12 noiembrie 2013

Bitzicleala anului in Almăj

Vremea de afară mă ispiteşte: se anunţă 20 de grade şi soare sâmbătă 9.11.2013, posibil una din ultimele zile calde de toamnă.
Hoinarii, bagă şi ei un morcov: Alex anunţă o tura prin Munţii Almajului ca de rămas bun înainte de venirea frigului, 90 km cu vreo 2000 m de urcat, pe drumuri de ţară numai bune de biţiclat.
Mai erau şi alţi morcovi: tură pe Petreanu, cu revenire la Gura Apei pe la Netiş.
Foarte greu de stat acasă, cu atâtea ispite.

După negocieri... primesc bilet de voie pt. o 'tură feciorească'.
Paranteză: Săptămâna trecută am stat acasă (prin zonă), deşi tare îmi doream să ajung la MPC. Nu puteam însă lipsi de vineri până duminică, era prea mult. Aşa că am stat cuminte: am mers cu fetele pe coclauri, am mâncat mere din pom, am mirosit floricele şi ne-am jucat cu frunze uscate. A fost foarte frumos (poze aici), dar ... mă mâncau tălpile: vremea bună n-avea cum să mai ţină prea mult.

Pentru sâmbătă doar, am ales să merg la bitzicleală prin Almăj, din mai multe motive:
1. Întoarcere la rădăcini: bunicii dinspre mama erau din Ştinăpari (nu degeaba o alinta bunica ailaltă pe maică-mea 'săscancă' şi pe mine 'pui de săscan').
Mi-era drag să revăd locuri prin care am fost în copilărie, care şi acum rezonează în sufletul meu: Ştinăpari, Cărbunari, Moldoviţa - locul în care prima beţie am tras-o la o nuntă la vârsta de 6 ani cu văru' Tavi din Arad, Păgina (Padina Matei) sau Sasca pe unde treceam cu autobuzul sau cu maşina mică, şi era o adevărată aventură urcarea pe dealul Gheorghe.
Cu siguranţă mai am neamuri acolo printre săscăni, ceva mai îndepărtate (deşi practic nu mai cunosc pe nimeni)
2. n-am mai fost ciclist prin Almăj (şi-mi doream tare mult să văd satele ceheşti), pe de altă parte la tropăială pot merge şi mai încolo când e frig
3. un alt important motiv, că voiam să văd cum naibii fac Hoinarii tura aia în 6 ore!!!

Şi-am văzut: Alex a pedalat ca disperatul (şi a avut vreme berechet de poze aşteptându-ne în puncte cheie), Elena a tras ca la concursuri - şi acum înţeleg de ce-i campioană la MTB, pe urcări o pierdeam repede din raza vizuală, Vladimir se-ntrecea cu Elena, iar eu cu Andrei alergam după ei cu limba de-un cot :)
Vă spui drept că a fost foarte frumoasă tura, dar am şi avut o mare frustrare: în majoritatea locurilor de pe traseu aş fi vrut să mă opresc să admir peisajul, să mai schimb o vorbă cu oamenii (mai ales cu săscănii), dar trebuia să bag mare să mă ţin după coechipierii mei.
Am avut doar o juma de oră de placută relaxare la momentul prânzului (bere brună, cu cozonac şi săraţele), dar după aia am tăiat-o aşa de repede, că mi-a rămas mâncarea-n gât.
Dar mai bine vă povestesc frumos (aşa mai pe scurt, detalii mai tehnico-distractive vă spune Sucă pe blogul lor).

După ce mă sincronizez cu Hoinarii şi ajungem la concluzia că abordarea din Cărbunari e mai avantajoasă decât cea din Şopot (din TM, că scuteşte o oră de condus în plus), plec din Lugoj spre Sasca cu bitzicla în maşină sambata dimineaţa.  Pe la 9.40 sunt în Sasca Montană, unde deja coechipierii mă aşteaptă nerăbdători.
Eu unul, speram să urcăm cu maşina în Cărbunari şi de acolo să ne dăm drumul pe bucla propusă.
Dar cum eroii şi campionii trebe să sufere, maşinile rămân în Sasca Montană la pod şi luăm în piept dealul Gheorghe - spaimă a localnicilor şi a şoferilor de autobuz, mai ales pe timp de iarnă. Au şi de ce: pantă 5 km, pâna la 15% înclinaţie.

