30 august 2004

Creasta Vartopel - Arpasel

Creasta Vartopel Arpasel...
... obliga folosirea intensiva a mainilor. E creasta pe care se merge in patru labe. Ai putea s-o eviti, vazandu-ti frumos de drum pe poteca marcata prin caldarea Fundul Caprei. Ai putea s-o admiri cel mai bine de pe Piciorul Caprei, cu binoclul. Sau ai putea sa incerci sa vezi cum e acolo sus unde se avanta vulturii, sa traiesti emotia pasilor pe muchie.
"Living on the edge" - pentru unii e un mod de viata. Din aceasta categorie fac si eu parte. Stiam ca va trebui sa catar putin, ca vor fi niste rapeluri (din descrierile domnilor Dinu Mititeanu si Iulian Cozma - le multumesc pe aceasta cale pentru indicatii). Insa nemaifiind niciodata pe acolo (singura mea tura de Fagaras a fost Moldoveanu iarna, tot cu Alin T) cititul oricaror relatari este destul de putin relevant si nu-ti creeaza o imagine exacta. Singura imagine exacta este la fata locului.

Daca vrei sa citesti despre o tura normala Balea - Negoiu, in care n-am vazut mai nimic pentru ca era ceata, click aici. -------------------------------------------

ARPASELUL

N-are rost sa descriu parcurgerea crestei Vartopel Arpasel. Nu mai retin exact ce si cum. Mai bine astern impresiile, adica ceea ce a ramas si este esential. A fost ca un vis frumos, dar periculos totodata. Primul contact cu Arpaselul, vizual, are loc pe Piciorul Caprei, acolo unde un monument daltuit in marmura aduce aminte de 4 tineri din Oradea: Diana, Adrian, Vlad si Balint. Suflete senine, rapite de avalansa in 28 decembrie 2002. Acea zi are o semnificatie aparte pentru mine: prima tura de iarna, prima data-n Fagaras, urcus pe Moldoveanu iarna. De sus din varf, privind spre V, vazduhul era numai neguri, ce avansau hotarate spre noi, inghitind cu rapiditate varfuri si creste in zare. De comun acord cu Alin T am luat decizia inteleapta de a cobora atunci imediat prin valea Vistea, de a nu merge mai departe spre Podragu, cum planuisem initial. La cativa km, pe Piciorul Caprei, 4 tineri se indreptau spre refugiul "Fereastra Zmeilor". Vremea era pe cale sa se strice, vazduhul se innegura. Zapada era mare si le ingreuia mersul. Se grabeau, si nu si-au dat seama ca aerul se incalzise (aproape de 0), norii aia negri erau adusi de un front cald, de unde noaptea fusesera -20 de grade. Au incercat sa coboare in caldarea Fundul Caprei pe marcaj. Restul... e amintire. Prietenii mei Alin T, Cata si Vlad au si ei amintiri legate de locul asta. Tot in formatie de 4, se aventurasera iarna urmatoare prin caldarea din fata noastra, Fundul Caprei. Au fost insa mai precauti, coborand pe un pinten sudic, si urcand pe firul vaii la refugiu. Retragerea au facut-o spre vale, la Cabana Capra... Sunt aici, acum, cu mine, si vrem sa parcurgem Arpaselul. Vlad culege o floricica si o asaza pe mormant... Odihneasca-se in pace, atat sufletele celor 4, cat si a ceilorlalti surprinsi si luati de destin pe munte.

De pe Piciorul Caprei

De pe piciorul Caprei creasta Vartopel Arpasel se poate admira in voie. Zimti de piatra spre est, ca un fierastrau stirb pe alocuri. Mai aproape, doua turnuri, le zice Urechile de Iepure, de fapt chiar asa arata. Se vede si marele V, unde cica se face un rapel lung de aproape 40m, cu o regrupare in stanca la jumate. De fapt asta tot discuta prietenii mei, sa foloseasca la rapelul ala doua corzi innadite, ca sa-l faca dintr-una.

Coborand si traversand prin caldarea Fundul Caprei, am simtit apasarea stancilor de deasupra. Le-am admirat maretia si abrupturile si din partea cealalta, urcand spre Fereastra Zmeilor, prin care ne-am uitat dincolo, spre nord.

