final devenea tot mai interesantă... am fost așa de bucuros că mi-am luat jucăria în brațe...

După isprava asta am încălecat pe-o șa, și ne-am dus la vale așa... adică frumos. 

Am scris rândurile astea pentru că mi-a plăcut în mod deosebit să mă plimb prin parc. 

Parcul, nici prea aproape, dar nici prea departe de casă... n-am fost în Botanic, dar nici în Parque Nacional Los Glaciares (deși mi-aș dori). 

O simplă plimbare prin zonă, liniștită și reconfortantă, fără evenimente neplăcute. 

Departe de caldura verii și de tumultul civilizației.

Concluzia: este foarte fain să te plimbi prin parc!

PS: mulțumiri colegului de joacă (nu dau nume), pentru companie, poze și alte cele.

Pe urmele zeilor, pe Olimp

 Olimp (Olympus, Olymbos) - 'Although ancient Greeks used to climb up to Profitis Ilias to sacrifice to the Gods, they didn’t dare get close to the highest peaks. Some unsuccessful attempts to the summit were recorded in the 17th and 19th centuries. Finally, in August 2 1913 Swiss climbers Fred Boissonas and Daniel Baud Bovy and the local guide Christos Kakkalos made it to the summit. They named it Venizelos, after the prime minister who has led the country to victory in the Balkan wars, and the one to the north “Zeus’ throne”. Those peaks are today named Mytikas and Stefani.' - sursa www.summitpost.com

 Am profitat de vacanța din Grecia să vizităm Olimpul și anul ăsta. De data asta însă, am urcat până pe cel mai înalt vârf, Mytikas (2918 m).

   Anul trecut, Ana Maria a învățat la școală de vechile civilizații, de zeii din mitologie și chiar au avut o serbare pe această temă. Vara trecută (2017) am sperat să putem urca măcar până la o cabană de altitudine de pe Olimp, să vedem Tronul lui Zeus, dar neavând alți copii cu noi Ana s-a plictisit rapid, n-a mai vrut să urce și am decis să ne întoarcem de la mijlocul drumului spre refugiul A (alfa, în grecește). Am rămas cu amintiri frumoase legate de Parcul Național Olimp (Olympos Oros), de cascada de pe râul Enipeas de la Prionia (deși destul de aglomerată zona, e poarta principală spre munte) și cu imagini ale cailor/catârilor ce aprovizionează cabanele de pe sus și ale impresionanților pini gigantici (Pinus heldreichii), unii vechi de 1000 de ani.

 Și anul acesta am mers la bălaceală in Halkidiki, și am avut o companie excelentă cu familia Cosma. Copiii s-au simțit excelent împreună, s-au jucat și s-au distrat de numa. Ne-am propus să mergem și pe Olimp, pe final de concediu.
 Am fost destul de dezamăgiți când am sunat să rezervăm locuri la refugiul Alfa (Spilios Agapitos) la 2100 m și nu mai aveau, totul era plin... Căutând alte variante am găsit liber la refugiul Petrostrouga (la 1950 m), pe partea de NE, pe unde urcă alergatorii muntele dinspre Dion la Olympus Marathon. De acolo există o potecă superbă spre Platoul Muzelor și spre mărețele stâncării ce îl veghează, Tronul lui Zeus.
 Așa că joi 23 August ne-am pornit cu cățel și purcel către munte, să urcăm la cabana Petrostrouga. Moșmondindu-ne cu plecarea de la vila unde stăteam la Nea Irakleia, am ajuns la refugiu pe întuneric după 22 seara, urcând vreo 3h pe jos de la Gortsia (1100 m) unde lăsasem mașinile. Am avut bagaje destul de grele, pentru că Raul fiind mic trebuie cărat în spate. Copiii mai mari în schimb (Ana, Casian și Carina) au zburdat pe potecă la deal, erau tot timpul primii. Pe final am urcat în serpentine la lanterne niste versanți stâncoși și împăduriți, călauziți și de lumina lunii ce răsărise și se ițea printre ramuri.
 Deși cei de la cabană nu primiseră mesajul de rezervare de la noi, erau locuri disponibile (era joi seara) și ne-am cazat fără probleme, două nopți.
 A doua zi, dimineața devreme cabana a început să se anime, căci veneau turiști din jos, făceau popas și continuau mai departe spre platoul de la 2700m. M-am trezit și ieșind pe terasă eram uimit de frumusețea locului în care ajunsesem. Soarele scânteia deasupra Golfului Thermaic, subliniind linia coastei ce se așternea în zig-zag spre E, la picioarele muntelui. Cabana era amplasată pe un promontoriu stâncos, într-un loc de belvedere în care pădurea de pini începea să se rărească. Un decor mirific!
  Copiii au fost mai leneși, au dormit mult, pe la 12 abia terminam micul dejun și la 13 am reușit să ne urnim la drum. Deși Raul dorea să urce și el cu ceilalți copii la munte, Lore nu era dispusă să vină cu noi și m-a durut sufletul când ne-am ascuns de el, ca să ne piardă urma și să rămână la cabană.
 Poteca urca ușurel prin pădurea de pini până la o ravenă, de unde începea pajiștea presărată cu stânci. Pe drum am mers încet, cu multe pauze, copiii șe opreau ba pentru una, ba pentru alta, și Marcel nu se simțea prea bine. Dar eu nu mă grăbeam niciunde. Nu voiam să plec de unul singur să bifez vârful, ci voiam să motivez copiii să urce măcar până la Platoul Muzelor, să vedem Tronul lui Zeus și minunățiile de acolo. După vreo 2h în care am avansat cu greu pe potecă până la vreo 2300m pe versantul inierbat, Marcel și Casian au hotărât să se întoarcă.
În schimb, Ana Maria și Carina păreau suficient de fresh și motivate să urce mai sus, așa că eu și Oana am decis să continuăm cât de mult putem și ne permit condițiile. Erau ceva nori, însă doar cât să ne țină umbră, nepericuloși, erau faini și se jucau ascunsa cu muntele. Urcând, am văzut în dreapta noastră o ravenă fenomenală, imensă, plină de stâncării, era foarte spectaculos cadrul mai ales că drumul nostru trecea peste un vârf intermediar Skourta (de 2485 m) unde zăream prin ceață două siluete de capre (negre), pe marginea ravenei...

 Traseul urma în urcare culmea plină de pietre, o traversa spre partea cu valea râului Enipeas/Gavos și apoi escalada în zig-zag printre ultimii pini pricăjiți un versant mai înclinat, cu bolovani instabili. E același traseu pe care îl urmau demult zeii, și pe care aleargă în prezent skyrunnerii, spre înălțimi. Eu l-am aflat de pe hărți și de la un oracol mai modern (ce se cheamă ViewRanger).
 Mă întrebam cum reușesc bieții catâri să parcurgă poteca abruptă și plină de bolovani (Giosos Trail), încărcați cu poveri, zilnic!? Foarte grea viața de catâr!

