18 septembrie 2008

Cateva zile in Dolomiti

Cei ce n-au rabdare de citit, pozele sunt aici : http://picasaweb.google.com/alin.ciula/200808Dolomiti#

Dolomitii si Cortina

A treia revedere cu Dolomitii si Cortina a fost si cea mai faina de pana acum... Nestiind ce sa alegem intre munte si mare, si pentru ca in tara se anuntau ploi, iata-ne pornind la drum spre Alpi si Elvetia. Dupa o vizita la Salzburg, ne dam seama ca mai bine schimbam planul si am dori mai degraba sa vizitam Dolomitii. E a treia oara cand ajungem acolo, dar de muntii aia nu cred ca am sa ma satur vreodata. In 2005, fiind in trecere, intr-o incursiune de o zi am urcat cu cabina din Predazzo si apoi am urmat poteca facila pana la Refugiul Torre di Pisa 2671m (http://www.summitpost.org/view_object.php?object_id=125466) unde intr-adevar l-am gasit chiar pe celebrul 'Torre di Pisa' cocotat la o gura de aer proaspat. http://www.summitpost.org/image/118794/torre-di-pisa-one-of-the.html Anul trecut am petrecut vreo 3 zile, ca un fel de acomodare... ne-am cazat la micutul camping Civetta (la poalele Civettei) si am urcat impreuna cu Lore primele trasee de via ferrata: ferrata Ra Gusela (supersimpla) si Averau (o portiune mai verticala) pe accesibilele varfuri Nuvolau si Averau. http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=Nuvolau&cima=&nvia=&diff= http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=&cima=&nvia=Averau&diff= Acestea aveau sa ma convinga ca "via ferrata" e ceva apropiat cu traseele asigurate cu cabluri de pe la noi (sub vf Ascutit, strungile din Fagaras). Dar... via Ferrata poate fi in acelasi timp un traseu lung si obositor la mijlocul peretelui ce inconjura sau traverseaza un intreg munte!!! (cum aveam sa constatam pe proprie piele).

Deci iata-ne in drum spre Italia... dar mai inainte vizitam scurt Heiligenblut si P N Hohe Tauern, de unde zarim in departare ghetarul Grossglockner printre ceturi. Poposim la prag de seara in Misurina. Desi conditiile sunt destul de spartane in Campeggio Alla Baita (dus cu apa calda totusi), o sa ramanem aici ca avem "interese" in zona... Tanti de la receptie era foarte de treaba si restaurantul langa, asa ca papam si la somn. A doua zi, Masivul Cristallo (http://www.summitpost.org/mountain/rock/151898/cristallo.html) Cum citisem pe Alpinet un articol (multumesc Dorin Chis) cu link la o poveste in care niste doamne au mers pe Cristallo pe ferata Ivano Dibona glumind: "-Voi stiti de ce se cheama ferrata asta Dibona? ... Pentru ca e o ferrata buna, usoara!" (http://www.proexpedition.org/destinatii/Dolomiti/Dolomitiprez.htm) ... si pentru ca Lore inca mai sufera de "stâncofobie", cel mai bine e sa incercam din prima ferratele astea bune, usoare.

Traseul incepe cu o incalzire (urcare pe jos 2h din Passo Tre Croci la statia intermediara Rifugio Son Forca), apoi urmeaza o scurta "leganare" de 10 euro cu "tomberonul" (ni s-a parut f scump) si iata-ne brusc la 3000m la Refugiul Guido Lorenzi, laolalta cu o hoarda de turisti printre care oameni in varsta, dar si motociclisti in costume de piele.

