26 mai 2005

Cu tzoacla Anina Beusnita

Destul de curios si excitat in privinta drumurilor care leaga Steierul de Valea Beului, am hotarat ca e timpul sa incerc sa descopar zona.
Prevenit oarecum ca traseul nu e floare la ureche, m-am dotat de data asta cu harti:
- harta lui Carol (bucata ce ne-a trimis-o pe mail) cu urma traseului pe Culmea Cetatii. Aceasta harta s-a dovedit foarte buna.
- harta militara (care mi-a folosit mai putin, dar foarte exacta la reprezentarea curbelor de nivel si a formelor de relief). Drumurile (practic poteci) cam lipsesc de pe aceasta harta, pe unde am umblat eu.
- harta Muntii Aninei Sud (Sencu), a carei exactitate m-a surprins.

Deci, plecam la ora 10 din Steier, eu cu familia (bebe bineinteles pe scaunel la mine pe bicicleta) si doi veri de-ai mei: Dani si Danut. Tinta: cascadele Beusnitei, si inapoi in Anina, in aceeasi zi.


Drumul pana la Crivina nu pune probleme, trecem pe langa vechi exploatari miniere, din cartierul numit Unterrisch [Unturicea :)].
Iesind la sosea, si coborand in viteza pe asfalt, intalnim cativa enduristi pe motoare, pe contrasens. Nici nu viseaza oamenii aceia cat de mult ne-au ajutat pe noi, umili biciclisti.
Primul popas il facem la lacul Crivina, si apoi pornim pe langa cantonul Crivina mai departe. Urmand sfaturile lui Carol, optez sa descopar drumul care sa ma scoata pe Culmea Cetatii, intre Valea Beului si Socolari.


Urcam pe o vale seaca (directia era buna, evaluata de mine dupa soare, fara busola), si observ urme proaspete de motor. Ajungem in curand la o poiana napadita de urzici. Pe o harta figureaza Poiana lui Marcu, sunt niste baraci degradate in capatul de sus, si urmele unui terasament de cale ferata, care se termina aici.
Urmele de motor erau ca o ghicitoare. Habar n-aveam de unde vin si unde se duc, puteam numai sa estimez ca baietii venisera dinspre Valea Nerei.
Insa drumul pe care venisem cotea spre V, si lasand pe Kitty, bebe si Dani in poiana, am mers pe drum spre dreapta o bucata ca sa ma conving ca nu e drumul cel bun. Pe directia dorita de mine, se cam infunda, doar spre V spre Oravita erau alte forestiere posibil de urmat. Ne-am intors la poiana.
Am ajuns la concluzia sa iesim de pe drum, si sa urmam o poteca prin padure, ca sa ajungem undeva pe un varf sau sa, unde ghiceam o trecatoare spre Valea Beului. La fel, urmele de motor urmau aceasta directie, spre S, urcau drept prin padure pe o panta destul de noroioasa. Consultand hartile, era directia dorita deci am urcat pe acolo.



Au urmat cateva zeci de minute de push-bike, dar odata ajunsi sus, suntem la 850 m, punctul cel mai inalt, de unde vom cobora continuu pana la pastravarie. Iata-ne intr-un final intr-o sa.


Ne tragem sufletul, bucurandu-ne ca ce a fost mai greu a trecut. Ne asteapta o coborare ca-n povesti!

...Sperante desarte.
Pornim prin padure, si drumul se inscrie pe curba de nivel, sapat in piatra. In stanga distingem culmea de peste valea Beului Sec, nu foarte bine printre copacii desi. Insa drumul bolovanos se dovedeste un chin. Daca pt motocicleta enduro drumul ala era OK, pt biciclete e enervant sa tot topai pe bolovani mai mici, mai mari. Inaintam cu viteza melcului, si speram sa iesim cat mai repede de pe drumul sapat in calcar.



Am plecat de mai bine de 4 ore si suntem abia la jumatea drumului dus. Incep sa consider faptul ca nu ne vom putea intoarce pe lumina la Anina. In plus, Cristina isi consuma rapid rezerva de entuziasm din cauza drumului bolovanos, stand foarte concentrata pe bicicleta. Asa ca facem pauze dese. Am ramas toti trei in urma, verii mei nu se mai vad. Daca as fi singur, as goni pe pietre, dupa ei, dar cu Andrei la mine pe bicicleta merg si eu in ritm de melc, copilul nefiind incantat de scuturaturi.
Dupa vreo ora de mers "curentat" (cu zgaltaieli), Andrei pur si simplu adoarme in scaunel. Pedalez incet cu o mana pe ghidon si cu cealalta sustin capul copilului care doarme, in ciuda zgaltaielilor. Din fericire am parcurs bucata nasoala, ne apropiem de marginea padurii. Drumul coteste brusc spre dreapta prin padure iesind in culmea domoala a dealului, insa ne ghidam dupa urmele de motocicleta pe directia inainte, de-a dreptul coborand prin desis spre un luminis.
Bucuria noastra: o poiana de vis, pe o panta abrupta, si doua urme paralele abia vizibile in iarba inalta care reprezinta "drumul".
Coboram spre un loc mai drept, pauza de somn pentru copil. Mancam si ne intindem la soare (sau la umbra) ca lacustele, dupa ce Dani si Danut exploreaza poiana spre vale.
Observ in stanga un damb impadurit si reusesc sa-l identific si pe harta: Talva Fetzii 720 m.