 În schimb, fetele noastre se mișcau ca niște căprițe pline de energie, și erau foarte motivate să urce cât mai sus. Deși era destul de târziu (ora 16.30), discutam cu Oana ce alte riscuri ar implica o tentativă de a urca pe vârf, afară de faptul că ne va prinde noaptea.
 Pe măsură ce urcam norii se risipeau și priveliștea se deschidea în toate părțile. Noi ne cam grăbeam și admiram peisajul mai mult din mers. Urma să ne hotărâm dacă încercăm vârful sau nu la baza hornului ce trebuie escaladat (în stil scrambling) pentru a ajunge în top, în locul numit Louki de pe versantul Zonaria. Până acolo trebuia să tragem tare, daca voiam să avem șanse să urcăm în top.

 După ce am escaladat un mic jgheab prevăzut cu un cablu de fier, am ieșit în pajiștea Platoului Muzelor. Vremea se îmbuna și muzele ne zâmbeau, deschizându-ne calea spre Tronul lui Zeus.

 Am parcurs rapid platoul, trecând pe lângă noua cabană/refugiu Giosos Apostolidis (e la 2750 m) și lăsînd-o în stânga pe prima construită în platou, numită Christos Kakkalos (după numele ghidului grec ce a condus echipa la premiera vârfului în august 1913).
 Platoul era plin de capre negre ce pășteau impasibile la câțiva metri de noi deși vedeai destui turiști pe lângă cabane, unii cu corturi. Un grup mare urca pe vf. Prophitis Ilias (Profetul Ilie 2803m) ce părea un delușor pe lângă stâncăriile impresionante ale vârfurilor Stefani și Mytikas, spre care ne îndreptam noi.

 La ora 18 am abordat hornul abrupt spre vârf, pe versantul Zonaria/Louki. L-am urcat în 45 min, un timp normal. Am avut anouri la noi și o bucata de cordelină, pentru asigurări. N-a fost nevoie. Fetele au zburdat la deal pe stâncile ca o scară spre cer, mai dificilă a fost coborârea... Din fericire eram singuri pe horn așa că nimeni nu ne-a dislocat vreun bolovan deasupra, toți ceilalți turiști se întorseseră deja de pe vârf. Pe ultimii i-am întâlnt chiar la intrarea în traseu, erau doi greci din Katerini ce coborau, cu care vorbisem de dimineața în cabană la Petrostrouga, si erau mirați să ne vadă acolo spre vârf așa târziu... Totuși, când am decis să urcăm mai aveam 2h de lumină, una pentru urcare pe vârf și una pentru coborâre, și lanterne pentru întoarcere,

 Pe vârf, lumina era caldă, norii sfioși, momentele magice. Ne învîrteam în toate părțile și eram deasupra a tot ceea ce puteam acoperi cu privirea, panoramic.
 În jur vedeam stânci semețe, abisuri colosale și platouri stâncoase, unele cu iarbă (la Muze). Din ele plecau văi sterpe, mai jos pline de vegetație. Nu foarte departe, se vedeau câmpiile pline de orașe și coasta Mării Egee... Eram sus, pe cel mai înalt vârf din Grecia.

 Mytikas, Olympos Oros, 2918 m. The legendary place of the Gods.
 Zeii ne-au primit în regatul lor așa cum se cuvine, în acea vineri de August 2018. Le mulțumim!
 Am coborât cu prudență pe unde am și urcat, fără incidente. După ce am regăsit potecile, am dat viteză la vale. Fetele mai puteau alerga după 1800 m urcați în ultimele 24h (trebuiau și coborâți metri ăia!)... eram impresionat!
 Întunericul ne-a prins aproape de pădure, la cabană am ajuns puțin după 22, obosiți.

 A doua zi am mai ieșit în jurul cabanei să tropăie puțin și Raul, după care cocoșați de rucsaci ne-am îndreptat spre vale, spre valurile înspumate ale mării și ulterior, spre casă.

Avalanche danger!

În urmă cu câteva luni am decis să urmez cursurile SGLM pentru a încerca să devin lider montan international (IML) sau în traducere ghid de drumeție (la munte, bineînțeles).

Cursul durează doi ani, sper ca din 2019 să pot să conduc turiști pe munte, ca și ghid calificat. Detalii despre riscurile mersului pe munte cu ghizi necalificati, aici.

După examenul de admitere (în septembrie 2017, Munții Bucegi) am avut parte de o sesiune de instruire în vederea acordării primului ajutor (BLS), în noiembrie la SMURD Târgu Mureș.

A urmat zilele trecute primul modul de iarnă din cadrul cursului, pentru care ne-am adunat în secuime la Mădăraș/Harghita, supunându-ne capriciilor vremii și exigenței instructorilor.

La Mădăraș a nins 3 zile din 4 (cât am stat acolo) și s-au adunat 50cm de zapadă proaspătă... o plăcere de umblat prin pădure. În zone mai expuse vântului, am dat de un viscol suficient de tăios ca să ne facă să dorim întoarcerea rapidă spre cabană.

În prima zi am învățat să navigăm. Inițial cu degetul pe hartă, apoi de-a dreptul prin pădure pe coclauri înzăpezite... doar că între timp venise noaptea, și viscolea. În zonele de pădure (mai adăpostite) era ceață: cadrul ideal pentru o experientă de navigație adevarată.

A doua si a treia zi am mers prin zăpada pudroasă către niste puncte dinainte stabilite, de-a dreptul, evitând traseele normale turistice. Bălăureală, așa cum îmi place mie. De data asta însă, a fost premeditată.
În poziții strategice, am construit câteva tranșee în zăpadă (numai bune de folosit de către tinerii iredentiști maghiari din statul paralel) și câte un igloo în care am dormit, împarțiti în două grupuri: unii într-o noapte, ceilalți în următoarea.

Dormitul în igloo a fost interesant (ca și construcția de altfel), dar cam ... umed. În cazul grupului meu, înăuntru erau 5° (cu plus) deși afară era mult mai frig (-10° dimineața). Am dormit în saci de bivuac iar dimineața unii erau murați de-a dreptul, de la transpirație.
Ziua următoare am tropăit prin zăpadă proaspătă, căutând ipotetice victime ale avalanșelor. Cam monoton pentru gusturile mele ca ne-am tot învârtit in jurul cozii, și friguros în acelasi timp că trebuia așteptat să-ți vină rândul.
Ultima zi am făcut căutările de victime din avalanșe contra cronometru, de data asta pe o vreme splendidă și o zăpadă ca-n povești. Alergam pe lopeți ca bezmeticii, în timp ce alții schiau într-un decor de vis... ne-a parut de-a dreptul rău când plecam spre casă, unii ar fi vrut să mai rămânem să încercăm și pârtia.
Zona merită descoperită, zapada-i mare, secuii-s ospitalieri (nu cum bagă strâmbe unii extremiști naționaliști) și mâncarea-i excelentă.