Chiar la ieşirea din Sasca la începutul pantei, mă întâlnesc cu Radu Nicolae, ce-l ştiu de la şcoala de iarnă Nahannycamp, îşi face acolo casă şi ne cheama la el, la întoarcere.
Dau apoi pedală după coechipieri, nu-i de glumă cu aştia că-s bine pregatiţi şi nu vreau sa circul singur pe drum... şi aşa am alergat tot traseul, tot ţinându-mă după ei.
Ajungem în Ştinăpari şi amintiri dragi mi se trezesc, cu gâste care mă sâsâie, şi cu o căsuţă cu flori în grădiniţa din faţa casei. Cărbunariul e şi el aproape, peste dealul pe care demult-demult abia îl treceam cu mama şi cu tuşa, la pas, şi care atunci mi se părea o imensitate...
Ne regrupăm şi o luăm stânga pe macadam spre Răchitova şi Şopot.
La ieşirea din sat, ochesc poteca marcată cu cruce albastră ce coboară în Cheile Şuşarei, şi propunerea mea de a o aborda la întoarcere (dacă vom reveni pe lumină) are ecou.
După urcarea susţinută pe asfalt, avem acum un superb drum ce şerpuieşte uşor prin pădurea de foioase, şi prin luminişuri prin sudul PN Cheile Nerei - Beuşniţa, numai bun de bitziclat. Vremea e perfectă şi pădurea de foioase desfrunzită e luminată feeric de soarele ce a prins putere deja.

 Trecem pe rând pe langă indicatoare ce trezesc în mintea mea ecouri faine : Cascada Şuşara, Ogaşul Porcului, Lacul Dracului, Stăncilova.
Nu degeaba-i zice 'ogaşul porcului': haite de porci am întâlnit pe langă fiecare gospodărie din satele pe unde am trecut. Nu mistreţi, ci doar ... mai creţi şi mai bruneţi, semi-sălbăticiţi (se poate spune).
Stăncilova e un sat aninat pe coasta dealului, risipit prin fâneţe şi crânguri... viaţa e aspră aici şi se practică agricultura de subzistenţă, exploatarea lemnului şi creşterea orătăniilor pe langă casă.
De la ultimele case, efectiv ne prăvălim la vale 7 km... coborârea până în Şopot pe judeţeanul 571B - un deliciu!
În Şopot, hotărâm că nu ne plac cei 20 de km pe asfalt relativ plat spre Dalboşeţ sau Bârz (cum era planul iniţial), şi o apucăm pe o aşa zisă scurtătură, spre satul Răchita.

Eu sunt bucuros că o luăm pe valea cu cătune ce se vedea ca din avion coborând de pe deal mai devreme, şi mă minunez de două lucruri: cum de ştie Sucă drumul ăsta, şi de vrednicia oamenilor de traiesc în gospodării izolate atât de departe de civilizaţie. Câinii ne latră, porcii se dau din drum, caravana trece...
Pedalăm în grup compact în amonte printr-o luncă, pe un drum de zici că-i forestier (văd acum că-i comunalul 136 totuşi) şi ne pregătim sufleteşte că ne aşteaptă a doua urcare majoră. Trecem prin câteva cătune unde timpul s-a oprit în loc (Urcu, Valea Roşie) şi  pe langa satul Răchita, şi imediat începem să urcăm spre satul ... Valea Răchitei!
Culmea e, din ce îmi dau seama, că Răchita e pe vale şi Valea Răchitei e sus pe o coastă de deal !!! Haios, nu? Să vedeţi distracţie, urcarea la Valea Rachitei, pe cea mai aspră pantă !!!




Sucă nu se vede în poze că el era de mult sus, şi tragea cadrele :).
Deşi panta era mare, a meritat să urcăm din nou pe culmile dealurilor Munţilor Almajului (chiar aşa se cheamă dealurile astea primitoare, ce seamănă leit cu Apusenii) şi ne bucurăm de soare şi vreme bună.
Undeva peste o vale imensă (a Răchitei, bineînţeles) se vede un sat cocoţat sus în vârful rotunjit, şi spre sud printre culmi o stralucire argintie: Dunărea!

Către satul ăla de sus ne îndreptăm, dar până să ajungem acolo ne mai chinuim pe portiuni abrupte peste dealuri ce se tot ascund unele după altele, urcând constant.