Dansul norilor

Dincolo stapaneau norii. Valatuci albi avansand alene in amonte pe vai, ridicandu-se vertical in dreptul crestei si apoi topindu-se in vazduh. Insa nici un nor n-apuca sa treaca linia crestei, pentru ca la sud stapanea soarele. Am pasit pe creasta cu grija, parca temandu-ne sa nu rupem fragilul echilibru al pietrei. Pornind de linga Fereastra Zmeilor pe creasta spre inaltimi, intrii in lumea tancurilor, a muchiilor, a peretilor abrupti. Nu ne-am legat in coarda, dar am purtat luat hamurile pe noi, sa fim pregatiti la nevoie. Am umblat in 4 labe pe muchiile ascutite, la urcusuri si coborasuri. Cata a remarcat o capra intr-un balcon, 10m sub noi spre nord. Nu se astepta sa-o surprinda oamenii tocmai acolo, venind de deasupra pe creasta. Nici n-avea unde fugi degraba, asa ca a ramas cuminte privindu-ne. Noi ne-am minunat cum ajunsese ea acolo, in versantul abrupt. Alte doua abia se zareau mai jos, ascunse de ceata. Toata muchia era de-altfel insemnata cu urme de capra, noi fiind intrusi pe taramul lor. In stanga drumului nostru sinuos, era senin si soarele stralucea, la dreapta insa valuri de ceata deasa ne limitau vizibilitatea. Aceasta ceata, nori in fapt ce urcau din Valea Arpasului, era vinovata si de umezeala de pe versantul nordic. In dreapta crestei (spre N) iarba era uda, pietrele asemenea. Eu preferasem sandalele (lucru contestat de colegii de echipa) si nu eram deloc incantat de mersul prin iarba uda. Ma miscam insa mai usor, iar la priza pe stanca diferenta era evidenta fata de bocancii cu talpa rigida. Aveam totusi in rucsac o pereche de adidasi, pentru catarat la nevoie. Varful Vartopel, Varful lui Adam, Varful Fantanii, cine la mai stie? Din varful lui Adam se desprinde Muchia Albotei. Recunosc ultima portiune din Albota, surprinsa intr-o magnifica poza iarna de Tavi Topai. In rest nu pare dificila, imi amintesc insa de lectura unei intamplari mai recente din Muchia Albotei: de data asta o fata din Cluj, alunecase si se ranise. Salvamontul o cautase mai bine de o zi (cum povestise apoi domnul Dinu Mititeanu), iar in timpul asta coechipierii fetei statusera langa ea.

Muchii nordice (Piscul Podragului)

Alin T studiaza traseul pentru o incursiune iarna. Ma mai gandesc daca am sa ma incumet iarna, cand trebuie sa cauti pitoanele sub zapada. Cand pe alocuri cornisa inselatoare iti lasa impresia de autostrada, si habar n-ai ca muchia subtire de piatra ce o sustine e undeva la stanga sau la dreapta.

Ma prabusesc in neant, odata cu cornisa! Sunt in aer, cad... si ma opresc izbindu-ma violent de un zid inghetat, in timp ce o masa uriasa de zapada dispare in ceata sub mine, cu un zgomot surd. Am ramas atarnand in coarda..., celalalt m-a tinut, m-a salvat! Acum imi striga disperat numele, trantit peste pioletul infipt pana la lama in zapada! Abia am glas sa strig: "Sunt aici, ma tin!". Am cazut cativa metri si atarn rezemandu-ma de peretele inghetat, pot doar ghici abisul de sub mine, ascuns de ceata. Nu am de ales, trebuie sa urc inapoi in creasta prin forte proprii. Desi tremur tot, apuc cu putere coarda-ntr-o mana si ma trag, degetele incep sa arda in manusa, coltarii se infig scrasnind in peretele la 80° iar cu cealalta mana infig cu putere pioletul in stanca, cat mai sus... Imaginatie bolnava!... Alung gandurile negre si ma concentrez la pasii din prezent, caci unul dintre noi a luat deja o tranta si altul il urmeaza dupa putin timp, dislocand un bolovan la o coborare si raschetand putin cateva pietre. Roca in creasta e parsiva, pe alocuri beton alternand cu portiuni friabile ce abia asteapta sa te rezemi de ele, sa plece si sa te poarte spre hau. In prezent nu ne leaga nici o coarda, mergem fara asigurare, o fi asta inconstienta sau doar siguranta, lejeritate indusa de bagajul minuscul pe care-l avem?