Iar cu SGLM, bălăureala-i joacă  de copii și vremea rea devine ... acceptabilă.

Mai multe poze (de-ale mele și nu numai) pe Google Photos și pe Facebook/SGLM.

Propark adventure, in tinutul Neamtului

Acasă la ei, în PN Vânători-Neamț

4 iunie 2017, ora 5:47, Administrația Parcului Vânători Neamț: Pe drumul din pădure vin 4 bicicliști, pricinuind agitația somnoroșilor din tabăra de bază: imediat încep ovațiile, fluierăturile, încurajările și echipa Munții Țarcu trece linia de sosire după 46h 17' de traseu, cu 220 km parcurși (75km pedalat, 15km vâslit, 60 km trekking, alți 10km vâslit și încă 50km pe pedalat) și 7870m urcați pe verticală...

Echipa Munții Țarcu

Când Mircea m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să merg cu ei la Propark Adventure nu am stat deloc pe gânduri... cu toate că atunci (prin februarie) mă deranja o puternică durere la coloană, lombar (în urma unui mic accident). Din fericire, durerea de spate a trecut, după câteva săptămâni. Pentru concurs însă ne mai trebuia un coechipier, și am fost mai mult decat bucuros cand Kalman (Micutzu) a fost de acord să întregească echipa.
Ca și pregătire nu am apucat să fac mare lucru, decât două ture de bitziclă în Țarcu, ambele peste vârf și pe culme. În prima am fost echipa completă doar până la Cuntu și în a doua cu Hoinarii am ajuns până la Mlăci. La întoarcere, coborârea de pe Țarcu a fost chiar abordabilă pe bitziclă, dar am reușit să agăț și să strâmb urechea de la schimbator... cand a auzit Mircea de problemă imediat a vorbit cu Roli să folosesc bitzicla lui (mai bună, cu frâne disc, cu șa reglabilă și roți de 27.5). Deși mi-am reparat țoacla, la concurs am optat pentru bitzicla de împrumut și cu ocazia asta vreau să le  mulțumesc lui Roli și Mircea pentru că mi-au pus la dispoziție o sculă net superioară.
Îi mulțumesc de asemenea soției că m-a sprijinit moral să particip și nu a avut nimic de obiectat deși plecam vandra chiar de 1 iunie, ziua copiilor.
Anul acesta Propark, concursul de adventure în sprijinul ariilor protejate, s-a ținut în zona Neamțului și în lumea de poveste a Ceahlăului, pe meleaguri străbatute cu secole în urma de Ștefan cel Mare și alți viteji de care auzi în carțile de istorie și-n legende, organizat de Propark, CPNT și partenerii locali. Felicitări pentru întreaga organizare, și păcat că au fost doar așa puțini concurenți (doar 14 echipe).

Organizatorii Propark și CPNT

Harta ne arată zeci de mânăstiri, schituri și locuri de închinăciune, și aflăm că mai toate potecile turistice din zonă pornesc și se încheie la vreo mânăstire sau schit.
La ședința tehnică joi seara la Parcul Natural Vânători Neamț, surpriza e faptul ca așa cum au gândit organizatorii traseul, am avea de vâslit la greu pe lacul Bicaz (Izvorul Muntelui)... dar sunt pregatit, bine că m-am antrenat nu demult cu rangerii juniori pe lac la Ziua Munților Țarcu.
După sedință toată lumea face variantele de traseu pe gps/hartă... ca de obicei noi încercăm să alegem rutele cele mai scurte/directe (dar nu neaparat și cele mai bune).

Ședința tehnică

Startul e vineri dimineața (2 iunie) de la centrul de informare al Parcului Natural Vânători Neamț, primul loc în țară unde zimbrii umblă liberi (din 2012 - ulterior în 2014 au fost eliberați zimbri și la Armeniș în Munții Țarcu). Organizatorii ne-au prevenit că am putea sa ne întâlnim cu zimbri sau cu urși, dar mi se părea puțin probabil. Însă chiar așa avea sa se întâmple în serile următoare... Ce mi-a plăcut la parc e că au amenajat lângă centru un tree/canopy walk - o promenadă elevată pe care te plimbi printre coroanele arborilor (cum se practică și prin alte locuri mai renumite - de exemplu în Bayerischer Wald NP).

APN VN, canopy walk

S-a dat startul la Propark Adventure

Dar să revenim la concurs: startul a fost vineri 2 iunie la 7:30 și în primii km de asfalt (în urcare spre schitul Sihla) echipa favorită Hoinarii ne-au dat la aștilalți truditori la pedale un avans considerabil... speram cumva ca ei să se rătăceasca mai mult decat noi prin hațișurile ce ne asteptau pe toți laolaltă (să ne-nghită) și să-i întrecem, dar am rămas până la urmă cu speranța - bună și aia că așa am fost motivați pe durata concursului).

Pe primii km e îmbulzeală

Echipele cum trebuiau să aibe nume de arie protejată, Hoinarii își aleseseră ceva funny: Avenul Piciorul Boului - ne stricam de râs doar cât îl auzeam, mai ales ca Alex Fodor gasise pe hartă un loc ce se chema Fundul lui Fodor, aproape de pâraiele Boulețului Mic și Mare :)

Dinamitele

Am ajuns la PC1 Schitul Sihla la câteva minute după ei. Eram vreo 3-4 echipe laolaltă - eternii performeri zărneștenii Grind Piatra Craiului, câștigătorii primei ediții Vulcanii Noroioși, dar și o echipă redutabilă din Cluj/Timișoara, ce-și zicea Cheile Turzii. Acolo la PC era presa, poze, interviuri...  am dat bice imediat pe forestierul în coborâre spre Mânăstirea Agapia, unde era PC2.