De aici admiram peretii albi si imensele hauri ce ne inconjoara din toate partile, si mai ales "Ponte Cristallo", un pod suspendat la 3000m spre care se imbulzesc turistii, faimos pentru Cliffhanger ("in the film, the bridge exploded, but it wasn't this bridge...the film makers built its replication in Tofane group" - www.summitpost.org)

Lore hraneste niste corbi indrazneti ce-ti luau dumicatul de paine din mana, apoi ne echipam, pornind in jurul amiezii pe ferrata Marino Bianchi, un traseu destul de expus si solicitant pentru ea, chiar inzapezit pe unele portiuni.

http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=2&gruppo=Cristallo&cima=&nvia=&diff=

Dar rasplata e pe masura, ajungem dupa 2h pe varful Cima di Mezzo (3154m), intr-un spectacol de soare cu dans de nori pufosi. Discutam cu 2 italieni relaxati, facem poze si ne intoarcem spre refugiu...

E deja ora 16:30 si constat ca stam cam prost cu timpul, ferrata aia buna e totusi luunga cat o zi de vara (7-8h) si cum la noi e aproape toamna, la 20 e intuneric. http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=3&gruppo=Cristallo&cima=&nvia=&diff=

Clar n-o putem parcurge toata, insa pe harta figureaza o retragere "per alpinisti esperti" de la jumatatea traseului, pe un valcel, ar iesi la baza statiei de tomberoane. Cum n-am idee ce inseamna asta intreb la refugiu , aflu ca ne-am incadra la limita in 5 ore sa coboram din perete pe lumina. Greu o conving pe Lore ca ferrata aia e mai mult o poteca (mai usoara decat urcarea pe Cima di Mezzo ce practic ne-a luat 4 ore) dar in fapt chiar asa se si cheama "Sentiero attrezzato Ivano Dibona" si a fost folosit in acest fel inca din 1915 din timpul razboiului, fiind reabilitat si echipat corespunzator in anii '70 (probabil de catre Ivano) pt uzul publicului larg.

Vestigiile razboiului se afla in multe locuri pe acest traseu, prima fiind o galerie cu punct de observatie-paza sapata in stanca chiar inainte de puntea atat de renumita, ancorata solid, ... pe care Lore trece cu pasi timizi ("Ponte Cristallo" la 3000m). Apoi traseul ne poarta chiar pe creasta, fiind proaspat refacut cu ancore si cabluri de inox. Nu avem timp sa urcam si pe varful Cristallino d'Ampezzo (3008m) si coboram in Forcella Grande 2874m. Gasim ruine de adaposturi si cladiri din timpul razboiului chiar in traseu.

Se apropie seara, dar suntem inca la 2800m. Urcam varfuri albe (Cresta Bianca 2932m) si coboram in mici sei (forcelle) intre ele parcurgand agatati pe brane de stanca pereti verticali. Practic incastrat in perete, bivuacul "Buffa di Perrero" a fost amenajat intr-o ruina din razboi si e cam insalubru, trecem in viteza caci suntem abia la jumatea traseului de creasta... Din sei pornesc vai abisale, la Forcella Padeon o tablita ne atentioneaza ca valea este inaccesibila si se termina cu rupere de panta, desi 500m mai jos in grohotisurile din Val Padeon zarim o cararuie serpuind la care am vrea cu ardoare sa ajungem pe lumina... Traseul nu mai urca pe varfurile inalte (Col Pistone si Vecchio del Forame 2860m) si trecand de pe o brana pe alta si de pe un perete pe urmatorul, ne scoate coborand usor in Forcella Alta la 2640m, de unde practic ne dam la vale pe un grohotis pentru retragere. Venind inserarea peste noi, mai apucam sa remarcam continuarea sentierului Dibona spre Ospedale undeva pe la jumatatea valcelului (2400m), si coboram cat putem de repede spre baza muntelui (dar cu grija). Zaresc niste caprite deasupra noastra pe stanci, au iesit sa pasca smocuri de iarba printre stanci bucuroase de faptul ca intrusii (adica noi) au parasit domeniul. Desi drumul e marcat pe harta ca pt alpinisti experti, constat ca e in cea mai mare parte echipat recent cu ferrata, deci safe... ajungem aproape pe intuneric la niste brazi cocotati pe un pinten stancos, coboram prin niste ravine la lanterna si iata-ne jos in grohotisul imens si alb pe unde serpuieste o cararuie... dupa 1 ora din creasta pana-n vale si inca 1 ora de poteca serpuind la lanterna printre grohotisuri, jnepeni si brazi iata-ne la Son Forca (baza statiei de tomberoane) la ora 22. Drumul inapoi la masina urmand pista de ski si drumul utilitar l-am facut mecanic si fara graba, cert e ca am ajuns la 23 la masina si la 23:30 ne varam la somn in camping la Misurina. Dupa asa o tura lunga, urmatoarea zi a fost una de relaxare: Tre Cime di Lavaredo (http://www.summitpost.org/area/range/150212/tre-cime-di-lavaredo-drei-zinnen.html)