Walking on the edge - fotografie de Catalin Pobega

Un prim rapel, montam coarda pentru ca o coborare mai abrupta e umeda si alunecoasa (chiar inainte de Vf lui Adam, intersectia cu Muchia Albotei). Nu mi se pare periculos si nu ma asigur la ham, tinandu-ma totusi de coarda in zonele delicate. Radu face la fel. Starnesc indignarea celorlalti la primul turn - ureche de iepure. Vreau sa-l urc la liber. E format din placi de stanca in trepte, imense, insa aplecate ca tiglele pe casa (asta citisem si in povestirile despre Arpasel). Aderenta mainii si a talpii e esentiala, si la capitolul asta stau bine. Renunt la idee repede cand privesc prapastia de 100m din stanga, unde ajung cel mai probabil de alunec. Stanca e crapata puternic, multe blocuri stau in echilibru precar si nu-mi inspira incredere. In fine, Cata urca asigurat de Vlad, gaseste trei pitoane, apoi urmam in siguranta Radu, Alin T, Vlad si la urma eu. La coborarea de pe turnul pe care abia au loc 5 oameni, vreau sa fac rapel, insa coarda groasa aluneca greu prin cosulet, aproape ca stau si ma chinui pe loc. Fara sa ezit prea mult, scot asigurarea, si cobor tinandu-ma de coarda, pompiereste, cei cativa m. Intre timp ceilalti sunt pe celalalt turn - ureche de iepure, Radu si-a luat inima in dinti si a urcat gasind un cablu de otel de care sa se tina. Deja e ora 16, si norii se aduna deasupra crestei, invaluindu-ne in ceata. Luam ceva haine pe noi, e racoare, eu schimb sandalele cu adidasii . Nu mai avem mult insa si in curand suntem la capatul crestei, ce se termina brusc cativa m mai incolo.