E abia începutul

Personal era sa fur o trânta urâta în timp ce încercam să înfulec un baton în viteză (fără să mă opresc), am luat mâna de pe ghidon să-l bag în gura... imediat m-am dezechilibrat, un picior a scăpat de pe pedală și am ajuns cu pieptul pe ghidon, în viteza... din fericire n-am căzut și m-am redresat.
La PC2 ca și probă speciala am avut de identificat o casă tradițională cu un model anume (trifoiul cu 4 foi) și să raportam numărul casei. Am fost bucuroși că am găsit casa chiar în drumul principal - sper că toate echipele au avut condiții similare și alții n-au fost trimiși să bântuie pe ulițe dosnice.
De la Agapia spre PC3 Lacul Cuejdel aveam două alegeri: un drum comunal ce zigzaga printre dealuri pe la Mânăstirea Văratec, sau o variantă mai directă peste alt deal.
Prin localitățile pe unde treceam oamenii se cam holbau la noi, mulți dintre ei pregătindu-se de Rusalii, acea sărbatoare ținută când în închipuirea lor duhul așa-zis 'sfânt' se 'pogoară' printre muritorii preacredincioși (sau preacreduli, după părerea mea). Aveam și noi sărbatoarea noastră (cei drept mai aventuroasă), si o prețuiam cum se cuvine pedalând pe hale coclauri.
Mi-au plăcut denumirile satelor prin care urma să trecem: Crăcăul Negru, Hangu, Izvorul Alb, Mitocu Bălan - ăsta ultimul mă gândeam că l-a ales special Silviu Bălan ca să ne-ncurce, chiar i-a reușit până la urmă...
După o mică pantă, urmează valea și ajungem la PC3 Rezervația Lac Cuejdel chiar când prima echipă se întorcea de acolo.
Acolo Alina și Tibi ne pregătiseră atelierul de rupt frunze... trebuia să aducem frunzele a 8 arbori din zonă, orice specie ce ne lipsea se suplinea prin 300m de alergare. În plus, nu trebuia să rupem din rezervația de lângă lac... bănuiesc că toate echipele au cam alergat în jurul lacului...
Am terminat proba concomitent cu Grind Piatra Craiului și am pornit imediat spre satul Hangu și lacul Izvorul Muntelui. Aventura abia începea!
Cum regula de baza era să nu folosim drumurile naționale (în afara localităților), fiecare echipa își alesese o altă variantă, sperând să ne scoată cât mai repede către lac. Alegerea era aproape loterie, dar de ea depindea clasarea, cât și ajungerea în timp util la sala de sport din Hangu, pentru a putea pleca cu caiace în traversarea lacului pe lumină, și apoi urma urcatul Ceahlăului (probabil noaptea).
Noi spre Hangu ne-am ferit de vârfurile ce se ițeau din pădurea deasă, dar am încasat o vale adâncă și urâtă. Am făcut push-bike inițial prin pădure, secondați de organizatori (Dan Lupșa era după noi și ne atenționa să n-o luăm pe șosea - nici nu aveam de gând), apoi o coborâre urâtă într-altă vale (Valea Buhalnița), urmată de alt push-bike la 30 grade zăpușeală, pe o panta abruptă dar într-o pajiște frumoasă ca-n povești (îi zice Spinarea Mâței).

Push-bike la greu

Odată ajunși pe culme priveliștea era de basm, cu satele din vale pe malul lacului (ce trebuia traversat în caiac) și Ceahlăul ce domina de partea cealaltă și ne aștepta, să-l urcăm. Asta a fost partea OK, chiar dacă era greu începea să ne placă, dar n-a durat prea mult.

Pe spinarea Mâței, se vede Ceahlăul

Entuziasmul ni s-a domolit când am cărat bitzicla și la vale că nu puteam coborâ pe ea, pe drumuri de TAF pline de apă, pietre și urme adânci de bovine și caprine (poate și de ursuline - n-am stat să le studiem).

Pe urme de TAF, în pârâu! APNVN, Garda Forestieră... se vede bine? Va dăm locația exactă!

 Am ieșit totusi dupa 3h30 la râul Audia aproape de satul Hangu chiar când cobora și echipa Grind Piatra Craiului pe drumul din fața noastră - și ei balauriseră mai sus pe munte, la rândul lor.
Practic, prima parte a concursului s-a jucat în mare pe acest segment PC3- PC4, prin traversarea unor munți mici dar sălbatici, cu toponime de legendă (de ex: Pădurea Strigoaiei, Vf. Buhalnița, Boulețul Mare și Mic).
Din trackurile comasate de organizatori pe Strava Labs se poate trage concluzia că variante optime erau fie cu un ocol mare prin satele de la N și apoi pe Valea/ Vârful Boulețul (cum au mers câștigătorii), fie peste cel mai înalt punct din zonă (Vf. Buhalnița 1231 m), așa cum a mers echipa Cheile Turzii, care s-a și instalat cu ocazia asta pe un confortabil loc 2 în clasament, cu o oră avans față de locurile 3-4. Urma Grindul Piatra Craiului cu care dădusem nas în nas la coborârea în sat, și noi. Nici Vulcanii Noroioși (de care ne temeam în mod special că s-ar putea să ne-ntreacă) și nici alte echipe n-au apărut în scurta pauză de tranziție și schimb de haine spre probele de caiac/drumeție, așa că am plecat la lac cu un mic avans față de restul echipelor.
Clasamentul cursei a fost disponibil în timp real pe telefon/net datorită soluției time-it.ro, era o chestie utilă ca aveam idee unde erau echipele în teren (chestie de strategie). În schimb, voluntarii de la posturi nu voiau să ne dea detalii despre celelalte echipe... ne invitau să ne uităm pe net - regulă de organizare după părerea mea inutilă.
Devenea prioritar să menținem ritmul și avansul în fața urmăritorilor, să păstrăm măcar locul 4. Și de ce nu, să încercăm să speculăm orice ezitare/greșeală de orientare a celor din fața noastră.
Primii 4 km pe lac au fost groaznici, făceam nenumarate volte și mai mult ne încurcam unii pe alții (eram două caiace duble, legate). Devenisem guraliv, mă enervasem că nu știam ține direcția, de zici ca pilotam un pepene răscopt rostogolindu-se, nu caiace cu vâsle. Mai mult, i-am putut vedea pe cei din fața noastră spre malul vestic al lacului, ca două perechi de puncte mici, portocalii, îndreptandu-se agale spre punctul următor PC6. Suduind traseul și caiacele, am ajuns cu greu dupa 1h pe celalalt mal (4 km), gândindu-ne cu groază că va mai trebui să vâslim încă 11km mai pe seară, și a doua zi după trekking încă 8-9 km, deci de vreo 6 ori cât vâslisem deja.
Nebunie curată, palmele ne ardeau și mai ca făcusem beșici de la vâsle... cine dracu' ne-a adus aici?
Ne-a mai revenit inima la loc în PC5 Pârâul Mare, unde am întâlnit echipa din față (Grindul) ce se odihnea că primiseră ... penalizare! Aveam de trecut o proba specială interesantă: după ce am lăsat bărcile pe mal și am mers 5 minute spre sat, Andra și Laura ne așteptau în curtea unei case cu TREI OALE DE SARMALE ! ;) în care bineînțeles că am dat iama!
Dar (exista un dar)... sarmalele nu erau gratis! Trebuia sa ne alegem un fel din cele trei, si să ghicim toate ingredientele ce erau aranjate frumos în boluri pe o masă alaturată. Dar exact toate, nici in plus, nici in minus - pentru fiecare ingredient greșit primeam 7 minute penalizare!