Soseaua pana la refugiul Auronzo este asfaltata si se plateste (20 euro/masina), curat jaf pe fata! Asa ca am vrea sa mergem cu autobuzul.

Cum lenevim, impachetand si facand un dus reconfortant in camping dupa tura lunga de ieri, pierdem toate autobuzele de dimineata (intre 10:20 si 14:30 nefiind nici unul). Nu disperam, investitia intr-o harta buna (Tabacco 03) isi arata roadele si ne fac cu ochiul 2 trasee lejere care sa ne duca pe jos la Auronzo, numai bune de plimbareala... Dupa o scurta sedinta il alegem pe cel mai usor. Ajungem si parcam masina la Malga Rin Bianco (1870m), o ferma de vaci, dar care are restaurant si punct de vanzare a produselor traditionale locale (branzeturi, sunci, miere, dulceturi). E situata chiar la soseaua spre Auronzo, un vad bun, deci isi permite sa practice preturi mari. De aici un drum forestier, pe urma poteca turistica veche ne poarta prin padurea de brazi si prin poieni luminoase pana in saua Forcella de l'Arghena, unde gasim ... o transee!

O bucata a fost reconstruita pt turisti, cu toate ca valea din fata e colosala si abrupta, transeea a fost sapata in WWI de-a latul intregului pas sa-l bareze, intre cele doua masive Arghena si Col de Medo! Ocolim Col de Medo si gasim din nou linia de transee, se intinde de la marginea prapastiei pornind dintr-un adapost subteran sapat in stanca (practic o cazemata, cu mai multe incaperi si deschizaturi practicate in perete pentru tragere), suportii de lemn in interior folositi pt sustinere sunt inca in stare buna desi au fost montati de aproape 100 ani!!! Peisajul e impresionant, in fata noastra peste vale o poteca e intesata de turisti (Alta via Dolomiti nr 4), si deasupra ei se inalta cu inca aproape 800m Cima Ovest, iar spre N avem o vale imensa peste care departe zarim refugiul Locatelli secondat de alte masive. Parcurgem platoul de la Col de Medo, in varful caruia rumega linistite o cireada de vaci. Sunt asa de obisnuite cu turistii ca nici macar nu se misca atunci cand Lore se apropie.

Ajungand la Refugio Auronzo pe cararea aglomerata, ne apuca ameteala numai cat vedem abisul din fata noastra (Valon de Lavaredo), prin mijlocul caruia is croieste drum un torent pana departe la lacul Sf Caterina si oraselele din jur (Auronzo di Cadore).