Un mos cu caruta apare la un moment dat si trece pe langa noi pe "drum", mirandu-se ca ne gaseste acolo.
Dupa o ora jumatate de pauza, pornim. Andrei inca e adormit, mut bicicleta putin mai jos in poiana si ma intorc dupa el, il iau si-l duc asa in brate. Copilul se trezeste lin si dupa cateva minute de amorteala se dezmeticeste complet. Abia atunci il urc pe bicicleta, si imediat se apuca sa traga de ghidon.
Coboram si urcam alternativ cateva delusoare pe culme, prin iarba inalta urmele drumului abia zarindu-se. Dupa o padurice apare in stanga "cetatea", practic un tugui stancos si spectaculos. Parca parca imi aduc aminte ca am citit undeva si despre o cetate adevarata, acolo sus.



Ocolim dealul cetatii pe la V si iesim intr-un fel de platou vast, marginit de vai line. In zare se zaresc sate si chiar Valea Nerei. O mare galbena fosneste in jur, sunt niste fanete lungi, pline de puf care unduie in bataia vantului.
E deja ora 17, suntem plecati de 7 ore si inca n-am ajuns la cascade. Imi dau seama ca intoarcerea pe biciclete la Anina, chiar si de acolo de pe deal, e exclusa, Kitty e obosita, Andrei deocamdata e voios dar odata cu inserarea va cadea rupt de somn. Verii mei nu dau semne de oboseala, despre ei nu-mi fac griji desi nici cu mancarea nu stam prea bine, proviziile sunt pe terminate. Dar mai vrem sa vedem cascadele, inca n-am ajuns la destinatie. Asa ca pun mana pe telefon si chem ajutoare, constient ca odata in Valea Beului, adio semnal.
Aici au gresit drumul altii (nu dau nume), asa ca adulmec fiecare poteca sau urma spre stanga. Cu lectia invatata, si cu harta sub nas, urmez plin de indoiala un drumeag ce pare sa ne intoarca chiar pe unde venisem. Il urmam si intram intr-un crang subtire de aluni, surpriza, drumul devine mai bun, mai clar, descrie un S larg la poalele cetatii, ghidandu-ne clar pe directia dorita: in vale. Pe partea cealalta se zaresc clar niste colturi de stanca, ingradind ca un Y ceea ce estimez eu ca e bazinul superior al Beului, la izvoare, unde sunt si faimoasele cascade.
Traversam un platou inierbat, coboram apoi prin padure pe drumul stancos (candva singurul acces la canton). Andrei e deja atent ca aude susurul apei si incepe sa turuie bucuros "apa! apa! apa!".
Iesim mai repede decat ma asteptam in Valea Beului, dupa pastravarie. Pedalatul pe un drum de data asta adevarat, e o placere, si in cateva minute iata-ne la Ochiu Beiului.


Ne desfatam cu apa proaspata, nu stam mult si urcam spre Beusnita. Sper ca soarele sa nu se ascunda dupa culmea cetatii, inainte sa ajungem la ea.
Cascada o gasim la locul ei, nu foarte bogata, scaldata de raze caldute si impodobita cu un curcubeu jucaus. Bineinteles ca Andrei e in extaz, dar nu ia traditionala "pietricica" in gura, ci prefera sa intre in apa incaltat, abia tinandu-se de rama podetului. Unii dintre noi, nu spun cine, se dusuie sub jetul de apa.


Nu stam mult, ne intoarcem in poiana dinainte, unde ne bucuram de soare, hranim copilul si pe noi insine ne amagim cu ceva ramasite de mancare.
Surprise: apar trei tipi pe biciclete, aproape ma speriu de ei ca-mi batea soarele in ochi. Unul este chiar Atti, colegul meu si la fel de convins biciclist. Imediat apare si Diana, surpriza fiind la fel de placuta pt toate partile.
Raman cu Andrei si cu Dani, Cristina cu Danut fiind per pedes pornesc mai repede inapoi spre pastravarie. Pornim apoi pe bitzicle, chinuindu-ne odata ajunsi la Beul Sec in albia plina plina de bolovani, ca un grohotis. Mai mult car bicicleta in brate sa nu-l zgandar prea mult pe Andrei care deja protesteaza si vrea jos.
Le arat colegilor mei drumul spre dealul cetatii, caci vor sa ajunga in Potoc pe acolo si ne indreptam spre pastravarie.
Aici raman Kitty, Andrei si Danut, eu cu Dani pornim in intampinarea unchiului meu, pornit din Steier sa ne recupereze. Pornim ca din pusca, si mai mai sa ne ciocnim cu un autobuz la prima curba, am dat emotii groaznice soferului, ce s-a pus pasagerii in cap cu o frana violenta.
Il intalnim pe unchiu Ghita coborand din sat spre podul Beului. E ora 21, bicicletele sus si inapoi dupa ceilalti la pastravarie, unde ajungem pe lumina inca si incarcam masina groaznic: 5 adulti si un copil, + 4 biciclete, doua demontate in portbagaj.
Drumul de piatra pana la asfalt a fost cum a fost, dar soseaua intre Macoviste si Ciuchici este infernala.
Am ajuns la Anina inainte de miezul noptii.
A doua zi ne-am intalnit cu Mita, Simona si Adela in Anina, povestindu-le de tura noastra.

Acuma numai ce v-am povestit si voua.

PS: Ii multumesc lui Carol (si nu numai) pt informatii si pt harta asta, ce mi-a fost de mare folos:


Tot regretul ca n-am avut GPS-ul la mine (l-am suplinit adulmecand cu nasul), dar in mare trackul se suprapune peste atza aia albastra, in partea de SE ;)

Cu bine, Alin