Proba de sarmale cu hasmațuchi

Această probă cu varză acră, urdă și hasmațuchi (daca nu stiți ce-i aia întrebați o moldoveancă) ne-a adus 35 de minute penalizare, pe care am ales să le stăm la proba de rapel în varful Ceahlaului (aveam voie).
Așa am plecat mai departe pe lac, intersectându-ne în timp ce vâsleam cu alte două echipe urmăritoare. Pentru a doua etapă de canoe am schimbat strategia, eu cu Kalman eram motorul principal în prima canoe și-i remorcam pe Mircea și Raluca în cea de-a doua. Măcar de data asta mergeam mai drept, și am ajuns după încă 2h20 de vâslit la PC6 Izvorul Alb, pe malul lacului unde ne așteptau Ruxi și alți organizatori.
Izvorul Alb e un sat pe valea cu același nume la poalele Ceahlăului, de unde un drum prăfuit urcă spre munte și atinge DJ 155F Izvorul Muntelui - Durău pe la 1000m lânga cabana Falon. Pornind de la lac puțin după ora 20, am ajuns la răscrucea cu Falon /Curmătura Lutul Roșu la lăsarea întunericului, iar pe drum Kalman cu Raluca ce erau câtiva m în față au speriat un animal în desisul de lângă drum... ei ziceau că a fost un ursuleț, mie nu-mi venea să cred; ursul să nu ne simtă mai devreme venind!? mai ales ca mai și sporovăiam - ce-i drept nu foarte tare... Urma poteca turistică spre platoul superior prin padurea Răchitișului.
De data asta, Raluca a acceptat să fie trasă cu cordelina de Kalman la deal. M-a impresionat la Raluca voința de a continua, de a-și depăși limitele. Începea noaptea, eram după 15 ore de efort continuu, luând în piept pantele Ceahlăului pe drumul cel mai abrupt, și Raluca mergea la deal remorcată de Kalman așa de repede că abia reușeam eu și Mircea să ținem pasul. Mă întrebam totodată cât o să reziste în ritmul asta rapid.
Din fericire Kalman știa zona, ne mai povestea una alta (fiind noapte nu vedeam mare lucru în jur dar puteam ghici după panta abruptă și bolovanii ce răsareau la tot pasul, precum și după indicatoare - e totuși un parc national foarte vizitat de turiști). Am urmat banda albastră pe lângă Acele Detunatei și la 1:30 ajungeam la cabana Dochia (1800m), în mare formă. Am bagat rapid niște ciorbă la cabană (multe mulțumiri celor de la PN Ceahlau pentru asistență) și am mers apoi câteva minute până în Șaua Lespezi la proba de rapel în PC7. În timp ce rapelăm ajung și echipa urmăritoare Vulcanii Noroioși. Și ei aveau penalizare de făcut, așa că ne-am învelim în foliile aluminizate și ne-am culcat în iarba udă de rouă. Am reușit să ignor frigul și probabil că am ațipit vreo cateva minute din cele 35 nevoite să stăm acolo.

La somn, sub cerul înstelat

Deși ceilalți ne ajunseseră practic, păstram un mic avans deoarece ei nu făcuseră încă rapelul, și aveam un atu suplimentar: eram mai proaspeți că ne ospătasem la cabană cu ciorbă și ceai.
Nu știam nimic încă de celelalte echipe, dar am zărit una plecând în platou - ulterior aveam sa ne dăm seama că erau cei de pe locul I, terminaseră deja ocolul Ceahlaului și porneau la vale spre Duruitoarea.
Noi am pornit în întuneric pe la 1:40 pe direcția sud pe Banda Roșie spre Ocolașul Mic și Poiana Maicilor, mirându-ne de căt de mult cobora poteca - și îngrozindu-ne că diferența de nivel trebuia s-o urcăm înapoi în aceeași noapte. Din Poiana Maicilor am luat-o la dreapta pe cruce albastră, chiar pe sub niste brazi imenși căzuți de-a curmezișul potecii, și pe la 3:30 zăream o luminiță în față și îi dădeam trezirea lui Adelin în Poiana Văratec (pe la 1300m).
Pe o potecă am coborât încă puțin la un drum forestier și apoi prin Poiana Stânelor pe lângă o mânăstire am început al doilea urcuș al Ceahlaului, de pe partea opusă (SSV). Datorită drumului monoton și ritmului constant m-a apucat puțin oboseala și o mică amețeală... mi-am dat seama că aveam nevoie atât de odihnă cât și de calorii, așa că am băgat rapid jumătate de tabletă de ciocolată, un baton de cereale și mi-am revenit. În timp ce ne apropiam de PC9 Schitul Stănile drumul se termina, dar se iveau zorii noii zile: cerul se colora în nuanțe de roșu tot mai deschis și începeam să vedem munții în jur. Așa i-am putut vedea și pe urmăritori, ca niște licurici mici la începutul drumului forestier din poiana situată în aval. Aveam doar vreo doi km avans, o jumatate de oră, și dădeam bice cât puteam de repede la deal pe poteca abruptă (bandă albastră).

În zori la PC9

Era deja lumină și soarele lumina deja vârful Toaca atunci când am ajuns la cabana Dochia, după ce înconjurasem muntele noaptea. O mare de nori ascundea lacul din vale (Izvorul Muntelui unde trebuia să ajungem), se arăta o zi frumoasă și cei mai treji dintre noi puteau în sfârșit admira frumusețile Ceahlăului atât de renumit (doar Kalman mai fusese pe aici înainte, pentru noi ceilalți trei era prima dată).

Pe Ceahlău

Unii turiști de la cabană și din corturile din preajmă ieșiseră să se bucure de priveliște și de răcoarea dimineții, dar noi am avut de trecut încă o probă specială: întrebări de baraj, despre ariile protejate.  Trebuia să raspundem bine la 7 întrebări pe rând, dacă greșeam stăteam 5 minute... Răspunzând la 7 întrebări și greșind încă 4-5, am reușit să ne odihnim puțin și să mai și înfulecăm ceva printre răspunsuri.
Dar mă miram că nu ne-au ajuns încă ceilalți (Vulcanii). I-am întâlnit la plecare, nu erau nici ei prea rapizi și ne-am dat seama că de acum lupta se ducea mai mult cu noi înșine: trebuia să continuăm să mergem constant, fără sincope și rătăceli... mai toate echipele erau obosite dupa 24 de ore neîntrerupte de alergătură. În plus, păstram avansul de timp căci și ei trebuiau să răspundă la întrebări- capcană la cabană.
Pe coborârea spre cascada Duruitoarea (PC11) Kalman ne-a motivat povestindu-ne cum a urcat pe acolo iarna când traseul era închis prin zapadă până la genunchi (un adevarat și Kalman ăsta). Am ajuns chiar o echipă ce plecase înaintea noastră de sus de la cabana Dochia (Cheile Nerei), erau din cei ce făceau tura mai scurtă că nu apucaseră să traverseze lacul pe lumină. A urmat o suită de urcușuri și coborâșuri istovitoare - practic traversam picioarele muntelui spre cabana Fântânele (PC12) unde am ajuns pe la 8:30 când turiștii obișnuiți își luau micul dejun. Nu-mi aduc aminte mare lucru din porțiunea aia că mi-era tare somn si mergeam ca un roboțel, la o mică pauză de 5 minute am ațipit cateva clipe în iarbă și cred c-am și visat ceva...