Mergem de-a lungul celor trei cime pe drumul aglomerat pana la Capella degli Alpini (o bisericuta), de unde zarim si cel de-al treilea refugiu, Lavaredo. Aglomeratia din zona nu ne place, deci ne intoarcem la ref. Auronzo pt a lua un autobuz sa ajungem la masina... Stupoare, soferii de autobuz nu vor sa accepte sa ne lase pe drum la ferma unde avem masina, deci facem autostopul: chiar din parcare ne ia un cuplu de italieni care se mira ca suntem din Romania veniti in vacanta, caci si pentru ei e scump in Dolomiti. Ne lasa la ferma si multumim pentru "passaggio", recuperam masina si ne instalam la Cortina d'Ampezzo. Nu gasim campingul spre Dobbiacco, dar intram la Rocchetta (http://www.campingrocchetta.it/), destul de departe de centru, ce mai conteaza ca oricum in oras seara putem merge cu masina si noi am venit pentru altceva: Le Tofane (http://www.summitpost.org/mountain/rock/151405/tofana-di-rozes.html) Cu ajutorul hartii, si nedorind sa mai apelam la serviciile de teleportare si jefuire a turistilor pe cablu, dibuiesc un drum alpin (si deschis circulatiei) pana la Rifugio Angelo Dibona (2083m) de unde pornesc mai multe trasee. Parcand WJul langa refugiu intram in vorba cu 2 tineri francezi din Toulouse (Celine si Jean-Louis), constatand cu uimire ca am mers in trei zile consecutive in aceleasi masive si ne-am mai si intersectat pe parcurs. Aceasta stranie coincidenta ne face sa ne imprietenim rapid si pornim impreuna, completandu-ne reciproc: ei au o carte cu descrieri Les plus belles via ferrata des Dolomites, dar n-au harta, noi avem doar harta... Ei vor sa inconjoare Tofana di Rozes trebuind sa urmeze ferrata Lipella (http://www.planetmountain.com/english/Trekking/ferrate/detail.html?skip=1&gruppo=Tofane&cima=&nvia=&diff=) Noi avem planuri mai cuminti, mai mult plimbareala: dupa tura din Cristallo, Lore nu mai are chef de nici o ferrata... noroc ca eu prevazator am luat un ham si 2 selburi cu mine pt orice eventualitate.

Mergem de-a lungul peretelui Tofanei di Rozes pana la Galleria del Castelletto, un tunel artificial de peste 500m practicat dintr-o parte in alta a stancii, executat in timpul razboiului pe unde italienii au trecut 35 t dinamita si le-au explodat sa distruga pozitiile inamice... de aici porneste ferrata si francezii o iau inainte intrucat traseul lor inconjoara muntele si e f lung.

Cu greu o conving pe Lore sa urcam si sa parcurgem galeria, insa rasplata a fost pe masura... dupa parcurgerea tunelului in panta si spiralat, iesim in partea cealalta a muntelui, de unde coboram cativa m de via ferrata pana la o poteca ce ne conduce intr-un fel de Vale a Mortii: Val Travenanzes in apropierea varfului Castelletto e plina de urme ale razboiului.

Andrej Mašera (www.summitpost.org): "There is an outposted tower, called Castelletto, where Austrian soldiers had well fortified positions, excellently controlling the entry into Val Travenanzes. Italians decided to blow the fortifications up by mining the whole tower. In almost 6 months they dug a 507m long tunnel and placed into its end 35 tons of dynamite. Austrians of course knew what was going on, and were digging their own tunnel in the opposite direction. But too late. On July 11th, 1916, at 3:30 a.m. a terrible explosion blew away the whole summit of Castelletto." Ruine de constructii, o linie de transee serpuind cat vezi cu ochii, galerii si hrube sapate in stanca sunt condimentate la tot pasul cu recipiente de metal ruginite, brane putrezite, sarma ghimpata si gasim chiar o talpa de piele cu forma de bocanc militar. Urmele cazematelor sapate in stanca sunt prezente la tot pasul (unele numai bune de bivuac), iar o cruce de lemn ce abia se mai tine ornata cu sarma ghimpata completeaza decorul sumbru si apasator. Ravasiti de urmele razboiului, ne intoarcem spre baza Tofanei ocolind piramida Castelletto, si pe o alta poteca la baza muntelui spre refugiul unde am parcat masina... o marmota pe un damb ne previne cu strigate ca suntem pe teritoriul ei, totusi... Nu mai avem timp sa vizitam si Cinque Torri ca se insereaza, doar le admiram in prim plan peste vale, secondate de Averau si Nuvolau, locuri pe unde umblam anul trecut. Mult mai departe, spre E, Antelao fumega in ceas de amurg, pe cand vecinul mai apropiat Sorapis are parte de cer senin, la fel ca-n prima zi cand am urcat pe Cristallo si am fost chiar in fata lui. La noi erau nori, pe Sorapis senin bec. Jean-Louis si Celine au ajuns inaintea noastra la masina, au renuntat la ferrata si au ocolit muntele pe la baza. Se grabesc, vor sa plece dimineata urmatoare zi spre casa. Vineri dimineata iarasi ne intalnim intamplator cu cei doi francezi in piata, la cumparaturi. E a 4-a oara, in 4 zile!!! Cu prilejul asta ne luam si ramas bun, si dupa inca o jumate de ora iata-ne parcand la Passo Tre Croci, pentru a-l vizita ... (pe cine oare?! - trebuie incheiata vacanta cu o tura faina!) Pe maretul Sorapis (http://www.summitpost.org/mountain/rock/154932/sorapiss.html), mai putin umblat, care ne-a atras privirile inca de cand am vizitat intaia oara Cortina!