Marele V al Arpaselului

Ultimul rapel, cel lung, de data asta nu ma joc si cer la cineva un opt. Aruncam corzile, 2 innodate ca sa ajunga pana jos. Coboara Vlad. Incepe sa picure. Ne striga ca a gasit pitoanele pentru regrupare, dar trece mai departe. Alin T il urmeaza. Ploua de-a binelea. Cobor putin spre prapastie, si ma asez pe burta privindu-l cum atarna de fire. Se desprind pietre din perete mai jos, Vlad il cearta, Alin se scuza ca nu el ci corzile atarnand greu au agatat pietre instabile. Dedesubtul meu e o surplomba unde Alin atarna ca un paianjen. Se pierde incet incet in ceata si stropi, si pe urma auzim doar strigatul, ca a ajuns cu bine jos. Urmatorul sunt eu. Ploaia se inteteste, corzile sunt deja ude. Ma las peste buza prapastiei, rezemandu-ma cu picioarele de stanci instabile care abia asteapta sa cada spre cei de jos. Totusi, ei sunt feriti, coborarea nu se face chiar deasupra lor ci intr-o parte, spre S-V, intr-acolo pleaca si pietricelele pe care le disloc cand si cand. Cobor sub surplomba, pierd contactul cu peretele, ma rotesc cu coarda 360° si ma rog la Dumnezeu ca bolovanul peste care atarna corzile sa nu se disloce si sa cada spre mine. Abia trag de corzile ude, imi trebuie doua maini pentru asta. Observ ingrijorat apa care se prelinge pe stanci, facandu-le alunecoase. Ploaia inmoaie si putina tarana de prin crapaturile stancilor. Ma rezem de perete cu grija, in coborarea de arahnida. Am impresia ca fiecare colt de piatra pe care il ating e gata-gata sa se desprinda si sa plece la vale. Iata-ma jos. Cautam sa ne adapostim de ploaie, insa asa ceva e imposibil. Stropii cad in rafale si apa a trecut deja prin fasul subtire ce-l port, si prin gluga. In curand o sa ajunga la piele, dupa gat, apoi in zonele sensibile... Strig, incepe sa coboare Radu, nu il zaresc inca dar vad corzile balanganindu-se. Apoi apare o forma gri, se misca undeva pe sus spre deosebire de stanca imobila si uda. Inca putin... Radu e jos, dar toti suntem deja uzi complet. Ultimul e Cata. Incearca niste manevre cu corzile, apoi il remarc atarnand sub surplomba. Se opreste in regrupare, deja il vedem bine, si incearca sa traga de corzi. Il ajutam si noi de jos. Desi tragem doi de un capat, coarda se blocheaza. Incercam tot felul de solutii, de la tras cu socuri sau tare, la stilul bici, sa o deblocam, nimic. E intepenita si nu merge trasa nici de celalalt capat. Cata va trebui sa urce inapoi si s-o deblocheze. Vlad ii trimite scarite si blocator, le trage Cata sus pe unul din capete. Intre timp Alin T si Radu pornesc pe valcel inspre vale, nu mai au rabdare. Orice piatra desprinsa din perete pe acolo se pravaleste, nici nu vreau sa ma gandesc la stanca friabila si uda de deasupra. Mai dureaza cateva minute si Cata e gata sa urce pe coarda. E frig deja, si picaturile ne intra in ochi cand privim spre el. Abia se zareste in ceata, incercand sa treaca de surplomba urcand pe coarda. Tensiunea e maxima. Cateva miscari, clinchet de metale, si o voce striga de sus: -Nu pot! -Ce-ai spus?, urlu cu mana palnie. -Nu pot sa urc!!! L-am privit pe Vlad, ce statea pe un bolovan cu apa siroindu-i pe fata, si tinea de un capat al franghiei intepenite. -Il astepti, nu-i asa? Vlad incuviinta. Sa nu pleci pana nu ajunge jos! nu mai stiu daca asta am spus, dar asta gandeam, si mi-era ciuda ca nu puteam sa-i fiu de nici un folos. Am pornit pe urma spre vale, cu strangere de inima si simtindu-ma ca un las. Dar nu mai aveam ce face acolo. M-am lipit de baza peretelui in coborare, ingrijorat ca vreun bloc de stanca ar putea pleca de deasupra mea. Faceam pasii de urias, ignorand grohotisul si pietrele instabile si tinandu-ma cu mainile de stinci. In urmatorul minut un bubuit rasuna deasupra. M-am ferit instinctiv, cautand cu privirea in sus. Fusese insa un tunet. Cata trebuia sa coboare de urgenta. Alin T si Radu erau deja jos, in siguranta, aproape de poteca marcata, eu coboram inca pe valcel ignorand micul paraias care se formase si in care practic imi bagam picioarele, cand Cata termina rapelul si impreuna cu Vlad pornira la vale. I-am zarit mai sus coborand tinandu-se de perete. Stiindu-i deja afara de pericol, am alergat dupa ceilalti, i-am ajuns langa lacul Capra si nu mica a fost mirarea lui Alin T si Radu cand auzira ca au ramas corzile acolo. M-au intrebat ceilalti doi ce fac. Ii vazusem de pe Piciorul Caprei, ajunsesera la marcaj, erau OK. Ploua inca bine si desi excursia era terminata cu peripetii, conta ca eram in siguranta. Fetele ne-au povestit cand le-am intalnit ca venisera pe Piciorul Caprei, acolo langa monumentul oradenilor. Au stat acolo mai bine de-o ora. Au zarit uneori 5 furnici colorate, urmand cu rigurozitate linia zimtata a crestei, profilata pe albastrul cerului si pe albul norilor. Se retrasera insa la timp sa nu le prinda ploaia, fete destepte, nu erau incepatoare pe munte. Ce-i drept si noua ni s-a parut ca zarim doi purici in zare, acolo unde un monument reprezinta diferenta dintre a fi sau a nu fi.

------------------------------

Intr-adevar Fagarasul m-a fermecat, in doua excursii in care mi-a aratat atatea lucruri, atatea pilde si atatea contraste!

Contrast (Lacul Capra)

Corzile avea sa la recupereze tot Catalin, impreuna cu Alin T, a doua zi, au facut ei restul, coborand din vf Capra in marele V al Arpaselului, pe o vreme splendida. Acelasi catel alb cu ureche neagra pripasit la Balea, ce ne insotise inspre Negoiu pana in Strunga Dracului, a mers cu ei intreaga tura. Nu, nu se blocase nodul in vreo stanca, dar nu reuseam sa la tragem din cauza frecarii cu piatra si cele doua inele unde asigurasem.

Dar poate asta o sa va povesteasca ei. Eu am treaba! Ascut coltarii si exersez cu pioletul...

Alin C.