La cabana Fântânele m-am trezit însă de-a binelea când Kalman ne-a anunțat că pentru a coborâ spre lac (spre drumul 155F ce venea de la Durău de fapt), ca să nu ocolim mulți km trebuie sa ... urcăm un versant abrupt de munte !?
WTF!? ceva nu pușca... dar într-adevăr colegii mei chiar așa făcuseră traseul, în timp ce eu făceam un duș în seara dinaintea concursului... așa că n-am mai comentat și am mers pe varianta trasată cu GPSul. Și a fost interesant, real adventure: după ce Kalman ne-a urcat un versant abrupt, ne-am prăvalit efectiv pe partea opusă, printr-o pădure aproape virgină  (Pădurea Durăuaș) am coborât abrupt (dar îngrozitor de lent) aproximativ 1 km  împiedicându-ne de crengi și trunchiuri pe o vale umblată doar de lighioane (Valea Sasca) până la drum. Când am ajuns la drum și am identificat pe hartă locul unde eram, am crezut că fac cu nervii: eram la 200m de o potecă/drum forestier ce se vedea pe hartă că pornea din dreptul cabanei. Dar m-am bucurat c-am ieșit la liman, ar fi putut fi și mai rău: să fi avut cu noi și bicicletele!!! Nu știam însă ce urma să ne rezerve viitorul...
Pierdusem cel puțin jumătate de oră aiurea... era aproape imposibil să mai ajungem vreo echipă din față, iar cei din spate poate că ne și întrecuseră - nu aveam de unde să știm!
Ne-a mai venit inima la loc atunci când, oprindu-ne eu și Mircea să întrebăm un nene ce păștea vacile despre poteci spre Izvorul Alb, acesta ne-a explicat pe unde s-o luăm ca să prindem cea mai rapidă scurtătură. Am reținut exact tot ce spunea moșulică (să aibă parte de multă sănatate) și între timp a venit din urmă și echipa ce-o întrecusem la cascada Duruitoarea (Cheile Nerei) care practic nu ne erau concurenți direcți... De la ei am aflat că cei cu care concuram (Vulcanii) ne suflau practic în ceafă, ajunseseră la cabana Fântânele imediat după ce plecasem noi de acolo. Și cum noi am bălăurit pe drum, situația nu era deloc roz.
Până la lac (PC13) unde ne așteptau canoele, am luat totuși un mic avans datorită scurtăturii știute de la moșulică, și am profitat să mâncăm acolo ceva. Ne-a stat însă îmbucatura în gât când de pe drum au apărut alergând câtre bărci încă două echipe, și apoi după un minut și a treia!
Fără să se odihnească deloc, celelalte trei echipe (Cheile Nerei, Vulcanii Noroioși și Grădina Zmeilor) au sărit direct în bărci și noi i-am imitat de îndată, de voie/de nevoie.
Reîncepea concursul, nu era de glumă, și chiar dacă din cele patru echipe ce pluteau deodată pe lac în caiace doar unii ne erau concurenți direcți (celelalte două parcurseseră un traseu mai scurt), am setat cap compas Hangu și am dat puternic bice (adică vâsle): Kalman în față, eu la cârmă, Mircea și Raluca la remorcă în cea de-a doua canoe. Cu experiența anterioară, Mircea își luase cu el niste sârme să lege cele două padele ale lui într-o singură vâslă dublă, sa fie mai eficient...
Adevarul e că am fost mai eficienți: deși la lansarea la apă a celor 8 ambarcațiuni simultan se făcuse  un haos de ziceai că-i bătălia de la Trafalgar, noi încet-încet am luat-o în față și avansul a crescut binișor.

Întrecere cu vâsle

Ne-o fi afundat Kalman prin pădurea virgină, dar cu lopețile lui lungi ne-a propulsat înainte pe apă suficient de mult ca la un moment dat din barca a doua pe care o remorcam, să se audă niște sforăituri: și Mircea si Raluca dormeau duși, iar eu și Kalman vâsleam de numa, trăgându-i după noi. Celelalte trei perechi de caiace se zăreau departe, în urmă. Doar așa am apreciat cel mai bine valoarea efortului în echipă, și am parcurs cei 8 km pe apă în 1h50 (cu un ritm mult mai bun decât cel din ziua precedentă).
Totuși, o pereche din echipa Cheile Nerei (ce erau constănțeni, obișnuiți pe apă, pe mare) aveau să se apropie (dezlegaseră caiacele) și chiar să ne ajungă până la destinație... am acostat practic simultan.
Ei au rămas pe mal să-si aștepte colegii în timp ce noi ne grăbeam spre sala de sport unde ne așteptau bicicletele. Datorită performanței de la caiac, re-câștigasem 15 min avans față de competitorii direcți Vulcanii Noroioși. Am plecat cu bicicletele în timp ce ei erau nevoiți să facă o mică pauză la sala de sport (practic la PC precedent n-au avut timp să se odihnească deloc și au sărit direct în bărci).
Ce a urmat: 450 m de deal urcați spre Vf. Panciu au fost doar push-bike, pe niște ogașe imense făcute de TAFuri în lutul vâscos (din fericire întărit de soare), atât de adânci că puteai lejer intra complet în ele, cu tot cu bicicletă. Cu tot efortul și dealul luat în piept, Mircea a fost maestru de data asta alegând cea mai scurtă trecere peste culmea Panciu. Apoi am coborât stârnind câinii pe lângă niște stâni, pe un picior de plai, pe-o gură de rai. Era ca-ntr-o poveste... așa de frumoasă era coborârea pe bicicletă.
Înaintea noastră pe iarba mătăsoasă se mai așterneau totuși o serie de urme paralele, semn că mai coborâse o echipă pe acolo. Acele urme le-am pierdut la un moment dat (probabil au mers spre valea din stânga) și noi am ținut doar culmea cu iarbă verde ce devenea tot mai abruptă. La un moment dat aproape de sat, am ajuns la un gard de lemn (pentru animale) peste care am trecut bicicletele și am continuat să coborâm pe o carăruie îngustă și înierbată, încadrată de garduri de lemn, printre buruieni și flori de cămp multicolore ce se ițeau din iarba înaltă... A fost ceva de vis - momentul zilei, păcat că n-am facut poze. Trecând printr-un fel de curte comună am ieșit pe o ulită îngustă în Poiana Largului.
La PC15 au fost nedumeriți de ce am apărut dinspre vale - credeau că venit pe DN de-a lungul malului lacului. Toate celelalte (trei) echipe veniseră dinspre deal... dar aveam trackul probă.
Trecerea înapoi la Hangu am făcut-o pe drumul ce însoțea stâlpii de energie urcând dealul Vârlan și Muntele Hangu, și a însemnat alte 400 m verticali de push-bike. Coborârea în schimb, pe partea opusă a fost abordabilă, cu mici exceptii unde a trebuit să descalec din șa. Bicicleta lui Roli își demonstra din plin calitățile.