Din pas spre refugiul Tondi (2327m) urcam printr-o superba padure de tisa. Suntem escortati pe tot drumul de ... Cristallo, care domina zarea spre N, si ne bucuram de ziua insorita, intrebandu-ne daca la 2700m va fi la fel de cald. Salivam pe terasa Capannei Tondi dupa niste compoturi produse local, artizanal si expuse ostentativ, dar avem cu noi provizii suficiente si pretul e prohibitiv (6 euro /100g). Vom papa compoturi acasa.

Asa ca pornim voiniceste in miezul zilei spre cel mai inalt punct al traseului, Sela Punta Nera 2636m, strabatand un imens grohotis pe o cararuie ingusta de pe care pietricelele alunecau la tot pasul spre vale. Din sus de pe muchie (caci ajungem pe o muchie langa vf Punta Nera 2847m) de unde urmeaza sa coboram in caldarea Sorapis, panorama e impresionanta si se vede in vale chiar centrul Cortinei cu biserica.

De partea cealalta, pe peretele masiv al muntelui, un ghetar (Ghiacciaio Occidentale) troneaza exact in fata noastra pe stancile din prim plan, si altul foarte mic se vede mai spre S, aninat aproape de varf (Ponta de Sorapis 3205m)... la extrema cealalta a caldarii spre E zarim si lacul Sorapis stralucind verde-albastru in soare, o culoare aproape ireala, reconfortanta.

Coborarea din sa pana in valea Tonde de Sorapis (erodata de ghetari din vremuri ancestrale) e chiar periculoasa, fiind foarte friabila si inclinata de-a lungul unei falii oblice, straturile de roca stau incalecate ca tiglele pe casa... pe harta e marcata ca si ferrata dar asigurarile sunt foarte putine si doar in zonele mai abrupte. Lore se panicheaza de-a dreptul, insa coboram incet, cu grija in caldarea incadrata de giganti. Ce m-a impresionat cel mai tare a fost linistea, sparta rareori de sunete cu ecouri prelungi de piatre care cad, venite din inaltimi. Sorapis nu doarme niciodata, e viu, nu mai putin de 4 ghetari isi traiesc agonia din timpul verii in cuiburile sale la peste 2700m. Spre deosebire de alte masive, desi grandios, e foarte putin umblat, am intalnit doar 4 turisti de la Capanna Tondi pana la lacul Sorapis. Facem cunostinta de aproape si cu ghetarul, care a sapat o morena sanatoasa direct spre lac. Coborarea serpuind pe grohotisul morenei ne cam solicita, si ne ia timp.

Ajungem la lac dupa ultimele raze de soare, deja s-a ascuns dupa piscuri spre V. Refugiul A Vendelli e chiar alaturi, de aici in 2h suntem inapoi la masina in Passo Tre Croci, poteca trecand pe la mijocul unui perete imens deasupra vaii torentului Piss (de fapt de aici vine numele Sorapis = sopra Piss). Incheiem pe intuneric o tura minunata, (si ultima) ce ne-a placut f mult.

Sambata inainte de amiaza am pornit spre casa, nu inainte de a mai vizita inca odata Cortina d'Ampezzo, ce mai degraba ar merita numele Cortina dei Fiori.

Alin