În sfârşit ajungem la Ravensca / Rovensko, satul cehesc situat la cea mai mare înălţime din Munţii Banatului, în care mai sunt vreo 100 de locuitori.

Din fericire, turismul înfloreşte (bazat pe vizitatorii cehi), chiar odată cu noi ajung un grup de vreo 7 cu un microbuz, şi tanti din sat ne deschide magazinul şi ne serveşte după pofta inimii, că altfel am fi băut apă chioară.
Se văd în sat diferenţe de civilizaţie: panouri de informare şi alte indicatoare turistice, pentru orientare.

Fericiţi că am biruit jumate de drum, luăm prânzul pe bază de bere, cola, cornuleţe, batoane cu cereale şi fiecare ce mai are prin traistă.
Ce bine e să faci pauză când te dor şalele şi curu' de la atâta efort...
Aici aş trage o mică siestă, dar nici n-apuc bine să termin îmbucăturile că ceilalţi au şi tulit-o pe un dos de uliţă, urmând un indicator ce arată 'Liubcova'.
Băăăăiii, disperaţilor... aşteptaţi-mă şi pe mine! Unde-aţi fugit!? Spre Dunăre!?
Aşteptaţi!!!  ... La vale se poate merge şi pe drumul celălalt, mai bun, pe unde avem şi o scurtătură spre Sicheviţa sau chiar spre Gârnic!!!
Băi, voi n-aţi văzut harta lui Carol, pe unde aţi luat-o voi nici nu-i drum, WTF ?! biP #&%//&%¤# BiiiiP !!!
Băi, voi chiar vreţi să ajungeţi azi la Dunăre, vi-s duşi cu pluta, aţi înnebunit?

Nu pot să-i las să plece aşa aiurea, deci mă sui pe biţziclă şi-i dau după ei, dacă nu reuşesc să-i întorc, măcar să nu mă pierd de ei şi să rămân cu ochii-n soare (chiar era însorit la Ravensca, nu vă mint).
Am luat-o la vale pe un ogaş numit Orăviţa Seacă, şi după câteva sute de metri pe o coastă l-am ajuns pe Andrei. Drumul cobora puternic, şi după 2-3 curbe a devenit prost, umed, plin de bolovani şi s-a înfundat în padurea răcoroasă. Viteza era periculoasă şi aproape am îngheţat pe bicicletă. L-am ajuns şi pe Vladimir ce cobora mai prudent, dar a trebuit să-l depăşesc să-i prind pe Alex şi pe Elena să le spun să se întoarcă... Glumesc, evident :)
Coborârea a fost demenţială, era ca într-un rollercoaster, în goană nebună, pe pietre umede şi instabile!
Mai ales întâlnirea cu o masina de teren cu nr de CZ a fost palpitantă, Elena ce era prima a reuşit s-o evite la timp. În timp ce oprise în mijlocul drumului că oricum nu era loc şi treceam pe langă el cu viteză moderată, şoferul ţipa la mine:
- Mai suuunt ????
Nu stiu daca a auzit sau nu când i-am urlat la rândul meu: - Doooiiii!!!, dar după încă o porţiune în viteză şi clănţănit din dinţi de frig am decis sa mă opresc într-o poieniţă cu soare şi să-i aştept pe Andrei şi Vladimir. Oricum drumul se domolise, şi nu mai era suficient de fun să gonesc.
Pe urmă, am pedalat relativ grupaţi pe un drum ce părea la vale (căci curgea un pârau pe acolo), dar era de fapt un fals plat presărat cu bălţi, şi părea că nu se mai termină.
Până la urmă am ajuns la asfalt şi am văzut Dunărea, cât să-i facem poză doar.
 
Spre Gârnic, am trecut prin Sicheviţa, şi după ce am ieşit din sat şi am început iarăşi să urcăm m-am crucit cât de prost putea să fie drumul ăla spre celebrul sat. Era o mare de bolovani instabili, şi combinat cu panta ucigatoare m-a facut să mă dau jos să împing bicicleta, că era mai uşor aşa după 70 km deja făcuţi.