Am părăsit pe la 18;30 (de data asta definitiv) sala de sport din Hangu (PC4=PC14=PC16), bucuroși că ne îndreptăm spre finish, unde speram să ajungem în jurul miezului celei de-a doua nopți. De final ne mai despărțea doar un punct de control: PC17 Cabana Chițele - un loc pierdut în sălbăticie, folosit de cei de la parc pentru a studia zimbri.

Acasă la zimbri

După 36h de efort neintrerupt aveam o energie debordantă și poftă de pedalat, bucuros că se va termina curând și că (speram eu) în noaptea ce urma aveam să apuc să pun capul pe o pernă/saltea, la bază.  Mai aveam doar vreo 30 km și două dealuri de trecut, cam asta era ideea.
Uitasem însă că ne aflam în sălbăticia din Munții Neamțului, și că cele două 'dealuri' aveau fiecare 1100m.
Pedalând la deal pe un forestier foarte bun pe la asfințit, ne îndreptam ușor-ușor spre vârful Palăncii (cota 1100) în timp ce umbrele puneau stăpânire peste pădurea din jur. Rămăsesem în urmă cu Raluca să-i ridic moralul și s-o ajut daca e cazul, când deodată din față Kalman și Mircea ne anunță entuziasmați că au dat nas în nas cu ... ZIMBRUL, la 5 m de ei în pădurea din stănga!  Abia atunci observ pe jos, întipărite în nămolul drumului, niște urme de copite uriașe, ce crezusem ca sunt de la ...vaci! Erau ale zimbrilor ce umblă liberi în ținutul Neamțului, și noi bântuiam ca stafiile noaptea, pe potecile lor.
Mircea ne ghida cu GPSul pe cea mai scurtă cale spre Cabana Chițele, pe un drum de tractor ce apărea pe hartă de-a lungul Pârâul Popa.
Se mai vedea și nu scosesem lanterna încă, și eram aproape de culme, iar urmele de TAF țineau niște poieni/luminișuri, pe un soi de curbă de nivel. Drumul bun îl lăsasem în urmă, și pe traseul nostru apăreau tot mai multe capcane: crengi și șanțuri cu bălți ascunse sub iarba tot mai înaltă. Mă chinuiam să pedalez în urma lui Mircea pe un soi de urmă de vehicul printre ierburile ce inundaseră drumul, când deodată Mircea icnește brusc și zăresc în fața lui la câțiva metri o siluetă neagră, masivă, sărind din desișurile din dreapta și traversând drumul din două salturi, afundându-se în vale în pădurea din stânga noastră... Se auzeau trosnete de ramuri rupte, pesemne că dihania se îndepărta de noi, spre vale. Nu-mi dădeam bine seama ce a fost, n-apucasem să văd bine lighioana, dar Mircea se retrăgea spre mine cu viteză tragând după el bicicleta în spate:
- Ai vazut ursul?!
Da, îl vazusem... și-mi părea rău că n-a avut chef să stea la poze! Sau... mai bine ca n-a stat!
Mircea era destul de speriat, îi trecuse prin față la câțiva metri doar... ursul sărise dintr-o răritură din dreapta drumului, surprins de musafirii nepoftiți, și se refugiase în valea din stânga, în padurea deasă.
Întâmplător, în direcția aia trebuia să cautăm și noi drumul spre PC!
Și l-am căutat!
După ce am mai coborât un pic de pe culme scoțînd zgomote (sa nu ne întâlnim și cu vreo ursoaică cu pui), Mircea s-a prins ca nu mergem unde am dori conform traseului prestabilit (adică spre NE pe Pârâul Popa) ci pe un crac sud-estic (Calea Mare) ce ne-ar fi scos într-o vale, de unde mai aveam destul de ocolit... Deși eram pe niște urme valide de masină/bicicletă (semn ca și alții mai trecuseră pe acolo recent), Mircea ne-a întors înapoi vreo 2 km până în vârful Pălăncii și am luat-o de acolo spre N căutând de pe culme o cale spre valea din dreapta noastră (în care practic se afundase și ursul).
Boschetareală în toată regula cu asistență GPS de rigoare în căutarea unui drum desenat pe o hartă în padure virgină, în realitate inexistent! Și noaptea, cu bitziclele după noi, distracția era asigurată.
Așa convinși eram că trebuie să fie un drum pe acolo, că inclusiv eu umblam printre copacii de pe versant să-l caut. Am găsit în schimb doar arbori seculari, marcați pentru exploatare, nu și vreun drum sau vreo urmă serioasă de vehicul. Ca urmare a situației de cacao (boschetăreala la 1100m, noapte, bitzicle, să nu mai vorbim de oboseală...) am propus să ne întoarcem și să mergem pe unde o apucasem prima dată, de unde ne-am întors, ca pe acolo erau urme de bitziclă recente (chiar daca era mai lung și nu ajungeam în valea care trebuie ci în urmatoarea, cea din aval de PC). Ceilalți nici nu voiau să audă...
Până la urmă Kalman s-a enervat și a luat-o direct la vale, pe ceva ce părea o urmă de TAF veche de când lumea. Eu m-am opus, dar am fost trimis la plimbare cu propunerea să ne vedem jos în vale la Chitele... atât Mircea cât și Kalman erau în dezacord cu mine și susțineau sus și tare că ei vor la vale, cu toate ca mie mi se parea o alegere greșită. N-am mai insistat cu alte variante - eram în minoritate - și am zis că merg după ei, fie ce-o fi (deși aș fi putuit băga mâna-n foc că sărim din lac în puț - ceea ce practic s-a și întâmplat).
Iluzia de urmă de TAF s-a risipit curând, după ce am coborât printre arbori un versant abrupt la lumina lanternelor, ocolind și sărind vreo câteva trunchiuri căzute. Nu mai era practic cale de întoarcere, ne-am afundat într-un fel de râpă abruptă și îngustă, plină de bolovani, de crengi și trunchiuri de-a valma. Era foarte dificil de cărat bitziclele chiar și la vale, și eram nevoiți să umblăm peste pietre prin apa rece ca gheața, ce ne trecea pest glezne, printre urzici și tot felul de tufe mai mult sau mai puțin înțepătoare...
Era destul de nașpa, mai lipsea doar ursul din peisajul nocturn, sau poate i-a fost si lui târșă să meargă după noi prin râpă la ora aia... se odihnea oare după sperietură?
Dar aveau și colegii dreptate, în felul lor: ne afundam tot mai mult în vale, în valea în care voiam să ajungem.
Dupa vreo două ore în care am avansat foarte-foarte greu aproximativ 1km, aprofundând morfologia râpei și împiedicându-ne la fiecare pas, am ajuns în sfârșit într-un loc de unde se scoseseră lemne spre vale, unde am dat de un drum bun, ce ne-a scos la cabana Chițele pe la 1 noaptea, murați complet la picioare și vineți de frig.
Acolo a urmat proba de recunoscut căcatul de zimbru (la propriu!)... memorabilă. Ați vazut filmulețul? Cert este ca deși eram varză, m-am prins la timp că Tibi nu putea să mănânce rahat în halul ala, chiar cu lingurița/cuțitul. Să fie ciocolată, frumos ambalată? Să fie hasmațuchi? Sarmalele de ieri regurgitate? Orice-ar fi fost, Tibi nu era nebunul în stare să guste rahat de zimbru.
Din fericire am ghicit căcatul care trebuia, și n-am mai stat altă jumatate de oră acolo - penalizarea.
Mi-am stors ciorapii de apă și am luat-o la vale... curând ne-am dat seama că dacă nu urcăm vreun deal, ceva, să ne-ncălzim, o să murim de F.R.I.G... Eu aveam pe mine bluză si pantaloni lungi, dar prietenii mei nu prevăzuseră prea mult pedalat prin noapte și erau la pantaloni scurți, tricou și doar o foită subțire peste.

Ca norocul, un deal imens ne aștepta să-l trecem, doar ca nu-i găseam nicidecum potecile că era noapte. Și cum toate dealurile din Neamț au puțin peste 1100m... pe la cota aia trecea și singura potecă marcată ce-l traversa către N, unde voiam noi să ajungem prin noapte. Mai trebuia doar să coborâm în satul cel mai apropiat cațiva km și să luăm urma potecii.
Presupuneam implicit că poteca ce urcă din Mitocu Bălan către Schitul lui Daniil Sihastrul peste Dealul Mare Sihlea (de fapt un adevărat munte cu 1178m) este marcată bine în teren, ca s-o putem parcurge noaptea. Dacă nu ar fi fost așa, am fi așteptat lumina zilei sau aveam de ocolit zeci de km pe bike.
 Coborând pe bitziclă până în satul ăla cu nume straniu (Mitocu Bălan) ne-a înghețat iar sângele-n vene. Raluca a facut o pană și avea o roată dezumflată, așă că baieții au profitat și s-au încălzit cu pompa în timp ce eu căutam în noapte poteca marcată. N-am găsit-o în sat, de fapt era ascunsă pe un drum de TAF lângă marginea localității, într-o curbă.
Asta chiar era ultimul hop...dar unul mare: din nou 450 m verticali de push-bike, în a doua noapte nedormită. Uneori a fost așa de abrupt că abia ne țineam pe picioare, și totuși am urcat Dealul Mare, din nou la 1150m. Eu căutam în fața poteca și uneori mă întorceam după bitzicla Ralucăi, să i-o car. Admir curajul și dârzenia cu care se încăpățâna fata asta să continue, pas cu pas, pedală după pedală, nu a cedat nici măcar un singur metru. Succesul echipei nostre a fost Raluca. Mulțumim fata!

Drumul de taf s-a transformat apoi în potecă și după ce a mai urcat puțin printre brazi a început să coboare brusc, printre rădăcini și pietre. Era impracticabil pentru bicicletă pentru oamenii normali, nu și pentru Mircea, care se trezise din amorțeală și se dădea la vale în noapte pe potecă, pe unde putea.
Curând, am intrat toți 4 chiar în curtea schitului lui Daniil Sihastrul (care nici măcar nu era trecut pe hărțile primite).
Închipuiți-vă 'pogorârea' a 4 indivizi în costume ciudate, cu căști cu lumină în cap, gălagioși și cotrobăitori prin toate ungherele, călare sau ducând de coarne 4 bidivii cu roți spițate, la ora 4 în noaptea de Rusalii în curtea unui schit izolat în munte la 1000m altitudine, la care se ajunge doar pe o potecă destul de abruptă, și lungă de sute de m. Ce or fi crezut maicile/călugării din schit - cei ce nu dormeau și au surprins scena - poate !? Cert este că n-a ieșit nimeni din chilii, deși am făcut destulă gălăgie - poate s-au temut de cei 4 necurați încornorați ce le invadau schitul?!  
Evident, nu eram deloc curați (după 44 de ore de efort și boschetăreală), dar măcar nu aveam intenții rele așa că duhul 'sfânt' (sau divinitatea) ne-a permis să găsim atât poarta incintei dinspre aval, cât și calea noastră spre rapidă izbăvire (ajungerea la civilizație), pe când mijeau primele gene de lumină.
După ce am iesit la drumul ciclabil, cei cațiva km la vale spre finish i-am parcurs într-o atmosferă de- a dreptul glacială. Era foarte frig în zori, și prindeam viteză la vale așa că pedalam rapid pe pinioanele mari să ne încălzim... Rămași în urmă, brusc l-am vazut pe Mircea în fața mea dezechilibrandu-se spre stânga. A redresat în ultima clipă bicicleta, n-a căzut, și l-am auzit cu stupoare spunând:
- Am adormit...
Pai eu fac echipă cu adormiți pe bicicletă, băi Mirci? :) Trezește-te'n puii mei că nu vreau să-ți spargi capul pe final!
L-am lasat pe Mircea să se încălzească lângă o vatră de foc unde mai mocnea jar, pe marginea drumului unde campaseră unii cu corturi, si am dat viteză după Kalman și Raluca. Și Kalman era înghețat, l-am trimis înapoi la deal după Mircea să se încălzească, și am bagat viteză dupa Raluca deși-mi îngheța sangele-n vene de la vânt, mai ales picioarele care erau ude. Pedalam cu disperare pe ultimii km, iar consumul de energie (de unde-o mai aveam!?) parcă-parcă mai indulcea frigul.
Raluca mă aștepta zgribulită la intersecția cu DN15B, iar după ce au ajuns si Mircea și Kalman am pornit spre finish în formație completă.

Am ajuns la finish a IV-a echipă, la 5:47 într-a treia zi dis de dimineață imediat după răsărit, după ce bântuisem vreme de 46 h 17 minute, parcurgând 220 km și cu 7870m diferență de nivel urcată (si totodată și coborâtă).
Acuma, cât anume din diferența de altitudine a fiecăruia a fost 'înălțată', cât a fost 'pogorâtă' și cât coborâtă în mod normal (ca oamenii, nu ca duhurile), probabil că ăsta e unul din detaliile ce au făcut diferența în cadrul clasamentului (disponibil aici).

Felicitări participanților și multe mulțumiri organizatorilor, ați făcut o treabă foarte bună.
Sper să ne vedem si la anul!