Dar a trecut şi porţiunea nasoală... panta s-a îndulcit, a apărut şi prima gospodărie (drumul la fel de bolovănos), şi după încă o porţiune tabla: Gârnic / Gernik.
Elena face o pană şi o repară în centru, lângă un camion de pompieri Skoda, interesant şi cu siguranţă funcţional.
Eu studiez o hartă pe un panou acolo, căci apare marcat cu punct roşu un drum direct spre Cărbunari, şi mă pune naiba să le spun şi celorlalţi...  
Decidem să încercăm scurtătura (uneori pot fi destul de convingator, chiar şi când vreau să experimentez aiurea), dar marcajul se pierde după ce urcă prin nişte fâneţe.
Intră printre niste tufe, terenul e groaznic, bolovani imenşi şi mărăcini peste tot, noroaie, şi seara care vine implacabil. Mai avem maxim o oră lumină şi încă 25 de km de făcut să închidem bucla. După ce întâlnim nişte săteni ce cară lemne cu tractorul, revenim la drumul cunoscut 571A spre Moldoviţa, după 4 km de bălăureală.
Drumul spre Moldoviţa este iarăşi urcare, urmată de o culme unduită, şi nu-i ultima.
Pe drumul ăsta am văzut asfinţitul superb printre copacii desfrunziţi, dar şi foarte multe gunoaie.
Undeva acolo să fie groapa de gunoi a oraşului Moldova Nouă?!... dar gunoaie erau peste tot de-a lungul drumului prin pădure... trăim într-o ţară laolaltă cu mulţi mizerabili!
Iată Moldoviţa, şi alte amintiri din copilărie îşi fac loc în mintea mea, în prag de seară
Ne grăbim însă şi coborâm în viteză prin sat, şi încă 4 km apoi până-n vale, dar nu-i deloc plăcut că iarăşi mă ia frigul de la viteză şi deja nu se mai vede bine, vine noaptea.
În punctul minim, un drum la stânga de-a lungul văii ne face cu ochiul, şi ţinem o scurtă sedinţă dacă să-l urmăm sau nu, ca să evităm urcarea spre Cărbunari. Părerile sunt că ar putea ieşi direct spre Sasca, dar eu ţin minte că studiind harta acasă am văzut că valea iese la Dunare (şi da, este Valea Radimna şi iese la Pojejena).
Până la urmă o luăm pe drumul cunoscut (şi bine am făcut), înca 7 km de urcat până în Cărbunari, la lumina frontalelor. Panta a fost acceptabila, drumul chiar bun dar la noi se resimţea deja oboseala.
Şi nu e de mirare, căci, aşa cum aveam să vad acasă, măcinam încet ultimii 250 din cei aproape 3000 m diferenţă de nivel din buclă !!!
Luminile din Cărbunari le-am zărit cu bucurie, şi am traversat satul stârnind bineînţeles toţi câinii.
Era noapte deja, şi coborând în viteză asfaltul prost spre Sasca am încasat o groapă cu urmări (snakebite - pană)... dar care oricum nu mai are cum să-mi altereze satisfacţia şi buna-dispoziţie. De obicei nu fac pene... am auzit ca prin vis aerul fâsâind şi am simţit roata faţă fleşcăindu-se, dar am continuat să cobor pe pană cu atenţie, încet, ultimul km până în Sasca, la Radu.
Ceilalţi n-au stat cu mine, şi Radu (după ce am povestit puţin, mi-am tras sufletul şi mi-a arătat şantierul lui din coasta dealului), m-a suit în maşina lui cu tot cu bitziclă şi m-a dus până unde era a mea parcată (la pod), povestindu-mi pe drum de toate vilele din Sasca :)
Drumul înapoi Sasca - Lugoj, noroc c-a fost plin de curbe, că măcar m-a ţinut treaz şi am rezistat oboselii şi somnului, ce îmi dădea târcoale deşi nu era chiar târziu (spre 22), deci am ajuns acasă cu bine.

Obosit rupt, dar fericit! Mulţam Alex şi Elena, mulţam Andrei şi Vladimir, a fost o placere să pedalez cu voi.
Prin zonele alea tre' să mai ajung, să am timp să stau să mă bucur mai mult de ele!  

Pozele sunt împrumutate de la Hoinari (Picasa) şi de la Vladimir (Facebook). Pt. mai multe, vedeţi linkurile.

Trackul aici: http://www.strava.com/activities/94132372?fb_source=708